ICCJ. Decizia nr. 4905/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4905/2010

Dosar nr. 5407/118/2008

Şedinţa publică din 1 octombrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, la data de 4 iulie 2008, reclamanta T.A. a solicitat, în temeiul art. 480, 481, 483 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, obligarea pârâtului Municipiul Constanţa, prin primar, la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 144,50 mp situat în municipiul Constanţa, constatarea nulităţii deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza căreia a fost edictată şi, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de teren ce nu poate fi restituită în natură.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 144,50 mp situat în municipiul Constanţa, şi asupra construcţiei cu destinaţie de locuinţă compusă din 3 camere şi dependinţe edificată pe teren, drept pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 decembrie 1973 de notariatul de Stat Judeţean Constanţa, prin care mama sa, M.I.a, i-a vândut imobilul.

Reclamanta a mai arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în anul 1986, primind despăgubiri băneşti pentru construcţia edificată pe terenul în litigiu, dar nu şi pentru teren.

A mai precizat că, deşi s-a adresat autorităţilor competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, acestei cereri nu i s-a dat curs.

La data de 28 noiembrie 2008, reclamanta şi-a modificat cererea, învestind instanţa de fond în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, Primarul municipiului Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu ori, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, acordarea în compensare a unui teren similar ca amplasament, utilităţi, valoare de circulaţie sau echivalent bănesc.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.

La termenul de judecată din 16 februarie 2009, acelaşi pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun reglementată de art. 480 C. civ., excepţii însuşite şi de către ceilalţi pârâţi în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 506 din 13 aprilie 2009 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii, pe care a admis-o, a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, reţinând că Legea nr. 10/2001 a suprimat, prin apariţia ei, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, fără ca prin aceasta să fie încălcat accesul liber la justiţie.

Prima instanţă a mai reţinut că obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu privează persoanele de dreptul la un tribunal în sensul Convenţiei Europene, întrucât împotriva dispoziţiei/deciziei emis în cadrul acestei proceduri se poate exercita contestaţie la instanţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta T.A., pe care a criticat-o pentru încălcarea dreptului său la justiţie, drept garantat de art. 21 din Constituţie, art. 3 C. civ. şi art. 6 alin. (1) C.E.D.O. şi pentru încălcarea dreptului de proprietate aşa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Reclamanta a mai arătat că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, această cale fiind la îndemâna oricărui proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale administrativă alternativă, iar respingerea ca inadmisibilă a unei astfel de acţiuni încalcă art. 6 C.E.D.O. şi contravine practicii judiciare în materie a Curţii Europene, cu trimitere la cauzele F. şi K. contra României.

A mai susţinut că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție pronunţată în recurs în interesul legii în cazul în care există concurs între legea specială şi cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, cu excepţia situaţiei în care între aceasta din urmă şi prevederile C.E.D.O. sunt sesizate neconcordanţe, sens în care a invocat cauzele Viaşu c.României, Faimblat c.României şi Elias c.României.

Prin Decizia civilă nr. 231/ C din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că un drept subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp prin două acţiuni distincte, Legea nr. 10/2001 excluzând, din momentul intrării ei în vigoare, calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.

În condiţiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, nu se poate reţine că reclamanta şi-a păstrat dreptul de proprietate potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât dispoziţiile legale arătate prevăd că persoanele în cauză îşi exercită calitatea de proprietar numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire în condiţiile acestei legi, iar art. 22 alin. (5) din lege prevede că nerespectarea termenului de transmitere a notificării atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent.

Revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun numai în absenţa unei legi speciale de reparaţie, faţă de care însă, odată adoptată, acţiunea în revendicare pe dreptul comun devine inadmisibilă, conform principiului specialia generalibus derogant.

Curtea a mai reţinut că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 C.E.D.O. nu este un drept absolut, ci comportă limitări corespunzătoare unei marje de apreciere a fiecărui stat, iar împrejurarea că Legea nr. 10/2001 consacră o procedură administrativă prealabilă nu constituie o încălcare a acestui drept, câtă vreme soluţiile pronunţate în această procedură pot fi contestate în instanţă, iar existenţa controlului judecătoresc asigură astfel accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 C.E.D.O. în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, or, reclamanta nu a pretins că a folosit procedura administrativă, fiindu-i lăsată nesoluţionată cererea, ci a arătat că a optat pur şi simplu pentru calea dreptului comun, fără să utilizeze procedura legii speciale.

Dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească în prezent să invoce art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, iar în lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate (fie pentru că nu s-a utilizat procedura legii speciale, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească în acest sens), nu se poate reţine că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, instanţa ar fi lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa.

Împrejurarea că instanţa europeană a constatat, cu privire la statul român, „nereguli existente în structura fundamentală a dreptului intern” nu constituie o abrogare implicită a Legii nr. 10/2001, cum greşit susţine apelanta, întrucât rămâne la latitudinea statului pârât de a alege mijloacele prin care să-şi aducă la îndeplinire obligaţia prevăzută de art. 46 C.E.D.O., respectiv, aceea de a se conforma hotărârilor definitive pronunţate de Curtea Europeană, mijloace care trebuie să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârile Curţii.

Constatarea, de către Curtea Europeană a incoerenţei legislative în legătură cu restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicită a actelor normative defectuoase, atributul adoptării sau abrogării unei legi revenind exclusiv statului care, în privinţa Legii nr. 10/2001 a decis să o păstreze.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greşit instanţele au apreciat acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ca fiind inadmisibilă, pentru următoarele argumente:

- Calificarea, de către instanţele de fond şi apel, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun drept inadmisibilă, cu motivarea că dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit concomitent prin două acţiuni distincte, ci numai prin cea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, echivalează cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii beneficiului imprescriptibilităţii, ca atribut esenţial al acţiunii în revendicare, respectiv modificarea naturii juridice a acesteia, prin declararea ei ca prescriptibilă extinctiv;

- Încălcarea art. 14 din Convenţia Europeană care prevede că „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire, a Protocolului nr. 12 la C.E.D.O. care consacră acelaşi drept şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât prin implementarea ideii conform căreia Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate, reprezintă o încălcare a dreptului la nediscriminare prin raportare la textele legale anterior citate.

