ICCJ. Decizia nr. 4895/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4895/2010
Dosar nr. 38902/3/2007
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 259 din 06 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în fond după casare, s-au dispus următoarele:
- respingea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii;
- respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare;
- respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti;
- respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare;
- admiterea capătului de cerere precizat privind revendicarea, formulat de reclamanţii P.M.D. şi Z.B. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C.C.V., C.G., M.M. şi C.A. şi cu chemaţii în garanţie M.E.F. şi SC H.N. SA;
- obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1 - construcţie şi teren aferent - cu excepţia apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 şi din 14 februarie 1997.
- obligarea pârâţilor C.C.V. şi C.G. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996;
- obligarea pârâţilor M.M. şi C.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997;
- respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii persoane fizice împotriva Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Statului Român, prin M.E.F. şi SC H.N. SA, ca rămasă fără obiect;
- respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva M.E.F., ca rămasă fără obiect;
- respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie M.E.F. împotriva pârâtei SC H.N. SA.
Pentru a respinge excepţiile invocate în cauză, tribunalul a reţinut următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 11 octombrie 1999, prin această cerere introductivă reclamanţii Z.M.P. şi D.M.A. chemând în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din parter şi două etaje, construit pe o suprafaţă de 281 mp.
Ulterior, prin cererea formulată la data de 24 aprilie 2000, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a pârâţilor M.M. şi C.C.V., pentru ca, în contradictoriu cu aceştia, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi să se dispună a fi obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Rezultă că, prezenta acţiune modificată, întemeiată în ceea ce priveşte revendicarea pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi cele ale Legii nr. 213/1998, a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aşa încât demersul judiciar al reclamanţilor nu poate fi considerat ca fiind inadmisibil în raport de existenţa legii speciale de reparaţie în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, cum de altfel se prevede expres şi în art. 52 din Legea nr. 10/2001.
2. Termenul de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificat prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, este un termen special care, însă, nu este aplicabil în speţă, având în vedere că acţiunea în constatarea nulităţii actelor juridice a fost promovată anterior intrării în vigoare a normelor legale ce instituie această prescripţie. La momentul formulării acestei acţiuni erau incidente normele dreptului comun în materie, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv.
3. Având în vedere că prin cererea precizatoare a acţiunii din data de 18 ianuarie 2007, reclamanţii au arătat că au solicitat revendicarea imobilului de la actualii deţinători ai acestuia, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti a rămas fără obiect în privinţa cererii de revendicare a apartamentelor înstrăinate, iar în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, legitimarea procesuală a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti este pe deplin justificată, aceasta figurând ca parte contractantă în aceste acte.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu actele depuse la dosar, reclamanţii au dovedit calitatea lor de moştenitori de pe urma autorilor N.Z., Z.M.P. şi D.M.S., precum şi existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul acestora din urmă la data preluării imobilului litigios.
La data de 4 iunie 1949, terenul şi clădirea din Bucureşti, au fost preluate de stat de la „foştii exploatatori", respectiv N.Z., Z.M.P. şi D.M.S., menţionaţi în Tabloul bunurilor preluate de întreprinderea de stat P.M. împrejurare care, corelată cu situaţia imobilului care era închiriat S.A.R.P.U., îndreptăţeşte concluzia că bunul a fost preluat în aplicarea Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, imobilul fiind, de altfel, inclus în tabelul menţionat la categoria „instalaţii".
Potrivit art. 2 alin. (2) din acest act normativ, erau supusenaţionalizării şi „instalaţiunile care servesc în mod permanent activităţii unei întreprinderi naţionalizate, chiar dacă aceste instalaţiuni aparţin altui proprietar decât cel al întreprinderii naţionalizate".
Prin Hotărârea Ministrului Minelor şi Petrolului nr. 265 din 22 iunie 1949, imobilul trecea din folosinţa întreprinderii de Stat P.M. în folosinţa întreprinderii de Stat C.
În baza Decretului nr. 326/1949, prin Decizia nr. 1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei, imobilul a trecut de la M.I.P.I.C., prin transfer, în administrarea întreprinderii Locuinţe şi Localuri.
Nu au deci relevanţă în cauză, pentru aprecierea valabilităţii titlului statului, susţinerile reclamanţilor conform cărora autorii acestora erau exceptaţi de la naţionalizare şi nici afirmaţiile pârâţilor în sensul că proprietarul originar, Z.N., ar fi fost exploatator, fiind inclus în anexa Decretului nr. 92/1950 cu 20 de apartamente.
Având în vedere, pe de o parte, că imobilul în litigiu nu aparţinea societăţii naţionalizate şi că, pe de altă parte, nu se putea încadra în categoria „instalaţiilor" conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1948, dispoziţii care oricum trebuie privite ca fiind neconstituţionale faţă de prevederile art. 8 din Constituţia de la 1948, care garantau dreptul de proprietate particulară, rezultă fără echivoc că preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Faţă de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, tribunalul a avut în vedere în analiza valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi dispoziţiile art. 45 alin. (2) din acelaşi act normativ, care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Legea ocroteşte buna credinţă înţeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situaţia juridică a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la recunoaşterea valabilităţii actului încheiat cu un neproprietar.
În temeiul Legii nr. 112/1995, atât proprietarii, cât şi chiriaşii erau îndreptăţiţi să-şi valorifice pretenţiile, dar comisiile locale şi judeţene pentru aplicarea legii sau unităţile specializate care vindeau locuinţele aveau obligaţia de a întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a locuinţelor. Obligaţia de a verifica situaţia juridică a bunului se circumscrie aşadar noţiunii de bună credinţă în lumina art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În anul 1991, D.A.M. si Z.B. au formulat o notificare către Comisia Fondului Funciar a Primăriei Bucureşti, solicitând prin cererea nr. 21575 din 01 aprilie 1991 restituirea în natură a imobilului.
După apariţia Legii nr. 112/1995, aceştia s-au adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în vederea restituirii imobilului, prin cererea înregistrată sub nr. 1847 din 22 iulie 1996 la Primăria Sectorului 1 Bucureşti.
Prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 şi din 14 februarie 1997, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, a vândut în baza Legii nr. 112/1995 lui C.C.V. şi C.G., respectiv lui M.M. şi M.E. două apartamente de la etajul imobilului litigios.
Reclamanţii nu au notificat pe chiriaşi privind intenţia lor de a solicita restituirea în natură a imobilului şi, contrar susţinerilor acestora, cumpărătorii au făcut verificări privind situaţia juridică a imobilului ce urma să facă obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.
În lipsa altor probe privind reaua-credinţă a părţilor contractante, prezumţia de bună-credinţă ce operează în favoarea terţilor achizitori nu este răsturnată. În acest sens, se va avea în vedere că cererile de cumpărare cuprind toate avizele referitoare la situaţia juridică a imobilului litigios, din care rezultă că respectivul imobil a fost preluat de stat cu titlu, că nu existau litigii privind acest bun şi că nu figura nicio cerere de restituire pe listele Primăriei Sectorului 1 - deşi o asemenea cerere fusese înregistrată la această instituţie la data de 22 iulie 1996, situaţie în care nu se poate imputa cumpărătorilor că, dacă ar fi făcut demersuri la Primăria Sectorului 1 Bucureşti, ar fi aflat de solicitarea de restituire în baza Legii nr. 112/1995.
Or, numai dacă dobânditorul ştia sau, cu minime diligenţe, putea să ştie că imobilul a fost preluat fără titlu valabil ori s-a decis să cumpere imobilul în condiţiile în care nu s-a lămurit situaţia juridică a acestuia, el este de rea-credinţă, iar din probele administrate nu rezultă existenţa vreunui indiciu în acest sens.
În consecinţă, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare apare ca neîntemeiat, urmând a fi respins.
În ceea ce priveşte cererea de revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. şi precizată în sensul că este îndreptată împotriva pârâţilor deţinători actuali ai imobilului, este de observat că, cu excepţia apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 şi din 14 februarie 1997, restul imobilului se află încă în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Întrucât preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, el fiind tot astfel deţinut în prezent de către Municipiul Bucureşti, acţiunea în revendicare îndreptată de reclamanţi împotriva acestui pârât este întemeiată.
Referitor la revendicarea restului imobilului îndreptată împotriva pârâţilor C.C.V. şi C.G., respectiv a pârâţilor M.M. şi C.A., întrucât aceştia deţin apartamentele revendicate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. face necesară compararea titlurilor exhibate de părţi cu privire la imobil.
Comparând titlul reclamanţilor, în calitate de succesori ai proprietarilor deposedaţi abuziv şi titlul pârâţilor, care invocă faptul că sunt subdobânditori de bună-credinţă ai aceluiaşi imobil, urmează a se da câştig de cauză titlului reclamanţilor, care au dobândit imobilul de la adevăraţii proprietari, în timp ce pârâţii au dobândit imobilul de la Statul Român, în condiţiile unei preluări abuzive.
În cadrul acestei comparări a titlurilor trebuie luată în considerare împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că reclamanţii îşi păstrează calitatea de proprietari avută de autori la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situaţie, nu se poate susţine că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.
De altfel, în materia vânzării lucrului altuia, cu excepţia situaţiei în care părţile au încheiat contractul ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, se admite că acest contract poate fi anulat doar la cererea cumpărătorului care a fost în eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului. Adevăratul proprietar, fiind terţ faţă de contract, are la îndemână numai acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în cadrul acestei acţiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.
Buna-credinţă, privită singular, nu ar putea constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Trebuie astfel reţinută ca fiind aplicabilă şi jurisprudenţa relevantă a C.E.D.O., apreciindu-se în cauza Străin şi alţii împotriva României ori în cauza Porţeanu împotriva României, precum şi în toate cazurile ulterioare soluţionate de Curte şi care au pus în discuţie situaţii litigioase similare, că vânzarea unei părţi a bunului reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceştia să beneficieze de dreptul lor. În acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nici o posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni.
Deoarece cererea de chemare în garanţie a pârâţilor persoane fizice a fost formulată de aceştia numai pentru situaţia în care actele lor cu titlu oneros ar fi anulate, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, respectiva cerere urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.
Pe cale de consecinţă, vor fi respinse tot ca rămase fără obiect şi cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti şi de chematul în garanţie M.E.F.
Împotriva sentinţei susmenţionate au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, C.A. şi M.M., C.C.V. şi C.G.
Prin Decizia nr. 153/ A din 09 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile, ca nefondate.
Analizând împreună apelurile pârâţilor persoane fizice, curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Deposedarea efectivă a foştilor proprietari s-a realizat la 4 iunie 1949, când imobilul apare preluat de la N.Z., Z.M.P. şi D.M.S., conform menţiunii din Tabloul bunurilor preluate de Întreprinderea de Stat Petroliferă Muntenia.
Un alt act de preluare a imobilului în cauză nu există, ceea ce a condus instanţa de fond la concluzia că imobilul ar fi fost preluat urmare a aplicării Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, dat fiind că imobilul fusese închiriat Societăţii Anonime Române de petrol Unirea.
În lipsa unor înscrisuri care să ateste neechivoc temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, acesta apare ca fiind preluat fără titlu.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că temeiul preluării este Legea nr. 119/1948, motivarea tribunalului nu este „pro causa" şi nici contradictorie, deoarece acest act normativ era în contradicţie cu Constituţia anului 1948, care în art. 8-11 garanta dreptul de proprietate privată, privarea de proprietate fiind posibilă doar cu o justă şi prealabilă despăgubire.
În cauză, deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiţi în vreun fel.
Argumentul apelanţilor, în sensul că reclamanţii erau exploatatori de locuinţe nu poate fi reţinut în raport de dispoziţiile constituţionale invocate anterior şi nici în raport de art. 480 - 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În plus, celelalte argumente referitoare la mai multe locuinţe, închiriate ori donate, se circumscriu sferei de aplicare a Decretului nr. 92/1950, însă acest temei de preluare este nedovedit în cauză.
Analizarea valabilităţii titlului statului se face în raport cu modalitatea efectivă de preluare, or în prezenta cauză, faţă de prevederile art. 1169 C. civ., nu se poate reţine decât că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.
Nici susţinerile referitoare la motivarea contradictorie a tribunalului pe aspectul existenţei titlului statului ori a valabilităţii acestuia nu sunt de reţinut.
Analizând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare-cumpărare, tribunalul s-a referit la menţiunile efectuate de instituţia vânzătoare pe cererile de cumpărare formulate de apelanţi, în nici un caz la modalitatea propriu-zisă de preluare a imobilului, care fusese analizată anterior, in extenso.
Nici celelalte critici nu sunt fondate.
Prezenta acţiune a fost formulată la 11 octombrie 1999 şi întemeiată în drept pe art. 480 C. civ. şi Legea nr. 213/1998. Tribunalul, pronunţându-se în raport de aceste temeiuri de drept, a ţinut cont de cele două contracte de vânzare-cumpărare, pe care le-a şi menţinut, situaţie în care critica este străină de cauză, cu atât mai mult cu cât nu se specifică ce temeiuri de drept greşite ar fi aplicat instanţa.
Tribunalul nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin cererea reclamanţilor din 24 aprilie 2000 s-a formulat şi un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor persoane fizice să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Întrucât actele de vânzare-cumpărare au fost menţinute prin respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute, aflându-se în prezenta a două titluri de proprietate deopotrivă valabile, tribunalul a procedat corect la compararea lor, fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea reclamanţilor.
Criticile referitoare la titlul preferabil al apelanţilor nu sunt fondate, acţiunea fiind pornită anterior Legii nr. 10/2001.
La momentul formulării acţiunii şi a cererii completatoare din 24 februarie 2000, reclamanţii aveau speranţa legitimă a bunului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întemeindu-şi pretenţiile pe împrejurarea că imobilul trecuse în proprietatea statului fără titlu ori fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar HG nr. 11/1997 şi Legea nr. 213/1998 precizau ce se înţelege prin titlu valabil.
În acelaşi sens, reclamanţii au demarat procedurile de retrocedare a imobilului încă din 22 iulie 1996, solicitând restituirea în natură a proprietăţii lor.
Apelanţii-pârâţi nu pot invoca speranţa legitimă în acelaşi sens, dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001, deoarece această lege este ulterioară promovării acţiunii.
Faţă de această situaţie de fapt, tribunalul a procedat corect aplicând dreptul comun dat de art. 480 C. civ., cât şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerinţă a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 atunci când a avut loc recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranţă legitimă de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, în speţă, trebuie avută în vedere împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.
Astfel cum rezultă din cauza Păduraru, par. 83-87, precum şi din cauza Porţeanu, par. 33, titularul dreptului deţine un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun" ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, este utilă raportarea tot la raţionamentul C.E.D.O., care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătoreşti conţinând asemenea dispoziţie.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii. „Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par. 49).
În ceea ce priveşte noţiunea de „titlu al statului", ea a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară şi contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenţia legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuinţelor către chiriaşi (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11/1997), în timp ce buna-credinţă, deşi definită de C. civ., a fost interpretată diferit de instanţe.
Într-un asemenea raţionament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, par. 112).
Consecinţa unui asemenea raţionament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, par. 39,43 şi 59; cauza Porţeanu, par. 32; cauza Penescu, par. 26).
Rezultă că eventuala bună-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei, urmează a se face aplicarea directă a acesteia.
Şi în practica recentă a Curţii Europene, respectiv cauza Katz împotriva României, cauza Faimblat contra României, pronunţate în 20 ianuarie 2009 şi T.T. contra României, pronunţată la 24 martie 2009, ulterioare Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, în contextul legislaţiei care guvernează revendicările imobiliare privind imobilele naţionalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terţ de bună-credinţă, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate, privare care, acompaniată de lipsa totală de compensaţie, este contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional.
În egală măsură, la pronunţarea soluţiei din speţă trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 46 din Convenţie, conform cărora un stat parte la Convenţie este obligat să execute deciziile Curţii în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curţii.
Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 noiembrie 1995, invocată de apelanţi, nu îşi mai găseşte în prezent aplicare, chiar Înalta Curte schimbându-şi practica faţă de acel moment.
Nici criticile referitoare la lipsa identităţii imobilului şi a lipsei autorizaţiei de construcţie nu pot fi primite.
Imobilul a fost identificat de către Primăria Municipiului Bucureşti ca fiind acelaşi cu cel preluat de la autorii reclamanţilor prin adresa din 25 septembrie 1999, iar în adresa din 31 ianuarie 1996, emisă de SC H.N. SA, se precizează că „din verificările actelor existente în arhivă, s-a constatat că imobilul din str. G.E. (fostă C., fostă K.)", or apelanţii-pârâţi nu au contestat aceste înscrisuri şi nici nu au făcut dovada contrară în condiţiile art. 1169 C. civ.
Lipsa autorizaţiei de construire a etajului nu constituie un criteriu de preferabilitate în favoarea apelanţilor, câtă vreme rezultă din actele dosarului că, la momentul preluării, imobilul avea două etaje.
În ceea ce priveşte dobândirea imobilului prin intermediul uzucapiunii, în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1895 C. civ., întrucât nu se poate reţine neglijenţa proprietarului în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, statul deposedându-i abuziv pe proprietari.
Încă din anul 1996, reclamanţi şi-au manifestat intenţia de a redobândi proprietatea, ocazie cu care au invocat precaritatea posesiei statului.
Relativ la soluţia de respingere ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanţie, aceasta este corectă, în condiţiile în care pârâţii au solicitat angajarea răspunderii chemaţilor în garanţie doar pentru situaţia anulării actelor de vânzare-cumpărare, nu şi pentru situaţia pierderii obiectului litigiului în cadrul acţiunii în revendicare.
Apelul pârâtului Municipiul Bucureşti a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii nu este inadmisibilă, fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În plus, şi în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie s-a reţinut că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Astfel cum deja s-a arătat în analiza celorlalte apeluri, reclamanţii se bucură de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O., situaţie în care argumentul potrivit căruia Legea nr. 10/2001 asigură accesul la justiţie prin intermediul contestaţiei este nerelevant şi străin de cauză, câtă vreme reclamanţii nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001.
În acelaşi sens, se vor avea în vedere şi considerentele Curţii Europene din cauza Faimblat contra României.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus admiterea cererii formulate de intimata-reclamantă D.R. şi, în consecinţă, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/ A din 09 martie 2009, în sensul că are calitatea de intimat-reclamant G.M., moştenitorul defunctei Z.B., şi nu defuncta, aşa cum din eroare s-a menţionat în dispozitiv.
În motivarea acestei soluţii, curtea a reţinut că cererea de rectificare formulată de intimaţii-reclamanţi P.M.D. şi G.M. este fondată în raport de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., fiind o eroare materială menţionarea în calitate de intimată-reclamantă a defunctei Z.B., iar nu a moştenitorului acestei, G.M., în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/ A din 09 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 08 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus admiterea cererii formulate de intimaţii-reclamanţi P.M.D. şi G.M., privind îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea din Camera de Consiliu de la 18 ianuarie 2010, în sensul că a admis cererea formulată de P.M.D. şi G.M., iar nu de D.R., cum din eroare materială s-a consemnat.
Raportat la dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., curtea a apreciat că cererea de rectificare este justificată, deoarece în încheierea de la 18 ianuarie 2010 s-a trecut în mod eronat că cererea de rectificare a fost formulată de D.R., în realitate ea fiind formulată de intimaţii-reclamanţi P.M.D. şi G.M.
Împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 au declarat recurs, în termen legal, pârâţii C.C.V. şi C.G., C.A. şi M.M.
I. Recurenţii-pârâţi C.C.V. şi C.G. au formulat următoarele critici:
Chiar dacă s-a solicitat introducerea în cauză a moştenitorului G.M., instanţa de apel nu a luat efectiv act de această cerere, nepronunţând hotărârea în contradictoriu cu acesta.
Într-o atare situaţie, hotărârea nu poate fi rectificată în procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., întrucât este vorba despre schimbarea persoanei intimatului-reclamant, iar nu de o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ.
Atât în practicaua hotărârii, cât şi în dispozitiv apare ca intimată-reclamantă defuncta Z.B., fiind evident că instanţa nu a analizat cauza prin raportare la moştenitorul acesteia. Nu s-a luat act de modificările intervenite, astfel că hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu defuncta.
Aşa cum s-a stabilit în practica judiciară şi în literatura de specialitate, prin textul art. 281 alin. (1) C. proc. civ. se vizează erori sau omisiuni care nu atrag modificarea cadrului procesual. În speţă însă, prin încheierea recurată s-a admis o cerere care a avut ca finalitate introducerea în cauză a altei persoane.
În mod nelegal instanţa de apel a procedat la remedierea „erorii", cu atât mai mult cu cât hotărârea dată asupra apelului fusese atacată cu recurs inclusiv prin prisma acestei nelegalităţi, care atrage anularea hotărârii. Până la pronunţarea instanţei de recurs asupra acestui motiv de nulitate, instanţa de apel trebuia fie să respingă cererea de rectificare, fie să suspende judecarea acesteia.
Prin pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitatea procesuală de folosinţă s-au încălcat forme de procedură imperative, care conduc la nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti.
II. Recurenţii-pârâţi C.A. şi M.M. au invocat drept unic motiv de nelegalitate al încheierii din 18 ianuarie 2010 faptul că, prin această încheiere, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de D.R., deşi cererea de îndreptare a erorii materiale fusese formulată de intimaţii-reclamanţi P.M.D. şi G.M.
Împotriva deciziei date asupra apelului, respectiv Decizia nr. 153/ A din 09 martie 2009, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Municipiul Bucureşti, C.A. şi M.M., C.C.V. şi C.G.
I. Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
1. Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte neprimirea criticilor din apel vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă acţiunea în revendicare a reclamanţilor a fost formulată în anul 1999, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa trebuia să ţină seama că această lege a prevăzut o procedură administrativă de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, pe care însă reclamanţii nu au înţeles să o urmeze.
După apariţia Legii nr. 10/2001, chiar dacă exista o acţiune în revendicare anterior formulată, reclamanţii aveau la îndemână o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului, procedură supusă ulterior controlului judiciar. Legea nr. 10/2001, fiind o lege specială derogatorie de la dreptul comun, se aplică şi cauzelor aflate pe rol la data intrării sale în vigoare.
2. Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, şi în ceea ce priveşte temeiul preluării imobilului litigios, reprezentat de Legea nr. 119/1948, pe care îl consideră un act normativ în baza căruia deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiţi în vreun fel şi care, din acest motiv, nu ar reprezenta un titlu valabil pentru stat.
În realitate, Legea nr. 119/1948 reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului român, acesta devenind astfel proprietar de plin drept, motiv pentru care acţiunea în revendicare a reclamanţilor este neîntemeiată şi nu poate fi primită.
II. Recurenţii-pârâţi C.A. şi M.M. au formulat următoarele critici:
1. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
a) Prin acţiunea introductivă, formulată la data de 11 octombrie 1999, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, lăsarea în deplină proprietate si liniştită posesie a imobilului din str. G.E., compus din parter şi două etaje, construit pe o suprafaţa de 281 mp.
La data de 24 aprilie 2000, reclamanţii au formulat cerere de introducere în cauză a numitului C.C.V., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, referitoare la apartamentul nr. X de la etajul imobilului litigios.
La data de 16 noiembrie 2006, în baza art. 132 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a pârâţilor C.G., M.E., Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA, iar la data de 18 ianuarie 2007 au precizat că solicită revendicarea imobilului din mâna celor în care se află.
Cu toate că M.M. a figurat în calitate de pârât, reclamanţii nu au înţeles să se judece şi cu acesta, neexistând nici o cerere de introducere a lui în cauză.
În aceste condiţii, instanţa de judecată şi-a depăşit atribuţiile prin fixarea şi impunerea cadrului procesual şi menţinea în citativ şi în dispozitivul hotărârilor judecătoreşti a unei persoane pe care nu au chemat-o în judecată reclamanţii şi care astfel nu are calitate procesuală pasivă.
b) Instanţa a acordat mai mult decât i s-a cerut, deoarece a considerat necesară compararea titlului reclamanţilor cu cel al pârâţilor în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., fără să fi fost investită şi cu un astfel capăt de cerere.
Acţiunea în revendicare este nefondată, motivat de următoarele considerente:
În cererea lor, reclamanţii au invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare 37180 din 17 octombrie 1938, transcris sub nr. 1861 din 17 octombrie 1938.
Acţiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existenta concomitentă a două titluri valabil încheiate.
În ipoteza în care, în cadrul acestei forme de acţiuni în revendicare, după verificarea valabilităţii titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul statului nu este valabil, înseamnă că titlul statului nu există, iar în aceste condiţii lipsesc cele două titluri care trebuie comparate, deci acţiunea în revendicare prin comparare de titluri este imposibil de realizat.
De la autorul reclamanţilor, Z.G.N., dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, iar de la stat către pârâţii M.M. şi M.E. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997, aceştia din urmă fiind cumpărători de bună credinţă, urmare a aplicării Legii nr. 112/1995.
Rezultă că suntem în faţa aceluiaşi autor şi nu se poate face comparaţie de titluri provenind de la autori diferiţi, lipsind cerinţa de autori diferiţi.
Imposibilitatea realizării raţionamentului în cele două forme dovedeşte că dreptul de proprietate al reclamanţilor este stins, singurii care deţin dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. X din imobilul litigios fiind C.A., moştenitoarea defunctei M.E., şi M.M.
Cei care trebuie să beneficieze de ocrotirea dreptului de proprietate în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. sunt pârâţii, al căror titlu nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească, aceştia având dreptul de a se bucura de prerogativele proprietăţii.
Lăsarea imobilului în proprietatea şi folosinţa reclamanţilor este neîntemeiată şi nelegală având în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 1/2009 aduce modificări semnificative în special în ceea ce priveşte dreptul chiriaşilor de a dobândi în proprietate imobile preluate abuziv de către stat. Aceste modificări au fost redate, in extenso, în cuprinsul cererii de recurs.
2) Art. 304 alin. (8) C. proc. civ. - instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
a) În mod greşit curtea de apel a apreciat că imobilul din sectorul 1, Bucureşti, a fost identificat de către Primăria Municipiului Bucureşti ca fiind cel preluat de la autorii reclamanţilor.
De asemenea, fără a efectua verificări în virtutea rolului activ, instanţa consideră probă veridică şi adresa din 31 ianuarie 1996 emisă de SC H.N. SA cu privire la identitatea denumirii acestui imobil.
Recurenţii contestă aceste înscrisuri şi solicită efectuarea unei adrese la P.M.B. pentru a afla istoricul de număr poştal şi al denumirii, în perioada 1948 - 2009 şi identificarea exactă a imobilului, în lipsa efectuării unei expertize în acest scop.
Mai mult, în cauză se revendică şi apartamentul nr. X de la etajul X din acelaşi imobil, care formează obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare pe Legea nr. 112/1995, fără a fi identificat şi delimitat la faţa locului.
b) Instanţa de apel a interpretat greşit cererea de chemare în garanţie, respingând-o ca rămasă fără obiect, fără a observa că pârâţii au fost evinşi prin compararea de titluri, dându-se prioritate titlului reclamanţilor, chiar in lipsa anulării contractului de vânzare-cumpărare.
Deşi contractul de vânzare-cumpărare pe Legea nr. 112/1995 nu a fost anulat, cumpărătorii fiind consideraţi de bună-credinţă, şi, fiind în vigoare, a fost transcris în registrul de transcripţiuni, pârâţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie din imobil, încălcându-li-se în mod flagrant dreptul la proprietate, garantat de Constituţia română, de art. 480 C. civ. şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Instanţa a încercat îndreptarea unei preluări abuzive, prin efectul naţionalizării, prin altă preluare abuzivă, de la cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995, neţinând cont de dispoziţiile art. 20 pct. 2 ale Legii nr. 1/2009, potrivit cărora, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea de piaţă a imobilului.
3) Art. 304 alin. (9) C. proc. civ. - hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Preluarea imobilului litigios s-a făcut cu titlu valabil, plătindu-se şi despăgubiri proprietarilor.
În mod greşit instanţa de apel reţine faptul că nu există un act care să ateste temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, înlăturând toate dovezile aflate în acest sens la dosar, respectiv Tabloul bunurilor preluate de Întreprinderea de stat Petrolifera Muntenia, Hotărârea M.M.P. nr. 256 din 22 iunie/1949, Decizia nr. 1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei.
Instanţa a înlăturat în mod neîntemeiat apărarea conform căreia reclamanţii erau exploatatori de locuinţe, cu toate că aceştia figurau în anexa Decretului nr. 92/1950 cu mai multe apartamente, excedentare nevoilor locative proprii.
Instanţa a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, practica C.E.D.O., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dând mai mult decât au solicitat reclamanţii prin acţiunea introductivă la nivelul anului 1999 raportat la temeiul juridic indicat de aceştia, legea producând efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Nu poate fi reţinută,,speculaţia juridică" conform căreia, la momentul formulării acţiunii şi a cererii completatoare de la 24 februarie 2000, reclamanţii aveau speranţa legitimă a bunului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întemeindu-şi pretenţiile pe împrejurarea că imobilul trecuse in proprietatea statului fără titlu valabil, aceasta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, HG nr. 11/1997 şi Legii nr. 213/1998.
III. Recurenţii-pârâţi C.C.V. si C.G. au formulat următoarele critici:
1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Hotărârea atacată a fost pronunţată în contradictoriu cu decedata Z.B., deşi la termenul din data de 12 ianuarie 2009 avocatul reclamanţilor a cerut termen pentru depunerea certificatului de deces al acesteia, urmând introducerea în cauză a moştenitorilor.
Prin pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă s-au încălcat forme de procedură imperative care conduc la nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti.
2. Art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
a) Instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire apărările legate de preferabilitatea titlului pârâţilor, în cuprinsul hotărârii nefăcându-se niciun fel de referire la teoria aparentei în drept şi motivele pentru care instanţa a înlăturat incidenţa acesteia.
Singura apreciere cu privire la apărările privind preferabilitatea titlului pârâţilor este concentrată într-o singură frază, care nu atinge domeniul subscris teoriei aparenţei în drept.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că aceste apărări nu pot fi primite, întrucât acţiunea în revendicare a fost promovată anterior Legii nr. 10/2001.
Argumentul instanţei nu are, însă, nicio legătură cu înlăturarea efectelor teoriei aparenţei în drept, deoarece teoria aparenţei are la bază buna-credinţă determinată de existenţa Legii nr. 112/1995 şi nicidecum de Legea nr. 10/2001, astfel că nu are nicio relevanţă faptul că Legea nr. 10/2001 a fost adoptată ulterior introducerii acţiunii în revendicare de drept comun.
În cazul în care condiţiile aparentei sunt îndeplinite, se produc efecte juridice importante în folosul celui care a acţionat crezând într-o aparenţă şi în detrimentul adevăratului titular al dreptului sau al situaţiei juridice veritabile, efecte care se concretizează în inopozabilitatea situaţiei oculte faţă de terţul indus în eroare prin aparenţă, extinderea efectelor obligatorii ale convenţiei încheiate de terţul de bună-credinţă faţă de veritabilul titular al dreptului încălcat prin actul făcut cu titularul aparent. Practic, veritabilul proprietar este „legat" printr-un act juridic la care nu a consimţit, fiind în prezenţa extinderii directe a efectelor obligatorii ale contractului. Nu este vorba despre opozabilitate, ci de extinderea efectelor directe, din motive de securitate dinamică a operaţiunilor juridice.
Efectul esenţial al aparentei este validarea unui act care nu îndeplineşte toate cerinţele legale, salvarea actului de la anularea sa.
În privinţa efectelor principiului error communis facit jus, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru constatarea unei asemenea situaţii, acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar va fi respinsă, starea de fapt prevalând asupra dreptului.
Eroarea comună creează drept. Esenţa principiului constă în faptul că terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care nu îl primeşte însă nici de la proprietarul aparent cu care a contractat (dar care nu îl deţinea), nici de la adevăratul proprietar (cu care nu a contractat), ci direct de la lege, fiind aşadar un mod specific, distinct, originar de dobândire a proprietăţii. În aceste condiţii, regula error communis facit jus creează un nou drept de proprietate, opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar.
Prin incidenţa acestei aparente creatoare de drept, titlul pârâţilor este unul perfect valabil, care poate fi supus comparării.
Deşi de-a lungul motivării, instanţa de apel a făcut referiri la practica C.E.D.O. şi alte considerente, nu se pot distinge concret motivele pentru care a apreciat că titlul reclamanţilor este preferabil., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunţate.
b) În cadrul motivelor de apel s-a invocat de către pârâţi că sunt titularii unui „bun" în sensul Convenţiei, dar instanţa de apel nu a făcut nicio referire la acest aspect, nearătând dacă pârâţii au sau nu un „bun" în sensul Convenţiei.
Deşi motivele pentru care a apreciat că reclamanţii sunt titularii unei speranţe legitime sunt dezvoltate pe larg de instanţă, singura referire la „speranţa legitimă" a pârâţilor este reprezentată de o frază, în care se precizează că aceştia nu au nici „speranţa legitimă", deoarece Legea nr. 10/2001 este ulterioară acţiunii pornite de reclamanţi.
O asemenea abordare a instanţei nu constituie o motivare adecvată a hotărârii judecătoreşti, în sensul pe care legea o cere.
c) În cadrul hotărârii pronunţate, instanţa de apel nu s-a referit în mod particular la apelul pârâţilor C., care nu era motivat la fel ca apelul celorlalţi pârâţi persoane fizice.
Motivarea instanţei pare a fi dată doar raportându-se la cele susţinute de aceştia din urmă. Exprimarea instanţei este generică, fără a se adresa în mod special unuia dintre pârâţii persoane fizice şi fără a răspunde fiecărui motiv de apel invocat, fără a face referire în mod expres la motivele care au determinat-o să primească apărarea reclamanţilor şi să respingă una sau alta din apărările pârâţilor. Această modalitate aleasă de instanţa de apel nu este în măsură să asigure un răspuns real şi efectiv la nemulţumirile pârâţilor faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de fond cu privire la capătul de cerere în revendicare.
3. Art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. - hotărârea pronunţata a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
a) Instanţa de apel a ignorat teoria aparentei în drept şi incidenţa Legii nr. 10/2001.
Deşi nu are o consacrare legală expresă, teoria aparenţei în drept este o creaţie a literaturii juridice şi a jurisprudenţei care nu poate fi ignorată, astfel încât efectele ei trebuie aplicate ori de câte ori în cauză se constată incidenţa ei.
În baza celor precizate în susţinerea primului motiv de recurs, arătate şi în apel, cauza dedusă judecăţii este guvernată de teoria aparentei în drept. Şi totuşi, nu numai că instanţa de apel nu a oferit niciun motiv pentru care este înlăturată această apărare, dar în mod greşit nu îi dă eficienţa cuvenită, ceea ce constituie o încălcare a legii.
Prin aplicarea teoriei aparenţei, trebuia reţinută incidenţa, în cauză, a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 se aplică şi actelor juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, suntem în prezenţa unei consacrări legislative a teoriei aparentei în drept, astfel că instanţa de control judiciar nu a interpretat şi aplicat în mod corect legea.
Preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun a titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere situaţia particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâţilor devine preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanţă.
Astfel fiind, nu puteau fi primite susţinerile reclamanţilor, iar instanţa de apel în mod greşit a reţinut că buna-credinţă a pârâţilor la dobândirea imobilului în litigiu nu are nici o relevanţă în prezenta speţă, deoarece valoarea bunei-credinţe este dată de Legea specială nr. 10/2001, având consecinţa protejării celui care deţine „bunul", aşa cum este definit şi de practica C.E.D.O.
Legea nr. 10/2001 cuprinde şi dispoziţii de drept material care reglementează raporturile dintre fostul şi actualul proprietar, iar instanţele nu pot face abstracţie de aceste dispoziţii legale, care trebuie corelate cu dispoziţiile de drept material C. civ.
Raportat la dispoziţiile legii speciale, titlul de proprietate al pârâţilor trebuia socotit preferabil celui deţinut de reclamanţi, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 înlăturând aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
Dispoziţiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi persoanele fizice şi prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent şi nu prin restituire în natură în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. În felul acesta se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, fiind obligatorie menţinerea situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Aplicarea, în speţă, a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispoziţiile C. civ.
Rezultă că, în mod nelegal, instanţa de apel a înlăturat aplicarea Legii nr. 10/2001 în soluţionarea acţiunii în revendicare. Aprecierea în sensul că Legea nr. 10/2001 se impune a fi înlăturată ca efect al dispoziţiilor Convenţiei nu este însoţită de o motivare concludentă, iar soluţia la care s-a oprit instanţa nu este una corectă şi legală.
b) Instanţa de apel nu respectă Decizia R.I.L. nr. 33 din 9 iunie 2008.
Deşi conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deciziile în interesul legii au forţă obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, instanţa de apel nu a făcut aplicarea acestui articol, încălcând cele statuate în Decizia R.I.L. nr. 33 din 9 iunie 2008.
Prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a rezolvat expres conflictul privind aplicabilitatea simultană sau nu a Legii nr. 10/2001 şi a art. 480 C. civ.
Astfel, s-a stabilit ca atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu aceasta.
Aceasta înseamnă că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între cele două legi şi, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via" şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Or, în situaţia de faţă, reclamanţii au ales calea prevăzută de legea specială.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, însă acest drept poate cunoaşte anumite limitări implicite şi statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Cu respectarea acestor principii, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură.
Cu privire la presupusa încălcare a art. 1 din Primul Protocol, în cauza Păduraru contra României s-a reţinut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în cauza Kopecky contra Slovaciei, că: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia", iar în cauza Raicu contra României se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate „legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care a confiscat cândva acele bunuri".
Or, în speţă, nu se poate pune la îndoială buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, dublată şi de faptul că reclamanţii nu au obţinut anularea contractului lor de vânzare-cumpărare.
Aşa cum se precizează în Decizia R.I.L., în măsura în care se constată un conflict între legea internă şi C.E.D.O., trebuie analizat dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţă între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, respectiv o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Or, este incontestabil faptul că la acest moment pârâţii sunt singurii care au bunul în proprietate, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 fiind foarte clare în sensul că, în cazul imobilelor vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995, acestea nu mai pot fi revendicate în natură, ci doar în echivalent.
În acest sens, pârâţii sunt singurii titulari ai unei speranţe legitime privind păstrarea imobilului, aspect ignorat de instanţa de apel, prin interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept intern şi european.
Conform deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, în soluţionarea unei acţiuni în revendicare în care ambele părţi opun titluri de proprietate, securitatea raporturilor juridice trebuie păstrată.
Instanţa de apel a ignorat, însă, acest principiu fundamental, în lumina căruia trebuia să se dea preferabilitate titlului chiriaşilor cumpărători.
Dispoziţiile legii speciale, cât şi ale Curţii Europeane sunt subscrise, după cum rezultă din Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, aceluiaşi scop: statul trebuie să suporte consecinţa preluărilor abuzive şi nu terţii de bună-credinţă. Dacă imobilele au fost preluate abuziv şi vândute apoi unor persoane de bună-credinţă, atunci ele nu mai pot fi restituite în natură, iar statul va oferi echivalentul bănesc al imobilului, eliminându-se riscul ca un terţ să fie pus în situaţia de a suporta o deposedare pentru că a avut încredere în stat şi în legile emise de către acesta.
c) Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele C.E.D.O.
În conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Constituţia României, instanţa de apel trebuia să aplice cu prioritate normele C.E.D.O., dar interpretând corect conţinutul acestora.
Instanţa de apel dezvoltă pe larg practica C.E.D.O., dar o prezintă în mod trunchiat, interpretând în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, încercând să demonstreze nu numai că pârâţii nu au un „bun" în sensul Convenţiei, dar că nu au nici „speranţa legitimă" de a păstra bunul, deoarece acţiunea în revendicare a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că pârâţii nu pot beneficia de prerogativele acestei legi.
Speranţa pârâţilor de a păstra bunul este sprijinită, în principal, pe teoria aparenţei în drept şi, în subsidiar, chiar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a cărei incidenţă este determinată şi de teoria aparenţei în drept.
Practica judiciară admite că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie protejează nu numai un bun actual, ci şi speranţa legitimă de a obţine un bun. Speranţa legitimă este protejată în aceeaşi măsură ca şi dreptul de proprietate deja obţinut, este o creanţa certă. Cu alte cuvinte, dacă o persoană are, potrivit legii interne, dreptul de a obţine un bun, iar acest drept este absolut incontestabil, se va considera că persoana în cauză are o speranţa legitimă şi beneficiază de protecţia Convenţiei, situaţie în care se găsesc pârâţii.
Aceştia sunt titularii nu doar ai unui „bun", dar chiar şi ai speranţei legitime, aspecte pe care instanţa de apel în mod greşit nu le-a reţinut.
Aşa cum s-a stabilit prin numeroase hotărâri de dată recentă, nu se poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., în sensul că reclamanţii aveau un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Aceasta deoarece, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost realizat prin intrarea bunului în proprietatea statului fără a avea la bază un titlu, dar în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie.
După ratificarea Convenţiei de către România, reclamanţii nu au obţinut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor.
Singura speranţă legitimă creată reclamanţilor a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranţa la repararea echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist, iar în condiţiile în care reclamanţii nu au obţinut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, singura lor speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu şi a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun asupra căruia deţin şi posesia concretizată material. Prin legea specială, Legea nr. 10/2001, acestora li s-a garantat speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Aceasta fiind interpretarea corectă a noţiunii de „bun" în sensul Convenţiei, precum şi a speranţei legitime, este evident că instanţa de apel a comis o eroare de interpretare şi aplicare a art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1.
C.E.D.O. garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamanţilor că dreptul lor de proprietate există şi solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâţilor nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui bun actual.
În jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României, în situaţii similare, C.E.D.O. a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României, hotărârea din 13 noiembrie 2001).
Dimpotrivă, în cauza de faţă, se poate aprecia că la acest moment este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor-cumpărători de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, ci, din contră, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea lui - art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehia).
C.E.D.O. a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, sens în care în hotărârea Raicu contra României, din 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene este în sensul că deţine un bun în sensul Convenţiei cel care este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care i-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, or, în speţă, reclamanţii nu au făcut dovada recunoaşterii calităţii lor de proprietari ai imobilului revendicat printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă.
Instanţa de apel se raportează la raţionamentul Curţii Europene care constată incidenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, însă în cauza de faţă nu se poate vorbi de nici o hotărâre judecătorească în acest sens.
d) Instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., apreciind în mod greşit că nu se poate admite cererea de chemare în garanţie a pârâţilor persoane fizice, pentru că ar fi fost formulată doar pentru cazul în care s-ar fi dispus anularea actului de vânzare-cumpărare.
Deşi iniţial, cererea de chemare în garanţie a fost formulată pentru cazul anularii contractului de vânzare-cumpărare, la termenul următor s-a precizat că respectiva cerere este formulă şi pentru cazul evicţiunii. Răspunderea vânzătorului pentru evicţiune este specifică situaţiei în care dobânditorul rămâne fără proprietatea asupra bunului şi, deci, trebuia să se reţină că pârâţii au solicitat angajarea răspunderii Primăriei Municipiului Bucureşti independent de constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare.
În mod nelegal instanţa de apel a făcut doar aplicarea art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., ignorând alin. (4) al aceluiaşi articol, în conformitate cu care judecătorul este în drept să le ceară părţilor să prezinte explicaţii cu privire la motivele de fapt şi de drept ale cererilor lor, precum şi să le pună în dezbatere orice împrejurări de fapt si de drept. În plus, conform alin. (5), judecătorii trebuie să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Examinând recursurile exercitate în cauză în ordinea pe care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul pârâţilor C.C.V. şi C.G. împotriva încheierii de rectificare:
Aşa cum chiar recurenţii recunosc, în timpul judecării apelului, urmare a decesului intimatei-reclamante Z.B., s-a solicitat introducerea în cauză a moştenitorului acesteia, G.M., respectiv la termenul din 12 iunie 2009.
Conform încheierii de şedinţă de la acel termen (filele 66-67 dosar apel), solicitarea de introducere în cauză a moştenitorului intimatei-reclamante decedate a fost însoţită de depunerea declaraţiei moştenitorului de acceptare a succesiunii, autentificată sub nr. 2402 din 12 septembrie 2008.
La termenul următor, acela de dezbateri din 23 februarie 2009, s-a depus la dosar certificatul de moştenitor nr. 122 din 29 iulie 2008 (fila 147 dosar apel), care atestă drept unic moştenitor al defunctei Z.B. pe G.M. şi, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă (filele 165-168 dosar apel), moştenitorul a pus concluzii, prin avocat, asupra tuturor aspectelor cauzei discutate la acel termen, inclusiv asupra fondului apelurilor.
Aşa fiind, nu are nici o relevanţă faptul că în încheierea de dezbateri nu s-a menţionat, în mod expres, că instanţa a luat act de introducerea în cauză a moştenitorului defunctei, consemnarea prezenţei în instanţă a moştenitorului, prin avocat, şi luarea concluziilor acestuia demonstrând fără echivoc participarea lui în proces şi, implicit, pronunţarea hotărârii din apel în contradictoriu cu el.
În contextul arătat, menţionarea în dispozitivul hotărârii a numelui intimatei decedate Z.B., iar nu al moştenitorului acesteia, G.M., care a participat, în calitate de parte, la judecată, reprezintă o simplă eroare materială în sensul art. 281 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât, în mod legal, instanţa de apel a procedat la rectificarea ei prin încheierea din 18 ianuarie 2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, prin rectificarea dispusă în dispozitivul hotărârii din apel referitor la numele intimatului-reclamant, G.M. în loc de Z.B., nu se ajunge la o schimbare a cadrului procesual, prin extinderea acestuia la o persoană care nu a avut calitatea de parte în proces deoarece, din modul de derulare a dezbaterilor, astfel cum a fost consemnat în încheierea de la termenul din 23 februarie 2009, rezultă că la judecata apelului a participat moştenitorul defunctei intimate-reclamante Z.B., respectiv G.M.
Cât priveşte împrejurarea că hotărârea asupra apelului fusese atacată cu recurs, invocându-se nulitatea ei pentru pronunţarea în contradictoriu cu o persoană decedată, aceasta nu constituia un motiv care să împiedice judecarea cererii de rectificare, cum greşit pretind recurenţii-pârâţi.
Dimpotrivă, raport la împrejurările concrete ale speţei şi la respectarea limitelor judecăţii presupuse de art. 281 C. proc. civ., se impunea a se lămuri, cu prioritate, cine a participat la judecată în calitate de intimat-reclamant şi, în funcţie de aceasta, dacă rectificarea solicitată viza sau nu o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., astfel că în mod corect instanţa de apel a dat curs cererii de rectificare cu care fusese învestită, lămurirea chestiunii deduse judecăţii pe această cale interesând în dezlegarea recursului asupra fondului apelului, din perspectiva motivului de nulitate vizând părţile procesului.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că încheierea de rectificare recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, nefiind îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul declarat de pârâţii C.C.V. şi C.G. împotriva încheierii de rectificare să fie respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâţilor C.A. şi M.M. împotriva încheierii de rectificare:
În cadrul acestui recurs s-a invocat drept unic motiv de nelegalitate faptul că cererea de rectificare soluţionată prin încheierea din 18 ianuarie 2010 a fost formulată de intimaţii-reclamanţi P.M.D. şi G.M., iar nu de D.R., cum greşit s-a menţionat în dispozitivul încheierii de rectificare.
O atare greşeală a fost, însă, îndreptată în procedura rectificării erorilor materiale reglementată de art. 281 C. proc. civ., sens în care a fost pronunţată de către instanţa de apel încheierea din camera de consiliu de la 08 februarie 2010.
În aceste condiţii, recursul exercitat de pârâţii C.A. şi M.M. a rămas fără obiect, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
III. Cu privire la recursul pârâtului Municipiul Bucureşti împotriva deciziei date asupra apelului:
1. Reţinând că acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu a fost promovată în anul 1999, respectiv înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel nu a primit criticile vizând inadmisibilitatea acestei acţiuni în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, motivul de recurs formulat pe acest aspect fiind neîntemeiat.
Astfel, este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă, derogatorie de la dreptul comun în materie de revendicare, dat de dispoziţiile art. 480 C. civ., şi că în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.
În speţă, însă, nu se pune problema concursului dintre legea specială şi legea generală, cu consecinţe asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi, în condiţiile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale, respectiv la data de 11 octombrie 1999, când singurele dispoziţii în materie de revendicare, în vigoare la acel moment, erau cele C. civ. - art. 480.
Rezultă că, raportat la data sesizării instanţei şi la regula tempus regit actum care cârmuieşte aplicarea legii civile în timp, potrivit căreia o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. în materie, promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă.
Nu se poate imputa reclamanţilor că nu au urmat procedura legii speciale şi că, din acest motiv, acţiunea lor în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă, cât timp legea specială nu intrase în vigoare la data sesizării instanţei.
A admite teza susţinută de recurent, aceea că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă şi acţiunilor în revendicare de drept comun promovate înainte de intrarea sa în vigoare, cu consecinţa reţinerii inadmisibilităţii unor asemenea acţiuni pentru neurmarea procedurii legii speciale, ar însemna să se încalce principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Aplicarea legii civile noi la situaţii juridice anterioare adoptării ei nu este posibilă decât dacă aceasta se prevede expres în legea nouă, or art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu se constituie într-o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii civile noi în sensul prefigurat de recurent.
Astfel, Legea nr. 10/2001 prevede în art. 46 alin. (1) că dispoziţiile sale „sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Sensul acestei norme este, însă, acela că legiuitorul a lăsat la latitudinea persoanelor îndreptăţite dreptul de opţiune între calea legii speciale şi calea dreptului comun pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de stat, aceste persoane putând fie să continue acţiunea de drept comun promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care rămâne supusă dispoziţiilor legale în vigoare la data promovării sale, fie să renunţe la judecarea ei sau să ceară să fie suspendată pentru a parcurge procedura legii speciale.
Or, în speţă, reclamanţii nu au renunţat la judecarea acţiunii în revendicare aflată pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a legii speciale şi nici nu au solicitat suspendarea ei pentru a uza de calea oferită de legea specială pentru restituirea bunului în litigiu, înţelegând astfel să continue acţiunea anterioară de drept comun.
Un asemenea demers se circumscrie sferei de aplicare a art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critica potrivit căreia reclamanţii erau obligaţi să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, cu consecinţa inadmisibilităţii acţiunii anterioare de revendicare, fiind neîntemeiată.
2. Critica referitoare la nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva analizei valabilităţii titlului statului nu poate fi cercetată de instanţa de recurs.
Recurentul nu arată, în concret, ce dispoziţii legale a încălcat instanţa de apel atunci când a stabilit că Legea nr. 119/1948 nu reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios.
Or, invocarea generică a nelegalităţii hotărârii atacate pe un anumit aspect, aşa cum a procedat recurentul, care s-a limitat să arate că „Legea nr. 119/1948 reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului român, acesta devenind astfel proprietar de plin drept", nu este suficientă pentru declanşarea controlului de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea fiind obligată, conform art. 302 alin. (1) lit. d C. proc. civ., să dezvolte motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul.
Faţă de argumentele prezentate, neputând fi reţinută incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului Municipiul Bucureşti va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
IV. Cu privire la recursul pârâţilor C.A. şi M.M. împotriva deciziei date asupra apelului:
1. În cadrul primului motiv de recurs s-a invocat, pe de o parte, că instanţa de judecată a extins, din oficiu, cadrul procesual la o persoană pe care nu au chemat-o în judecată reclamanţii şi care astfel nu are calitate procesuală pasivă, respectiv pârâtul M.M., iar, pe de altă parte, că a comparat titlul reclamanţilor cu cel al pârâţilor în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., fără să fi fost investită şi cu un asemenea capăt de cerere.
Aceste critici nu pot fi, însă, analizate din perspectiva cazului de modificare indicat de recurenţi - art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cât timp prin hotărârea recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile exercitate în cauză. Cazul de modificare menţionat este funcţional doar în situaţia în care instanţa de apel, găsind întemeiat apelul, schimbă soluţia primei instanţe şi se pronunţă ea însăşi asupra fondului cererii de chemare în judecată, numai în acest caz putând să acorde mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Criticile enunţate vor fi analizate prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ele aducând în discuţie interpretarea greşită de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, cât timp se pretinde că această instanţă a menţinut hotărârea de fond prin care se extinse, din oficiu, cadrul procesual peste limitele fixate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, atât în ceea ce priveşte părţile, cât şi obiectul.
Contrar susţinerilor recurenţilor, pârâtul M.M. nu a fost introdus în cauză din oficiu de către prima instanţă, ci la cererea reclamanţilor.
Astfel, distinct de cererea formulată la data de 24 aprilie 2000, prin care au chemat în judecată pe pârâtul C.C.V., aflată la fila 40 din Dosarul nr. 5253/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii au formulat la aceeaşi dată cerere de chemare în judecată a pârâtului M.M., cerere aflată la fila 33 din acelaşi dosar al Tribunalului Bucureşti.
Prin această din urmă cerere, reclamanţii au solicitat „introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului M.M.", pentru ca în contradictoriu cu acesta să se constate nulitatea absolută a contractului, prin care a cumpărat apartamentul nr. X din imobilul situat în str. G.E. şi să se dispună obligarea acestui pârât să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul respectiv.
Conform încheierii de şedinţă de la termenul din 24 aprilie 2000 (fila 47 Dosar nr. 5253/1999 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă), temeiul introducerii în cauză a pârâtului M.M. l-a constituit cererea formulată de reclamanţi în acest sens, iar nu dispoziţia, din oficiu, a instanţei.
Criticile recurenţilor sunt deci neîntemeiate, deoarece prima instanţă a respectat principiul disponibilităţii, stabilind cadrul procesual, sub aspectul părţilor, aşa cum acesta a fost fixat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată din 24 aprilie 2000, situaţie în care hotărârea instanţei de apel, prin care a fost menţinută soluţia fondului dată în contradictoriu şi cu pârâtul M.M., apare ca fiind rezultatul interpretării corecte a principiului disponibilităţii.
Pe de altă parte, pârâtul M.M., fiind parte chemată în judecată de reclamanţi, nu se poate susţine că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cum greşit pretind recurenţii.
Tot greşit se pretinde şi faptul că, în cauză, s-ar fi depăşit limitele obiectului cererii de chemare în judecată a reclamanţilor prin faptul că instanţele au procedat la o comparare a titlului reclamanţilor cu cel al pârâţilor, deşi nu ar fi fost învestite în acest sens.
Atât prin cererea introductivă de instanţă, cât şi prin cererile ulterioare prin care au chemat în judecată pe chiriaşii-cumpărători ai imobilului litigios, reclamanţii au solicitat instanţei obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest bun.
Prin urmare, instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere în revendicare, iar prin soluţionarea acesteia prin compararea titlurilor opuse de părţi nu a depăşit obiectul cererii reclamanţilor, operaţiunea de comparare de titluri fiind modul de rezolvare a unei acţiuni în revendicare de drept comun în care ambele părţi exhibă titluri asupra bunului revendicat.
Ca atare, nu se poate imputa instanţei de apel că, prin confirmarea modului de soluţionare în primă instanţă a cererii în revendicare a reclamanţilor, prin comparare de titluri, ar fi interpretat greşit dispoziţiile art. 129 alin. final C. proc. civ., care obligă judecătorii să se pronunţe numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.
În cadrul primului motiv de recurs, recurenţii au contestat şi legalitatea soluţiei de admitere a cererii în revendicare, pronunţată la fond şi menţinută în apel.
Pe acest aspect se regăsesc critici şi în dezvoltarea următoarelor motive de recurs, aşa încât ele vor fi grupate şi analizate separat, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul ultimului motiv de recurs.
2. În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au contestat, pe de o parte, identitatea de imobil, susţinând că probele administrate nu atestă că imobilul preluat de la autorul reclamanţilor este acelaşi cu cel revendicat, iar, pe de altă parte, neintrarea în cercetarea fondului cererii lor de chemare în garanţie, urmare a stabilirii greşite a obiectului acestei cereri.
Nici una din criticile subsumate motivului de modificare invocat de recurenţi nu se circumscrie, însă, ipotezei pe care acesta o reglementează.
Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, iar nu a înscrisurilor probatorii administrate în cauză, or prin contestarea identităţii de imobil, recurenţii aduc în discuţie probele administrate, tinzând la reaprecierea acestora în vederea schimbării situaţiei de fapt reţinută pe baza lor de către instanţa de apel, aceea că imobilul revendicat este acelaşi cu cel preluat de la autorii reclamanţilor.
Asemenea critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs, deoarece nu se încadrează nici în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi nici în alt caz de casare ori modificare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, vizând o chestiune de fapt ce nu mai poate fi cenzurată în această cale extraordinară de atac după abrogarea pct. 11 al art. 304, prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Nici critica vizând cererea de chemare în garanţie nu se circumscrie cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizată în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece ridică o problemă de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 129 alin. final şi art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel, cât timp se pretinde că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cererii de chemare în garanţie, urmare a stabilirii greşite a limitelor învestirii sale prin această cerere, din punctul de vedere al obiectului ei.
Critica în discuţie este întemeiată.
Astfel, pârâţii persoane fizice, C.C.V., C.G., M.M. şi M.E., au învestit instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi SC H.N. SA, prin care au solicitat obligarea acestora, în solidar, să răspundă pentru evicţiune, în calitate de vânzători ai imobilului litigios, în temeiul dispoziţiilor art. 1337-1351 C. civ. (cererea se află la filele 15-16 Dosar nr. 28007/3/2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în garanţie, care acoperă toate cazurile de evicţiune, rezultând din fapta personală a vânzătorului şi din fapta unui terţ, obiectul acestei cereri indică, în mod neîndoielnic, intenţia pârâţilor de a fi garantaţi de vânzător în cazul în care vor fi evinşi în prezentul litigiu, fiind astfel fără relevanţă că, în cuprinsul cererii lor, au făcut referire expresă doar la ipoteza producerii evicţiunii prin anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare, iar nu şi la cea rezultând din admiterea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.
Rezultă că, în mod nelegal, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii persoane fizice, cu motivarea că aceştia au solicitat angajarea răspunderii chemaţilor în garanţie doar pentru situaţia anulării contractelor lor de vânzare-cumpărare, nu şi pentru situaţia pierderii obiectului litigiului în cadrul acţiunii în revendicare.
Deoarece prima instanţă nu s-a pronunţat în limitele obiectului cererii de chemare în garanţie a pârâţilor persoane fizice, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. final C. proc. civ., s-a ajuns la rezolvarea greşită a acestei cereri fără a se intra în cercetarea fondului ei, situaţie în care curtea de apel trebuia să facă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să dispună desfiinţarea în parte a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie a pârâţilor persoane fizice.
Neprocedând în acest mod, curtea de apel a pronunţat o hotărâre care este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor procedurale evocate, ce se impune a fi reformată pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate a soluţiei de admitere a cererii în revendicare, pronunţată la fond şi menţinută în apel, dezvoltate în cuprinsul acestui motiv de recurs, ele vor fi examinate în cadrul ultimului motiv de recurs, conform celor deja arătate.
3. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii contestă, pe de o parte, aprecierile instanţei de apel cu privire la titlul statului asupra imobilului litigios, iar, pe de altă parte, soluţia de admitere a acţiunii în revendicare îndreptată împotriva lor, sub acest din urmă aspect urmând a fi avute în vedere şi criticile formulate în cadrul motivelor de recurs anterioare.
a) Criticile referitoare la titlul statului sunt neîntemeiate.
Raportat la situaţia de fapt stabilită, pe baza probelor, de către instanţa de apel, care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., aşa cum tind, în realitate, recurenţii atunci când readuc în discuţie probele administrate, hotărârea atacată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în aprecierea validităţii titlului statului, respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului litigios de către stat s-a făcut fără nici un titlu şi că, chiar de s-ar reţine ca temei al preluării Legea nr. 119/1948, aceasta nu poate constitui titlu valabil pentru stat deoarece, fiind vorba despre o preluare fără despăgubirea proprietarilor, contravenea dispoziţiilor art. 8 - 11 din Constituţia de la acea vreme, dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ. şi dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Aprecierile instanţei privind nevalabilitatea titlului statului, în ipoteza subsidiară că acesta ar fi dat de Legea nr. 119/1948, se întemeiază pe criteriile prevăzute în acest scop de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, şi anume conformitatea actului de preluate cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării, ceea ce face inoperant, din acest punct de vedere, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Actul normativ în discuţie, aplicat fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire a proprietarilor (chestiune de fapt stabilită de instanţa de apel şi sustrasă cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie), contravenea, într-adevăr, dispoziţiilor art. 8 - 11 din Constituţia de la 1948, care garantau dreptul de proprietate privată şi permiteau exproprierea pentru cauză de utilitate publică numai cu o dreaptă şi justă despăgubire, dispoziţiilor în acelaşi sens de lege organică - art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor cu valoare de tratat internaţional la care România era parte - art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte apărarea conform căreia reclamanţii erau exploatatori de locuinţe întrucât figurau în anexa Decretului nr. 92/1950 cu mai multe apartamente, aceasta a fost corect înlăturată de instanţa de apel, circumscriindu-se unui alt temei de preluare decât cel reţinut, în subsidiar, ca operant în cauză.
b) Criticile prin care se contestă soluţia de admitere a acţiunii în revendicare nu sunt întemeiate.
Recurenţii au susţinut, în primul rând, că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existenta concomitentă a două titluri valabil încheiate, dar că în cauză nu subzistă această situaţie premisă, deoarece numai ei deţin un titlu valabil asupra imobilului revendicat, nu şi reclamanţii şi chiar dacă s-ar reţine că şi reclamanţii deţin un titlu, titlurile în conflict nu provin de la autori diferiţi, spre a se face compararea lor după regulile aplicate de instanţa de apel.
Într-adevăr, revendicarea de drept comun în care ambele părţi exhibă titluri de proprietate se rezolvă prin compararea acestora, după regulile în materie consacrate de doctrină şi jurisprudenţă, diferite după cum titlurile părţilor provin de la un autor comun sau de la autori diferiţi.
În speţă, contrar susţinerilor recurenţilor, ambele părţi au exhibat titluri de proprietate asupra imobilului litigios şi acestea provin de la autori diferiţi, aşa încât rezolvarea acţiunii în revendicare impunea cu necesitate compararea celor două titluri.
Argumentul recurenţilor, în sensul că nevalabilitatea titlului statului justifică inexistenţa, în cauză, a două titluri ce ar fi putut fi comparate în cadrul acţiunii în revendicare, este greşit.
Revendicarea presupune compararea titlului reclamanţilor, şi nu al statului, cu cel al pârâţilor, iar constatarea nevalabilităţii titlului statului are relevanţă pe aspectul existenţei titlului reclamanţilor.
Astfel, efectul constatării nevalabilităţii titlului statului - iar chestiunea validităţii titlului statului a fost analizată mai sus, aşa încât reluarea ei în dezbatere nu se mai impune - este acela că autorii reclamanţilor nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului ce le-a fost preluat de stat, ceea ce face ca actul translativ de proprietate prin care aceştia au dobândit bunul litigios să reprezinte titlu valabil pentru reclamanţi în cadrul acţiunii în revendicare.
Titlul originar de proprietate opus de reclamanţi, respectiv actul de cumpărare autentificat sub nr. 37180/1938 şi transcris sub nr. 18161/1938, provine de la o persoană fizică ce deţinea bunul în calitate de proprietar, iar nu de la stat, numai cel al recurenţilor-pârâţi provenind de la stat, care le-a înstrăinat bunul litigios în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, titlurile opuse de părţi provin de la autori diferiţi, iar nu de la un autor comun, cum eronat se pretinde în recurs.
Întrucât acţiunea în revendicare a fost formulată de reclamanţi la data de 11 octombrie 1999, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile acestei legi sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii, fiind astfel irelevante, în aprecierea legalităţii soluţiei pronunţate în cauză pe revendicare, criticile vizând soluţionarea acţiunii în revendicare potrivit condiţiilor prevăzute de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Legea nr. 10/2001 condiţionează, într-adevăr, restituirea imobilelor preluate abuziv de stat de anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi cu statul în baza Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (2), numai că, în speţă, această lege nu este aplicabilă şi, prin urmare, nu are nici o relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare simplul fapt că actul de vânzare-cumpărare al recurenţilor-pârâţi nu a fost anulat judecătoreşte.
Raportat la data la care a fost promovată, acţiunea în revendicare a reclamanţilor este una de drept comun, supusă dispoziţiilor art. 480 C. civ., cu consecinţa că rezolvarea ei se face potrivit regulilor specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Potrivit celor deja reţinute, ipoteza din speţă este aceea în care titlurile părţilor provin de la autori diferiţi.
Or, în această ipoteză, conform regulii consacrate în doctrină şi jurisprudenţă, trebuie să se compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a avea câştig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluţia este o aplicaţie a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet, potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.
Cum titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al pârâţilor-recurenţi, care provine de la statul neproprietar, soluţia de admitere a acţiunii în revendicare, pronunţată la fond şi menţinută în apel, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a regulii susmenţionate, reclamanţii fiind cei care au dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Cât priveşte argumentul recurenţilor-pârâţi în sensul că numai ei şi-au transcris titlul în registrul de transcripţiuni imobiliare, nici acesta nu este de natură să conducă la o altă soluţie pe revendicare decât aceea la care s-au oprit instanţele anterioare, întrucât formalitatea transcrierii interesează în soluţionarea unei acţiuni în revendicare de drept comun numai atunci când titlurile părţilor provin de la acelaşi autor, ceea ce nu este cazul în speţă.
În consecinţă, prin confirmarea soluţiei primei instanţe de admitere a acţiunii în revendicare a reclamanţilor, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente (art. 480 C. civ.) şi a regulilor consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea acestora, aşa încât criticile formulate pe acest aspect nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, este de observat că instanţa de apel (ca de altfel şi prima instanţă) a analizat acţiunea în revendicare şi din perspectiva C.E.D.O., ceea ce nu constituie o depăşire a limitelor învestirii date de cererea în revendicare a reclamanţilor, cum greşit se pretinde în recurs.
Identificarea legii aplicabile pretenţiilor deduse judecăţii nu reprezintă o modificare a temeiului juridic şi, implicit, o depăşire a limitelor învestirii instanţei, ci este atributul instanţei de judecată, care a fost îndeplinit corect, în speţă, de către instanţele de fond atunci când au analizat acţiunea în revendicare şi din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, normă europeană în materia respectării dreptului de proprietate, având aşadar incidenţă în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, potrivit art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Legat de aplicarea Convenţiei, recurenţii contestă argumentul instanţei de apel potrivit cu care, la momentul formulării acţiunii în revendicare şi cererii completatoare din 24 aprilie 2000, reclamanţii aveau un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., sub forma „speranţei legitime".
Contrar celor susţinute de recurenţi, argumentul menţionat nu este „o speculaţie juridică", ci o reflectare corectă a jurisprudenţei Curţii Europene în ceea ce priveşte câmpul de aplicare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Astfel, protecţia dreptului de proprietate, în condiţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, vizează „bunurile", noţiune care include atât „bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „speranţa legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 64).
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 se referă, fie la existenţa dreptului în patrimoniul părţii la data la care se solicită protecţia documentului european, fie la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să îi recunoască un asemenea drept.
Reclamanţii nu se regăsesc în nici una dintre aceste două situaţii, neavând, în conseinţă, un „bun actual" din perspectiva Convenţiei.
Ei aveau, însă, la data sesizării instanţei, „speranţa legitimă" de a obţine restituirea imobilului.
Sub acest aspect, trebuie avută în vedere legislaţia aplicabilă la data sesizării instanţei şi jurisprudenţa constantă întemeiată pe aceasta, deoarece, în accepţiunea Curţii Europene, interesul reclamantului de a i se restitui imobilul preluat de stat în perioada comunistă poate fi considerat ca „valoare patrimonială" şi, implicit, ca „speranţă legitimă" dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 82-84).
Or, o jurisprudenţă naţională constantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ., admitea, pentru acţiunile introduse până în anul 2001, revendicarea imobilelor preluate de stat fără titlu sau fără titlu valabil de către adevăraţii proprietari împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credinţă, al bunului altuia. Astfel, reclamanţii, care au promovat acţiunea în revendicare în anul 1999, invocând că imobilul le-a fost preluat de stat fără titlu valabil, puteau spera în mod legitim la concretizarea interesului lor patrimonial prin admiterea acţiunii în revendicare, având aşadar un „bun" sub forma unei „speranţe legitime", protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Plecând de la această constatare, în mod legal, instanţa de apel a considerat că admiterea acţiunii în revendicare a adevăraţilor proprietari împotriva terţilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995 se justifică şi din perspectiva normelor convenţionale, pe ideea privării de bun a reclamanţilor. În acest sens, a făcut aplicarea corectă la speţă a jurisprudenţei în materie a Curţii Europene, potrivit căreia vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-credinţă şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului altuia, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Porţeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006; cauza Penescu contra României, hotărârea din 9 ianuarie 2010).
Faţă de considerentele prezentate, reţinând ca fondat exclusiv motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanţie, Înalta Curte urmează ca, în limita acestui motiv, conform art. 312 alin. (1) şi (5) rap. la art. 304 pct. 9 cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să admită recursul pârâţilor C.A. şi M.M. şi să dispună casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului aceloraşi pârâţi, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cererii lor de chemare în garanţie; celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei vor fi menţinute.
V. Cu privire la recursul pârâţilor C.C.V. şi C.G. împotriva deciziei date asupra apelului:
1. Critica privind nulitatea hotărârii recurate ca urmare a pronunţării ei în contradictoriu cu o persoană decedată nu este fondată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit celor reţinute în analiza recursului exercitat de aceleaşi părţi împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010, Decizia dată pe fondul apelului a fost pronunţată în contradictoriu cu moştenitorul intimatei decedate Z.B., iar nu cu aceasta din urmă.
Pe cale de consecinţă, judecata apelului nefiind făcută în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă, nu se pune problema nulităţii hotărârii din apel în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
2. Criticile vizând nemotivarea hotărârii atacate nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
a) Teoria aparenţei în drept a fost, într-adevăr, invocată expres prin motivele de apel formulate de pârâţii C., în scopul recunoaşterii preferabilităţii titlului lor în cadrul acţiunii în revendicare, ca urmare a bunei lor credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios.
Relevanţa bunei-credinţe a subdoditorilor pe Legea nr. 112/1995 în soluţionarea acţiunii în revendicare a fost avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea hotărârii recurate, în ale cărei considerente se regăsesc aprecierile instanţei pe acest aspect.
Faptul că instanţa de apel nu a dat bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători relevanţa pretinsă de aceştia în aplicarea teoriei aparenţei în drept nu echivalează cu o necercetare a motivelor de apel formulate pe acest aspect, care să ocazioneze motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci reprezintă o problemă de legalitate a hotărârii pronunţate, care face obiectul unui motiv de recurs separat şi care va fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
b) Contrar susţinerilor recurenţilor, în considerentele hotărârii recurate se analizează, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., dacă părţile în litigiu deţin un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Analiza îi vizează nu doar pe reclamanţi, ci şi pe pârâţi, dobânditori ai bunului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, cu referire la care se reţine expres, ca răspuns la motivele lor de apel în care existenţa „bunului" este justificată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că „nu pot invoca speranţa legitimă în acelaşi sens, dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001, deoarece, astfel cum s-a arătat, această lege este ulterioară promovării acţiunii."
Motivarea instanţei de apel răspunde apărărilor pârâţilor legate de existenţa în patrimoniul lor a unui „bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nici din acest punct de vedere nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte legalitatea aprecierilor instanţei de apel pe aspectul în discuţie, aceasta va fi analizată în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
c) Este adevărat că prin hotărârea recurată au fost analizate împreună apelurile pârâţilor persoane fizice, deşi nu toate criticile din aceste apeluri erau comune.
Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a lăsat, însă, necercetat apelul pârâţilor C., cum eronat se pretinde în recurs.
În motivarea propriu-zisă a instanţei, în partea referitoare la analiza apelurilor pârâţilor persoane fizice, se regăsesc considerente care răspund atât criticilor comune, cât şi celor separate din apelurile respective, neavând astfel nici o relevanţă că acestea nu au fost analizate separat.
Pe de altă parte, faptul că nu s-a analizat fiecare argument invocat de părţi nu echivalează cu o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., esenţial fiind că instanţa a răspuns tuturor motivelor de apel, ea având posibilitatea să grupeze argumentele prezentate în susţinerea acestora şi să le răspundă printr-un considerent comun.
3. Criticile prin care se invocă aplicarea greşită a legii pe aspectul revendicării nu sunt fondate, nefiind aşadar îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a) Contrar celor susţinute de recurenţi, confirmând soluţia fondului de admitere a acţiunii în revendicare a reclamanţilor împotriva chiriaşilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, instanţa de apel nu a încălcat principiul validităţii aparenţei în drept - error communis facit jus.
Consideraţiile teoretice ale recurenţilor privind condiţiile şi efectele acestui principiu sunt, în parte, corecte, numai că recurenţii nu pot beneficia de efectul principiului invocat, respectiv păstrarea bunului dobândit de la un neproprietar, în absenţa îndeplinirii uneia dintre condiţiile lui.
Esenţa principiului invocat de recurenţii-pârâţi, pentru a obţine păstrarea bunului, constă în faptul că terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care, însă, nu-l primesc nici de la adevăratul proprietar, cu care nu au contractat, şi nici de la proprietarul aparent, cu care au contractat, dar care nu deţinea dreptul, ci direct de la lege.
Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credinţă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.
Cât priveşte prima condiţie, există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept, respectiv o persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte că acest lucru nu era real.
Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nici o prudenţă umană nu ar permite apărarea.
Eroarea comună şi invincibilă presupune dovedirea de către subdobânditor că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează. Cu alte cuvinte, subdobânditorul trebuie să demonstreze că nici o altă persoană în locul său, cu toate diligenţele depuse, nu ar fi putut cunoaşte că, din anumite motive (în speţă, existenţa cererii de restituire a imobilului litigios, formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995), bunul respectiv nu putea fi înstrăinat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
Cât timp urmau să dobândească un imobil în baza Legii nr. 112/1995, lege care permitea foştilor proprietari sau moştenitorilor lor să ceară restituirea în natură a bunurilor imobile preluate de stat în perioada comunistă, recurenţii-pârâţi trebuia să efectueze verificări în legătură cu existenţa înregistrării unei asemenea cereri la organismul prevăzut în acest sens de Legea nr. 112/1995 - neputând invoca necunoaşterea legii, şi să se abţină de la încheierea actului juridic până la soluţionarea respectivei cereri.
Neprocedând în acest mod şi angajându-se la cumpărarea bunului fără a verifica la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 dacă foştii proprietari au formulat cerere de restituire, ceea ce le-ar fi relevat existenţa unei asemenea cereri, recurenţii-pârâţi şi-au asumat riscul încheierii unui act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puţin până la rezolvarea cererii fostului proprietar de către entitatea prevăzută de lege. Or, într-o asemenea situaţie, nu se poate susţine că ei s-ar fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a statului înstrăinător, la momentul contractării.
În circumstanţele arătate, hotărârea recurată, prin care a fost menţinută soluţia fondului de admitere a acţiunii în revendicare a reclamanţilor, considerându-se ca preferabil titlul reclamanţilor, care provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al pârâţilor, care provine de la un neproprietar, apare ca fiind dată şi cu aplicarea corectă a principiului validităţii aparenţei în drept - error communis facit jus, aşa încât criticile pe acest aspect nu sunt întemeiate şi nu fac astfel aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, recurenţii susţin că, în cauză, ca efect al principiul validităţii aparenţei în drept - error communis facit jus - trebuia aplicată Legea nr. 10/2001 şi că, în baza ei, trebuia acordată preferabilitate titlului lor, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare a reclamanţilor.
O atare susţinere este neîntemeiată, deoarece principiul în discuţie nu poate conduce la înlăturarea legii în vigoare la data promovării acţiunii în revendicare, ci doar la atenuarea regulilor decurgând din aplicarea acestei legi, în sensul paralizării acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar de către terţul subdobânditor cu titlu oneros care, fără nicio culpă, s-a încrezut în aparenţa de proprietar a înstrăinătorului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor reţinute mai sus.
Tot neîntemeiate sunt şi susţinerile recurenţilor referitoare la înlăturarea aplicabilităţii, în speţă, a dispoziţiilor art. 480 C. civ., ca efect al legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
Teza susţinută de recurenţi ar fi viabilă numai dacă acţiunea ce face obiectul prezentei cauze ar fi fost introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, întrucât numai într-o asemenea situaţie s-ar pune problema concursului dintre legea specială şi legea generală şi a rezolvării acestui concurs în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant. În speţă, însă, acţiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Numai acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie soluţionată cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea specială, criticile prin care recurenţii solicită aplicarea, în speţă, a criteriilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 neputând fi astfel primite.
b) Criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ca urmare a neaplicării de către instanţa de apel a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în sensul reţinerii incidenţei legii speciale în soluţionarea acţiunii în revendicare nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe în ce priveşte dezlegarea problemelor de drept judecate, numai că Decizia în interesul legii invocată de recurenţi nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, ea vizând acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe când acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu este formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, argumentele invocate de recurenţi în baza deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu pot justifica aplicarea, în cauză, a legii speciale de reparaţie.
Pe aspectul legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii vor fi avute în vedere argumentele pe larg dezvoltate în analiza recursului pârâtului Municipiul Bucureşti, care nu se mai impun a fi reluate.
c) Nici criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea normelor C.E.D.O. în soluţionarea acţiunii în revendicare nu sunt întemeiate.
Concret, recurenţii contestă concluzia instanţei de apel potrivit căreia numai reclamanţii, nu şi ei, sunt titularii unui „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Referitor la calitatea reclamanţilor de titulari ai unui „bun" ce intră sub protecţia documentului european menţionat, rămân valabile argumentele reţinute în analiza aceleiaşi chestiuni în cadrul recursului pârâţilor C.A. şi M.M., nemaifiind necesară reluarea lor.
În ceea ce-i priveşte pe recurenţii-pârâţi, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a jurisprudenţei Curţii Europene în privinţa noţiunii de „bun" ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, atunci când a reţinut că aceştia nu pot beneficia de protecţia documentului european, nefiind titulari nici măcar ai unei „speranţe legitime".
Aşa cum susţin chiar recurenţii, jurisprudenţa Curţii Europene admite că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie protejează nu numai un „bun actual", care se referă fie la existenţa dreptului în patrimoniul părţii la data la care se solicită protecţia documentului european, fie la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să îi recunoască un asemenea drept, ci şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora partea poate pretinde că are cel puţin „speranţa legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. „Speranţa legitimă" ca „valoare patrimonială" şi, deci, ca „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune a avea o „bază suficientă în dreptul intern", în sensul de a se întemeia pe o dispoziţie legală sau pe o jurisprudenţă constantă.
Instanţa de apel a reţinut corect faptul că pârâţii persoane fizice nu pot invoca „speranţa legitimă" dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care această lege este ulterioară introducerii acţiunii în revendicare din prezenta cauză.
Interesul patrimonial al unei părţi poate fi considerat ca „valoare patrimonială" şi, implicit, ca „speranţă legitimă" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 prin raportare la dreptul intern în materie la data la care se solicită protecţia documentului european menţionat, care este aceea a sesizării instanţei.
În acest sens, prezintă relevanţă statuarea făcută de Curtea Europeană în cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 97, potrivit căreia, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, introdusă înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa naţională stabilise că, în caz de vânzare a bunului altuia, acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terţului subdobânditor de bună-credinţă era admisibilă, exceptându-se circumstanţele excepţionale, în urma unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu, iar aparenţa în drept era interpretată şi subordonată nu numai bunei-credinţe a cumpărătorului, ci şi existenţei unei erori comune şi invincibile.
Prin urmare, raportat la aceste elemente, interesul patrimonial al recurenţilor-pârâţi la păstrarea bunului în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun poate fi considerat ca „valoare patrimonială" şi, implicit, ca „speranţă legitimă" în sensul Convenţiei numai condiţionat de întrunirea în persoana lor a cerinţelor teoriei aparenţei în drept, nefiind, astfel, suficientă buna lor credinţă la contractare.
Potrivit celor deja reţinute, recurenţii-pârâţi nu au putut demonstra îndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative ale teoriei aparenţei în drept, respectiv că s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă la data contractării cu statul neproprietar, aşa încât, chiar de bună-credinţă fiind, ei nu au un „bun" sub forma unei „speranţe legitime", spre a beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, după cum corect a apreciat şi instanţa de apel.
Rezultă că, şi din perspectiva normelor convenţionale, soluţia pronunţată în cauză pe revendicare este corectă, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate.
d) Critica referitoare la cererea de chemare în garanţie formulată de recurenţii-pârâţi este întemeiată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum s-a reţinut deja în analiza recursului precedent, pârâţii persoane fizice, C.C.V., C.G., M.M. şi M.E., au învestit instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, Statului Român prin M.F. şi SC H.N. SA, prin care au solicitat obligarea acestora, în solidar, să răspundă pentru evicţiune, în calitate de vânzători ai imobilului litigios, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 - 1351 C. civ. (cererea se află la filele 15-16 Dosar nr. 28007/3/2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în garanţie, care acoperă toate cazurile de evicţiune, rezultând din fapta personală a vânzătorului şi din fapta unui terţ, obiectul acestei cereri indică, în mod neîndoielnic, intenţia pârâţilor de a fi garantaţi de vânzător în cazul în care vor fi evinşi în prezentul litigiu, fiind astfel fără relevanţă că, în cuprinsul cererii lor, au făcut referire expresă doar la ipoteza producerii evicţiunii prin anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare, iar nu şi la cea rezultând din admiterea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.
Aşa fiind, chiar dacă recurenţii-pârâţi nu şi-au precizat la termenul următor cererea de chemare în garanţie în sensul că aceasta a fost formulată pentru orice caz de evicţiune, cum au pretins în recurs, modul în care a fost concepută iniţial de părţi, sub aspectul obiectului şi temeiului de drept, obliga instanţa să o califice ca o cerere de chemare în garanţie vizând angajarea răspunderii vânzătorului în cazul în care titularii săi vor fi evinşi în prezentul litigiu - fie urmare a admiterii cererii în nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare, fie urmare a admiterii cererii în revendicare îndreptată împotriva lor - şi să se pronunţe în aceste limite sau, în măsura în care avea vreun dubiu cu privire la obiectul respectivei cereri, să ceară părţilor explicaţii, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Neprocedând în acest mod şi încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., prima instanţă a reţinut greşit că cererea de chemare în garanţie a fost formulată doar pentru ipoteza evicţiunii rezultând din anularea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, ceea ce a avut drept consecinţă neintrarea în cercetarea fondului respectivei cereri, iar prin confirmarea acestei soluţii în apel s-a pronunţat o hotărâre întemeiată pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale susmenţionate, fiind astfel îndeplinite cerinţele cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de necercetarea fondului cererii de chemare în garanţie a pârâţilor persoane fizice în primă instanţă, curtea de apel trebuia să admită apelul pârâţilor C.A. şi M.M. şi să facă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să dispună desfiinţarea în parte a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie a pârâţilor persoane fizice.
În consecinţă, reţinând că motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanţie este fondat, Înalta Curte urmează ca, în limita acestui motiv, conform art. 312 alin. (1) şi (5) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să admită recursul pârâţilor C.C.V. şi C.G. şi să dispună casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului aceloraşi pârâţi, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cererii lor de chemare în garanţie; celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.C.V. şi C.G. împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 38902/3/2007.
Respinge, ca rămas fără obiect, recursul declarat de pârâţii C.A. şi M.M. împotriva aceleiaşi încheieri de rectificare.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 153/ A din 9 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursurile declarate de pârâţii C.A., M.M., C.C.V. şi C.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte Decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâţii C.A., M.M., C.C.V. şi C.G. împotriva sentinţei civile nr. 259 din 6 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează în parte sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâţii persoane fizice.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5152/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4892/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
