ICCJ. Decizia nr. 4833/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4833/2010
Dosar nr. 1097/116/2008
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 14 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul P.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin M.E.F., a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale şi a fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la daune materiale; s-a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
A reţinut prima instanţă că împotriva reclamantului s-au desfăşurat acte de urmărire penală în baza rezoluţiei din 25 noiembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu - Gară, pentru săvârşirea infracţiunii de viol (art. 197 alin. (1) C. pen.) şi perversiuni sexuale (art. 201 alin. (4) C. pen.), că acesta a fost reţinut şi, ulterior, arestat preventiv în perioada 25 noiembrie 2006-08 ianuarie 2007, iar la data de 22 februarie 2008 a fost scos de sub urmărire penală prin rezoluţia aceluiaşi parchet, determinat de împrejurarea că nu este autorul faptelor penale.
A apreciat prima instanţă că reclamantul justifică legitimare procesuală pentru a solicita şi obţine repararea prejudiciului suferit ca urmare a privării sale de libertate, fiind incidente prevederile art. 504 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.
Cererea referitoare la daunele materiale reprezentând onorariul de avocat pentru faza urmăririi penale a fost respinsă, dat fiind că înscrisul doveditor a fost emis ulterior ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală (07 martie 2008).
În legătură cu daunele morale s-a apreciat, din coroborarea dovezilor administrate, că privarea de libertate a reclamantului în condiţiile în care acesta nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost arestat reprezintă o încălcare gravă a dreptului la libertate, aspect de natură să inducă o serioasă traumă psihică şi să afecteze viaţa reclamantului şi a persoanelor apropiate.
S-a stabilit că au fost nesocotite grav prevederile constituţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art. 23 alin. (1) şi prevederile C.E.D.O. referitoare la aceleaşi aspecte (art. 5).
Împotriva sentinţei au declarat apel D.G.F.P. Călăraşi şi reclamantul P.S.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 226/ A din 9 aprilie 2009 a respins apelurile declarate de reclamantul P.S. şi pârâta D.G.F.P. Călăraşi, ca nefondate, reţinând următoarele argumente.
În privinţa apelului D.G.F.P. Călăraşi, Curtea a apreciat că nu poate fi primită critica relativă la lipsa unor dovezi directe, care să susţină prejudiciul moral suferit de reclamant.
Dovezile administrate în cauză sunt suficiente pentru ca în urma evaluării acestora, instanţa să aprecieze cu privire la existenţa/inexistenţa unui prejudiciu de natură morală.
Pe de altă parte, împrejurarea că arestarea preventivă a apelantului reclamant (25 noiembrie 2006 - 08 ianuarie 2007) s-a dispus nelegal, a reprezentat o evidenţă confirmată de ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru faptele pentru care s-a desfăşurat ancheta.
Simpla privare de libertate a unei persoane, în contextul în care măsura este nejustificată şi nelegală, reprezintă o nesocotire flagrantă a unui drept fundamental constituţional şi convenţional, iar consecinţa directă şi imediată nu poate fi decât lezarea unei valori ce defineşte personalitatea umană şi producerea unui prejudiciu de natură morală.
Existenţa unui atare prejudiciu este independentă de întinderea perioadei în care dreptul său fundamental la libertate a fost ştirbit, iar buna desfăşurare a unei anchete penale şi garanţia obiectivităţii procesului penal nu se pot fundamenta pe măsura arestării preventive, aceasta reprezentând o măsură cu caracter excepţional.
Curtea a apreciat că stabilirea nevinovăţiei petentului stă la baza caracterului abuziv şi nelegal al măsurii dispuse, astfel încât soluţia dată nu poate fi de natură să anuleze prejudiciul suferit, cum a susţinut apelanta pârâtă, ci, dimpotrivă, să certifice legitimitatea unei cereri în dezdăunare.
Reclamantul locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-o comunitate relativ restrânsă, astfel încât impactul măsurii arestării preventive şi fundamentul acesteia este unul serios şi perceput ca atare de membrii colectivităţii; din această perspectivă nu se poate susţine că proiectarea unei imagini nepotrivite asupra persoanei petentului nu a fost influenţată de măsura dispusă, ci ar fi determinată de aprecierea incorectă a naturii acesteia, cum arată apelanta pârâtă.
În realitate, prejudiciul moral există fără echivoc, iar acesta trebuie reparat.
Criticile formulate prin apelul reclamantului sunt de asemenea, nefondate.
S-a susţinut de reclamant că reparaţia prejudiciului moral încercat s-a realizat prin acordarea unei sume inferioare celei care ar fi răspuns corespunzător gravităţii valorilor lezate prin măsura dispusă.
Aprecierea asupra modalităţii de reparaţie a unui atare gen de prejudiciu, şi asupra caracterului îndestulător al cuantumului sumei, în ipoteza acordării unei dezdăunări în bani reprezintă atributul judecăţii, instanţa evaluând corect întinderea dreptului la reparaţie al petentului.
O atare apreciere este rezultatul analizei coroborate a tuturor aspectelor cauzei, a consecinţelor produse asupra demnităţii persoanei vizate, dar şi a conduitei sale, a poziţiei sale sociale, astfel cum aceasta este recepţionată la nivelul comunităţii (nefiind lipsită de relevanţă nici împrejurarea că petentul figurează în evidenţele cazierului judiciar).
Nu este justificată acordarea daunelor materiale constând în onorariul de avocat, contravaloarea prestaţiei constând în asistenţa judiciară fiind unul din elementele contractului încheiat între părţi.
Suma pretinsă cu acest titlu este menţionată într-un înscris întocmit ulterior, astfel încât valorificarea acestei pretenţii nu pot fi disociate de eventualul caracter speculativ câtă vreme ea nu a fost neechivoc menţionată la momentul întocmirii convenţiei de asistenţă juridică.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs pârâta D.G.F.P. Călăraşi, întemeindu-şi criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că probele administrate în cauză nu relevă, în mod direct, prejudiciul moral suferit de reclamant.
Instanţele de fond şi apel au soluţionat cauza doar pe baza aprecierilor subiective ale martorilor şi nu pe baza unor probe directe.
Declaraţiile martorilor sunt mult prea generale, fără să conţină relatarea unor fapte concrete la care aceştia au asistat. Martorii au folosit fraze de genul: „în comună se vorbeşte că., mulţi oameni îl numesc pe reclamant .”, fără să se precizeze cine sunt respectivele persoane sau care este numărul lor.
De asemenea, perioada în care reclamantul a fost privat de libertate este foarte scurtă, astfel că nu se poate aprecia existenţa unui prejudiciu moral, mai ales că măsura arestării preventive este luată în mod frecvent, la solicitarea organelor de urmărire penală în interesul desfăşurării unei anchete penale obiective şi nu în scopul pedepsirii penale a inculpatului.
Prin soluţia dată în procesul penal (aceea de scoatere de sub urmărire penală) s-a anulat orice eventual prejudiciu suferit de reclamant prin stabilirea nevinovăţiei acestuia.
Faptul că unele persoane din localitatea de domiciliu a reclamantului au o anume impresie despre acesta se datorează necunoaşterii în amănunt a legii procesual penale române, necunoaştere care duce la aprecierea incorectă a naturii juridice a măsurii arestării preventive (luată asupra reclamantului).
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
În primul rând, criticile privind modul în care instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt în funcţie de probele administrate, respectiv, au stabilit existenţa unui prejudiciu de natură morală suferit de intimatul reclamant „doar pe baza aprecierilor subiective ale martorilor”, astfel cum susţine în mod expres recurenta pârâtă, nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunţării deciziei atacate.
În continuare, susţinerea recurentei pârâte în sensul că, perioada în care intimatul reclamant a fost privat de libertate este foarte scurtă, pentru a se putea aprecia existenţa unui veritabil prejudiciu moral, urmează a fi înlăturată, Înalta Curte apreciind că instanţa de apel a statuat în mod corect asupra faptului că existenţa unui atare prejudiciu, este independentă de întinderea perioadei în care persoana a fost privată de dreptul său fundamental la libertate.
În speţă, împrejurarea că arestarea preventivă a intimatului-reclamant (25 noiembrie 2006-08 ianuarie 2007) s-a dispus nelegal, reprezintă o evidenţă confirmată de ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru faptele pentru care s-a desfăşurat ancheta penală.
Măsura arestării preventive, luată nelegal faţă de intimatul-reclamant, este suficientă în a aprecia că dreptul său fundamental la libertate a fost ştirbit, iar consecinţa directă şi imediată a acestui fapt nu poate fi decât lezarea unei valori ce defineşte personalitatea umană şi producerea unui prejudiciu de natură morală. De aceea, nu poate fi primită opinia recurentei-pârâte, că prin soluţia de scoatere de sub urmărire penală s-a anulat orice eventual prejudiciu suferit de reclamant, instanţa de apel statuând în mod corect, că tocmai stabilirea nevinovăţiei reclamantului stă la baza caracterului abuziv şi nelegal al măsurii dispuse, astfel încât, soluţia dată nu poate fi de natură să anuleze prejudiciul suferit ci, dimpotrivă, să certifice legitimarea unei cereri în dezdăunare.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Călăraşi împotriva Deciziei civile nr. 226/ A din 09 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4763/2010. Civil. Restituire metale... | ICCJ. Decizia nr. 4979/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