În acest sens, reclamanta arată că invocarea obligativităţii acţiunii în revendicare doar pe calea legii speciale, adică prin notificarea de restituire a bunului în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 10/2001 în intervalul de timp limitat prevăzut de aceasta, reprezintă o discriminare în sensul celor anterior precizate;

- Greşita interpretare a dispoziţiilor Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, invocată de instanţe în argumentarea soluţiilor pronunţate.

Reclamanta susţine că, printr-o interpretare per a contrario a conţinutului acestei decizii, se ajunge la concluzia că, în situaţia în care o lege specială, cum este şi Legea nr. 10/2001, nu asigură o cale efectivă pentru repararea dreptului încălcat, atunci această lege specială încalcă Convenţia, astfel încât, prioritară devine aplicarea Convenţiei şi nu a legii speciale.

De asemenea, atât decizia dată în interesul legii, cât şi art. 20 din Constituţia României, stabilesc că, atunci când există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, prioritatea aparţine celei din urmă.

Sub acest aspect, concursul de legi intervenit în cauză a fost apreciat greşit de către instanţe, întrucât din compararea celor două reglementări este evident că dispoziţiile C.E.D.O. sunt mai favorabile decât cele cuprinse în Legea nr. 10/2001.

În acest sens, reclamanta a arătat că Legea nr. 10/2001 invocată de instanţa de apel în argumentarea excepţiei de inadmisibilitate conţine o limitare în timp a dreptului de a cere restituirea, pe când dispoziţiile Convenţiei nu aduc o asemenea limitare a dreptului de a cere respectarea proprietăţii şi a invocat Hotărârea Păduraru c. României, în care Curtea a reţinut caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare.

De altfel, existenţa a numeroase hotărâri C.E.D.O. nefavorabile României dovedeşte în mod neechivoc faptul că dispoziţiile legii speciale sunt deficitare, lucru stabilit printr-o serie de hotărâri pronunţate în materie (Cauza Huber c. României, Cauza Faimblat c. României, etc);

- Încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 C.E.D.O. privind accesul la justiţie, prin limitarea instituită de legea specială şi incidenţa art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate.

Referitor la această critică, reclamanta a arătat că restricţiile impuse de o lege specială sunt supuse controlului instanţelor, eventual controlului de constituţionalitate, pentru a se verifica dacă limitările impuse nu afectează dreptul subiectiv în substanţa sa, întrucât limitarea trebuie să aibă un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate.

Limitarea impusă de Legea nr. 10/2001 nu poate servi scopului securităţii raporturilor juridice şi afectează dreptul de proprietate dedus judecăţii în substanţa sa.

Deşi instanţa de apel a reţinut, în decizia recurată, că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 C.E.D.O. nu este un drept absolut, jursiprudenţa europeană a stabilit că „dreptul statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune şi a principiului suveranităţii, trebuie subordonat garanţiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absenţa cărora Convenţia ar deveni un instrument teoretic şi iluzoriu, fără aplicabilitate concretă şi efectivă în ordinea juridică naţională”.

În acest sens a invocat Cauza Vermeire c. Belgiei, în care Curtea a decis că hotărârile sale sunt obligatorii nu numai cu privire la situaţia reclamantului într-o speţă dată, în care s-a constatat încălcarea unui drept garantat de Convenţie, ci şi prin raportare la cauzele ce au generat o asemenea încălcare, hotărârea producând efecte juridice directe în ordinea juridică a statului în cauză, în sensul că autorităţile sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme naţionale incompatibile cu prevederile Convenţiei.

Într-un asemenea raţionament, Curtea Europeană a constatat neîndeplinirea, de către statul român, a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.

Analizând criticile formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Analizând cauza dedusă judecăţii, examinând soluţiile pronunţate de instanţele anterioare, având în vedere normele de drept incidente şi verificând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele ipotezei de nelegalitate consacrate prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta reclamantă se află în situaţia de a solicita direct în instanţă prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 144,50 mp situat în municipiul Constanţa, constatarea nulităţii deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza căreia a fost edictată şi, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de teren ce nu poate fi restituită în natură.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de recurentă, vizează dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar şi art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, în ce priveşte îngrădirea accesului său la instanţă, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Fără a se nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, recurenta pretinde că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de recurentă, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, preved că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Or, recurenţii reclamanţi nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i), nici in personam (recurenta proprietara însăşi deposedată abuziv în anul 1986 de proprietatea sa, astfel că este incident art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voinţa lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Totodată, recurenta a învederat că în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referindu-se la prioritatea Convenţiei, recurena invocă dispoziţiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei.

Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Adt Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Or, legiuitorul roman a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în secţii unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, aşa cum s-a arătat, recurenta putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.

În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentă, norma convenţională, garantând protecţia unui „bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranţe legitime” cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.

Pe de altă parte, soluţia pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de cea de apel nu consacră „un regim discriminatoriu în raport de persoana care realizează dreptul de proprietate”.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanta nu a înţeles a uza, respectiv, nu a întreprins nici un demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2008, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că soluţia privind menţinerea respingerii acţiunii în revendicare ca inadmisibilă este legală, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.A. împotriva Deciziei civile nr. 231/ C din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 5012/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 462/2010. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: