ICCJ. Decizia nr. 499/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 499/2010

Dosar nr. 3988/40/2007

Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1385 din 09 octombrie 2008, Tribunalul Botoşani, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta G.D. în contradictoriu cu pârâta P.M. Botoşani, iar în consecinţă:

A anulat dispoziţia nr. 5608 din 08 august 2007 emisă de pârâtă.

A obligat pârâta să restituie în natură reclamantei suprafaţa de teren de 164 mp, individualizată prin punctele 1, 2, 3, 4 din schiţa anexă la raportul de expertiză, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, învecinată cu trotuar şi alee acces bl. Al. Curcubeului, sc. A, platou bitum bl. Al. Curcubeului, sc. E, spaţiu verde şi baterie de garaje, precum şi suprafaţa de teren de 144 mp, individualizată prin punctele 9, 10, 11, 12 din schiţa anexă la raportul expertiză, aflată la dosar, învecinată cu alee acces bl. G. Enescu, sc. B, alee, spaţiu verde şi trotuar str. G. Enescu, condiţionat de rambursarea de către reclamantă a sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite de autorii ei, actualizată.

A respins solicitarea reclamantei de restituire în natură şi a restului suprafeţei de teren de 205 mp.

A obligat pârâta să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în echivalent reclamantei, pentru suprafaţa de teren de 205mp.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că, prin decretele nr. 596/1977 şi nr. 184/1984, din proprietatea reclamantei şi mamei acesteia au fost expropriate suprafeţele de 4.881 mp şi 1.785 mp, plătindu-se despăgubiri.

Prin dispoziţiile nr. 460 din 09 februarie 2006 şi nr. 4271 din 26 aprilie 2007, reclamantei i-au fost restituite suprafeţele de teren de 220 mp şi 438 mp din str. G. Enescu, cu obligaţia de a restitui despăgubirile încasate la data exproprierii, actualizate.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, cei 513 mp teren revendicaţi de reclamantă se găsesc în 3 trupuri, de 164 mp, 144 mp şi 206 mp, în apropierea intersecţiei str. G. Enescu cu Aleea Curcubeului din Botoşani.

Prima suprafaţă este lipită de cea de 220 mp, restituită prin dispoziţia nr. 460/2006.

Cea de 144 mp este mărginită de două alei de acces şi este liberă de construcţii.

Pe cea de-a treia suprafaţă, de 206 mp, sunt edificate 2 alei de acces la blocurile din str. G. Enescu, scările A şi B.

Potrivit art. 7 din Legea 10/2001, de regulă imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Art. 10 alin. (2) arată că pentru suprafeţele ocupate de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Potrivit schiţei de la dosar, suprafeţele de 164 mp şi 144 mp, individualizate prin pct. 1, 2, 3, 4 şi 9, 10, 11, 12, nu sunt ocupate de construcţii şi nu sunt afectate nici servituţilor legale.

În schimb, pe suprafaţa de 206 mp, individualizată prin pct. 5, 6, 7, 8, se află 2 alei de acces la blocurile din zonă, ceea ce face ca aceasta să intre sub incidenţa art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, acţiunea este întemeiată numai în parte, justificându-se obligarea pârâtei la restituirea în natură doar a suprafeţelor de 164 şi 144 mp, urmând ca pentru diferenţa de teren de 205 mp, pârâta să fie obligată să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri.

Sentinţa tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin decizia nr. 83 din 19 mai 2009, a respins apelurile ambelor părţi, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:

În mod just prima instanţă a făcut aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 1, 7 şi 10 din Legea nr. 10/2001 şi a interpretat corect prevederile legii reparatorii referitoare la „amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale”, conchizând că suprafeţele de teren de 164 mp şi 144 mp de pe raza municipiului Botoşani nu se circumscriu caracterizării de teren afectat unei utilităţi publice, fiind teren „liber” şi deci, restituibil în natură, caracterizare care, însă, vizează terenul în suprafaţă de 206 mp, care astfel nu poate fi restituit în natură.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză au fost identificate şi propuse a fi restituite în natură trei suprafeţe de teren.

Prima suprafaţă, de 164 mp, se află în faţa bateriei de garaje, situată pe suprafaţa de 220 mp teren ce a fost restituită reclamantei în natură, prin dispoziţia nr. 460 din 9 februarie 2006 emisă de P.M. Botoşani. De asemenea, terenul din spatele acestei baterii de garaje, în suprafaţă de 165 mp, a fost restituit reclamantei prin dispoziţia nr. 4271 din 26 aprilie 2007. Deci, reclamantei i s-a restituit în locaţia menţionată totalul de 384 mp teren.

Expertul a identificat suprafaţa de 164 mp teren în faţa bateriei de garaje, precizând că este o platformă din bitum. Distanţa de la suprafaţa de teren de 164 mp şi blocul A 1 de pe Aleea Curcubeului, sc. E este de 10,23 m, suficientă pentru accesul pietonal şi auto.

Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, reţinute de prima instanţă, se referă la reguli generale privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

Imobilele expropriate în sensul Legii nr. 10/2001 sunt imobile preluate abuziv, situaţie în care în mod corect prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2), potrivit cărora „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Cum terenul de sub bateria de garaje a fost restituit reclamantei, ca de altfel şi cel din spatele acesteia, şi cum suprafaţa de 164 mp teren nu este afectată de servituţi legale, în mod corect s-a conchis că aceasta din urmă poate fi restituită în natură.

Chiar dacă pe respectiva suprafaţă, reprezentând platformă din bitum, sunt parcate autovehicule, din moment ce ea nu este amenajată ca o parcare publică, are doar un caracter provizoriu şi accidental.

Cea de-a doua suprafaţă, de 144 mp, identificată de expert între reperele 9, 10, 11, 12, este liberă de construcţii şi nu este afectată de servituţi legale, putând fi, deci, restituită în natură. Această suprafaţă de teren nu poate fi caracterizată ca „spaţiu verde” din punctul de vedere al Legii nr. 24/2007 [(art. 2 lit. a), art. 3, 4 şi 18 şi 19)], nefăcându-se, de altfel, nici dovada individualizării ei în acest sens prin documentaţia de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Pe cea de-a treia suprafaţă de teren, de 206 mp, identificată de expert între reperele 5, 6, 7, 8, se află două alei de acces la blocurile din zonă.

În art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege, se prevede că se restituie în natură suprafeţele de teren rămase libere, iar în sensul acestui text este liberă suprafaţa neocupată de construcţii noi, precum şi cea neafectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” priveşte suprafeţele de teren afectate unei amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţii (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri, grădini publice etc.

Or, în prezenta cauză, s-a făcut dovada că terenul în suprafaţă de 206 mp este afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv alei de acces la blocurile din zonă, motiv pentru care nu poate fi restituit în natură, reclamanta fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest teren.

Împotriva deciziei susmenţionate au declarat recurs ambele părţi.

I. Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea atacată sub aspectul nerestituirii în natură a unei porţiuni de 139,5 mp din suprafaţa de teren de 206 mp, sens în care a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta-reclamantă a arătat că îşi restrânge pretenţiile numai la porţiunea de 139,5 mp teren, identificată în raportul de expertiză la colţul străzilor G. Enescu şi Aleea Curcubeului, calculat de la fiecare stradă până la liniile ce reprezintă delimitarea căilor de acces, întrucât, într-adevăr, numai această porţiune este liberă de orice fel de construcţii, amenajări sau alei de acces, fiind liberă atât din punct de vedere juridic, cât şi fizic, neputând fi vorba despre nici un fel de servitute legală.

Numai prin restituirea în natură şi a suprafeţei de 139,5 mp s-ar face o aplicare corectă la speţă a prevederilor Legii nr. 10/2001, al cărei principiu de bază este, pe cât posibil, restituirea în natură a proprietăţilor către foştii proprietari, principiu legal care este în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, conform cărora orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

II. Recurenta-pârâtă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a legii în ce priveşte soluţia de restituire în natură a suprafeţelor de teren de 164 şi 144 mp (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Dezvoltând acest motiv, recurenta-pârâtă a susţinut că întrucât terenurile solicitate de reclamantă au fost preluate de stat prin expropriere, în cauză erau incidente prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10.3 şi 11.5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, iar nu prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, pe care instanţele anterioare şi-au motivat soluţiile.

În raport de prevederile legale incidente cauzei, restituirea în natură nu era posibilă în privinţa nici uneia dintre cele două suprafeţe de teren pentru care s-a dispus această măsură, deoarece nici una nu era liberă.

Astfel, suprafaţa de teren de 164 mp se află în faţa unei baterii de garaje, reprezentând platformă din bitum ce asigură accesul către aceasta, iar actualul amplasament al bateriei de garaje corespunde dotării tehnico-edilitare prevăzută cu această destinaţie în proiectul ansamblului de locuinţe, pentru construirea căruia s-a dispus exproprierea terenului litigios.

Pe terenul expropriat reclamantei s-a realizat obiectivul exproprierii, Ansamblul de locuinţe Cartier Primăverii, iar suprafaţa în litigiu de 164 mp asigură accesul spre garajele amenajate de către proprietarii apartamentelor din ansamblul de locuinţe, existând, deci, din punct de vedere juridic, o servitute legală ce împiedică restituirea în natură a respectivei suprafeţe de teren.

Instanţele anterioare au interpretat greşit prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, calificând ca amenajări de utilitate publică doar aleile de acces către blocurile de locuit, nu şi celelalte căi de comunicaţie care deservesc nevoile comunităţii, cum este şi cazul aleii de pe suprafaţa de 164 mp.

De asemenea, în mod greşit instanţele anterioare nu au reţinut caracterul de amenajare de utilitate publică pentru suprafaţa de 144 mp, ignorând că au acest caracter şi alte amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, cum sunt amenajările de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit.

Referitor la terenul în suprafaţă de 144 mp, instanţele au reţinut că este liber de construcţii şi mărginit de două alei de acces, dispunând restituirea lui în natură fără a lua în considerare faptul că este spaţiu verde.

Conform prevederilor art. 10.3 din H.G. nr. 250 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică” reprezintă suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume, căi de comunicaţii (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit.

Conform prevederilor art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor menţionate sunt lovite de nulitate absolută.

Rezultă că nici terenul în suprafaţă de 144 mp nu poate fi restituit în natură, în condiţiile actualelor reglementări.

Nici expertul, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au făcut nicio menţiune cu privire la dotările tehnico - edilitare subterane care ar putea afecta cele trei corpuri de teren pentru care reclamanta solicită restituirea în natură, la dosarul cauzei neexistând nici un fel de dovezi din partea furnizorilor de servicii din care să rezulte că nu deţin reţele subterane în zonă.

Ambele părţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului părţii potrivnice, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantei:

Mai întâi este de menţionat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.

Criticile formulate aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a pronunţării hotărârii recurate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează restituirea în natură şi de aceea ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că din perspectiva acestui motiv se va face analiza recursului reclamantei, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Recurenta-reclamantă contestă măsura restituirii prin echivalent a suprafeţei de teren în litigiu de 206 mp, dispusă la fond şi menţinută în apel, susţinând că din această suprafaţă o porţiune de 139,5 mp era liberă în sensul Legii nr. 10/2001 şi, deci, restituibilă în natură.

În cauză, însă, s-a stabilit, pe baza probelor, că întreaga suprafaţă de 206 mp este afectată de amenajări de utilitate publică, pe ea aflându-se două alei de acces la blocurile din zonă, situaţie de fapt ce nu poate fi schimbată în recurs.

Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta-reclamantă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Ceea ce are competenţa să verifice instanţa de recurs este dacă, prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, în speţă, prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în sensul că suprafaţa de teren de 206 mp este ocupată de două alei de acces la blocurile din zonă, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că această suprafaţă este afectată de amenajări de utilitate publică şi că astfel nu poate fi restituită în natură, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente” art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestor dispoziţii, în cazul imobilelor expropriate (cum sunt şi suprafeţele de teren în litigiu), persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Sintagma „amenajări de utilitate publică” la care se referă dispoziţiile legale menţionate este explicitată la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ca având în vedere „acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.”

În speţă, este stabilit că aleile de acces ce afectează suprafaţa de teren de 206 mp asigură accesul la blocurile de locuinţe din zonă, deservind, indubitabil, nevoile comunităţii, ceea ce le dă caracterul unor amenajări de utilitate publică în sensul prevederilor normative susmenţionate.

În consecinţă, reţinând o atare destinaţie a suprafeţei litigioase de 206 mp teren, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă la speţă a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu referire la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, atunci când a confirmat soluţia fondului de restituire prin echivalent, iar nu în natură a respectivei suprafeţe.

Pronunţând această soluţie, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură, cum greşit pretinde recurenta-reclamantă, deoarece, aşa cum chiar aceasta a arătat, restituirea în natură este numai regula instituită de Legea nr. 10/2001, dar această regulă cunoaşte şi excepţii, legea prevăzând expres situaţiile în care se acordă numai măsuri reparatorii prin echivalent, situaţii ce se constituie în impedimente obiective la restituirea în natură.

Un asemenea impediment, prevăzut expres la art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, este şi afectaţiunea de utilitate publică a terenului expropriat solicitat spre restituire, situaţie care se regăseşte în speţă cu privire la suprafaţa de teren de 206 mp.

Pentru aceste considerente, nu se poate imputa instanţei de apel că a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legii speciale de reparaţie prin nerestituirea în natură a acestei suprafeţe de teren, astfel că nefiind îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul pârâtei:

În cadrul acestui recurs de contestă legalitatea soluţiei de restituire în natură a suprafeţelor de teren de 164 şi 144 mp din perspectiva dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 10.3 şi 11.5 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, susţinându-se că respectivele suprafeţe sunt afectate de servituţi legale şi alte amenajări de utilitate publică, astfel că nu puteau fi restituite în natură.

Dispoziţiile din Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al imobilelor expropriate, cum este şi cazul suprafeţelor de teren în litigiu, sunt, într-adevăr, cuprinse în art. 11. Textul preia, însă, identic, pentru una din modalităţile concrete de preluare abuzivă, şi anume exproprierea, regulile generale privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi, de aceea, nu se poate primi critica recurentei-pârâte privind nelegalitatea hotărârii atacate decurgând din simplul fapt al argumentării soluţiei pe normele generale ale art. 10, iar nu pe cele cu acelaşi conţinut, cuprinse în art. 11 din lege pentru ipoteza particulară a exproprierii, ca modalitate de preluare abuzivă.

Cu privire la suprafeţele de teren de 164 şi 144 mp, instanţa de apel a stabilit, pe bază de probe, următoarea situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.:

Suprafaţa de 164 mp se află în faţa bateriei de garaje şi reprezintă o platformă din bitum. Suprafaţa de 220 mp teren, pe care se află bateria de garaje, a fost restituită reclamantei în natură, prin dispoziţia nr. 460 din 9 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Botoşani. De asemenea, terenul din spatele acestei baterii de garaje, în suprafaţă de 165 mp, a fost şi el restituit reclamantei, prin dispoziţia nr. 4271 din 26 aprilie 2007.

Suprafaţa de 144 mp, mărginită de două alei de acces, este liberă de construcţii, nu este afectată de servituţi legale şi nu poate fi caracterizată ca „spaţiu verde” din punctul de vedere al Legii nr. 24/2007, nefăcându-se, de altfel, nici dovada individualizării ei în acest sens prin documentaţia de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

În raport de această situaţie de fapt relativă la destinaţia suprafeţelor în discuţie, în mod corect instanţa de apel a stabilit că respectivele suprafeţe nu sunt afectate de amenajări de utilitate publică, spre a fi exceptate de la restituirea în natură, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din moment ce terenul de sub bateria de garaje a fost deja restituit în natură reclamantei, nu se mai poate pune problema afectaţiunii de amenajare de utilitate publică pentru suprafaţa de 164 mp în litigiu, situată în faţa acestui teren, pe ideea că ar reprezenta calea de acces la bateria de garaje, criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind astfel lipsite de pertinenţă.

Nici suprafaţa de 144 mp nu poate fi caracterizată ca fiind afectată de amenajări de utilitate publică.

Pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, explică conţinutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”, în sensul că acestea reprezintă suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii.

Prin urmare, simpla destinaţie a terenului nu este suficientă şi nu determină excluderea bunului de la restituire către fostul proprietar pe motiv că este afectat de o amenajare de utilitate publică, ci este necesar în acest scop să se verifice în ce măsură imobilul deserveşte utilităţii publice, în sensul de a acoperi nevoile comunităţii.

Or, în speţă, este definitiv stabilit că suprafaţa de 144 mp este liberă de construcţii, fiind mărginită de două alei de acces şi, chiar dacă în fapt ea reprezintă spaţiu verde, simpla sa destinaţie de spaţiu verde nu este suficientă pentru a o încadra în categoria amenajărilor de utilitate publică, esenţial în acest sens fiind faptul dacă imobilul deserveşte în concret utilităţii publice, adică acoperă nevoile comunităţii.

Cât timp respectiva suprafaţă de teren este liberă de construcţii şi nu afectează cu nimic accesul la blocurile din zonă, aleile de acces fiind situate în afara ei, nu se poate considera că deserveşte nevoile comunităţii.

Neavând, deci, caracterul unei amenajări de utilitate publică, suprafaţa de 144 mp în litigiu a fost corect restituiră în natură, neîncadrându-se în excepţia de la această măsură, prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că în legislaţia mediului sunt dispoziţii care interzic schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi nu constituie un impediment la restituirea în natură a suprafeţei de 144 mp în litigiu, cum greşit susţine recurenta-pârâtă. Legea nr. 10/2001 nu exceptează de la restituirea în natură spaţiile verzi decât în măsura în care acestea pot fi calificate drept amenajări de utilitate publică, ceea ce nu este cazul suprafeţei litigioase de 144 mp, iar ca lege specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001 se aplică prioritar faţă de legea generală, conform principiului de drept specialia generalibus derogant, înlăturând incidenţa legii generale, deci şi a legilor privind protecţia mediului.

Cât priveşte posibilitatea ca cele două suprafeţe restituite în natură să fie afectate de reţele de utilitate publică subterane, invocată, de asemenea, de către recurenta-pârâtă în justificarea imposibilităţii de restituire în natură, ea este irelevantă în schimbarea soluţiei în cauză. Aceasta pentru că instanţele nu-şi pot întemeia soluţiile decât pe fapte dovedite, iar recurenta-pârâtă, care a invocat posibilitatea existenţei în subteranul terenurilor litigioase a unor reţele de utilitate publică, nu a făcut o asemenea dovadă, deşi sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ.

În speţă, fiind vorba despre două suprafeţe libere de teren, neafectate de servituţi legale sau alte amenajări de utilitate publică în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, restituirea lor în natură, dispusă la fond şi menţinută în apel, este o măsură conformă principiului prevalentei restituirii în natură, ca modalitate reparatorie, faţă de măsurile reparatorii în echivalent, consacrat prin dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, aşa încât criticile prin care se contestă legalitatea ei sunt nefondate şi nu fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta G.D. şi de pârâta P.M. Botoşani împotriva deciziei nr. 83 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 62/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE...		ICCJ. Decizia nr. 4782/2010. Civil. Perimare. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: