ICCJ. Decizia nr. 5058/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5058/2010
Dosar nr. 4964/118/2008
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1008 din 9 octombrie 2009, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea faţă de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acţiunea reclamantului W.P.A., prin mandatar S.R.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat Constanţa, compus din 250 mp teren şi construcţii, identificat prin expertiza efectuată de ing. D.N., cu excepţia spaţiilor înstrăinate şi a terenului aferent, menţionate în contractele de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu D.A. (construcţie + 19 mp teren aferent), încheiat cu V.D.D. (construcţie + 19 mp teren aferent) şi din 1996 încheiat cu M.G. (construcţie + 18,39 mp teren aferent), a constatat că pentru construcţiile înstrăinate şi terenul aferent, astfel cum au fost menţionate în alineatul precedent, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri băneşti potrivit procedurii prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a respins acţiunea faţă de pârâta C.C.S.D. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Sub aspectul cadrului procesual de învestire, prima instanţă a reţinut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât a fost identificată unitatea deţinătoare, anume Municipiul Constanţa, prin primar.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, în baza notificării nr. 1925 din 7 august 2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, autorul reclamantului dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia în baza actului de vânzare-cumpărare din 1946. Întrucât o parte din imobil este liber, instanţa a dispus restituirea în natură. Pentru spaţiile înstrăinate şi pentru terenul aferent acestora, conform contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, instanţa a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri băneşti potrivit procedurii prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 3 din 11 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.
S-a reţinut, cu prioritate, că unul din principiile fundamentale ale procesului civil este acela al disponibilităţii, în conţinutul căruia intră dreptul reclamantului de a determina limitele învestirii, respectiv cadrul procesual în care se va desfăşura judecata.
Iniţial, reclamantul a formulat acţiunea în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanţa. La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2008, reclamantul a precizat cadrul procesual, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, Municipiul Constanţa, prin primar, precizare care a fost consemnată în încheierea de şedinţă.
În cadrul procesual astfel fixat de către reclamant a stat în proces, în calitate de pârât, Municipiul Constanţa, prin primar.
Referitor la nepronunţarea instanţei pe capătul de cerere subsidiar - acordarea de despăgubiri - s-a reţinut că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune civilă având ca obiect soluţionarea notificării privind restituirea în natură a imobilului în litigiu. Numai pentru situaţia în care restituirea în natură nu ar fi fost posibilă, reclamantul a solicitat despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a bunului, potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că critica referitoare la faptul că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de moştenitor, este nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că, reclamantul, cu actele de stare civilă depuse la dosar, a făcut dovada că este unicul moştenitor legal al defuncţilor F.W., decedată la data de 24 decembrie 1979 şi L.W., decedat la data de 11 mai 1993.
În ceea ce priveşte preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, instanţa a reţinut că acesta a fost proprietatea părinţilor reclamantului, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 1946, având compunerea următoare; teren în suprafaţă de 250 mp, respectiv două corpuri de casă construite pe teren; un corp de casă compus din parter şi etaj; la parter 4 camere, sală, baie, bucătărie, spălătorie şi wc, iar la etaj 4 camere, sală, bucătărie, terasă cu geamuri, wc şi 2 camere de serviciu ; un corp de casă compus din parter cu 2 camere, antreu, bucătărie şi marchiza din faţă.
Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, prin confiscarea corpului 1 de clădire în baza Legii nr. 284/1947, ulterior, întreg imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951.
Prin sentinţa penală nr. 825 din 24 iunie 1959, pronunţată de Tribunalul Popular oraş Constanţa, W.L. a fost condamnat în baza Legii nr. 284/1947, la 8 ani de închisoare corecţională, la care s-a adăugat măsura complementară de confiscare a 1/4 din averea mobilă şi imobilă a condamnatului.
Prin sentinţa civilă nr. 581 din 3 martie 1960, Tribunalul Popular al oraşului Constanţa a admis contestaţia formulată de W.F. şi a dispus scoaterea de sub sechestru din 10 septembrie 1959 a imobilului format din corpul 2, situat în Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 2221 din 25 iunie 1962, Tribunalul Popular al oraşului Constanţa a dispus ca imobilul în litigiu, situat în Constanţa, compus din teren şi construcţii, să fie trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.
S-a apreciat că instanţa a făcut o corectă aplicare a art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 cu privire la preluarea de către stat a părţii de imobil rămasă în proprietatea F.W., în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentinţa nr. 2221 din 23 iunie 1962.
În ce priveşte confiscarea a 1/4 din averea lui W.L., în baza Legii nr. 284/1947, instanţa a motivat că Legea nr. 591/2004, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 190/2000, a consacrat în art. 26 alin. (1)2 caracterul abuziv al preluărilor de metale preţioase realizate în baza Legii nr. 284/1947, restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în temeiul legii.
În condiţiile abrogării recursului în anulare reglementat de C. proc. pen. şi calificării Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv ce nu poate constitui titlu valabil al statului pentru deţinerea bunurilor confiscate, instanţa a reţinut că Legea nr. 10/2001 este actul normativ ce reglementează restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor confiscate prin hotărâri penale în temeiul Legii nr. 284/1947. În concluzie, s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv în stăpânirea statului şi, drept urmare, în mod corect s-a acordat reclamantului măsuri reparatorii constând în restituirea în natură de imobilului, cu excepţia spaţiilor înstrăinate, pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 februarie 2010, pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Deşi reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri băneşti în situaţia imposibilităţii de restituire în natură a imobilului în litigiu sau a unor părţi din acesta, instanţa de fond nu s-a pronunţat în sensul admiterii sau respingerii acestui capăt de cerere, ci s-a oprit doar la a constata calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că în mod greşit, în apel, au fost menţinute argumentele primei instanţe referitoare la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire în condiţiile legislaţiei speciale. Cu privire la calitatea reclamantului de moştenitor al autorilor deposedaţi, W.L. şi W.F., s-a susţinut că nu s-a făcut dovada acestei calităţi în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv 23.1 din H.G nr. 250/2007 - nu au fost depuse acte de stare civilă sau certificate de moştenitor/calitate de moştenitor care să facă dovada filiaţiei reclamantului faţă de autorii săi.
În ceea ce priveşte calificarea preluării imobilului ca fiind una abuzivă, s-a susţinut că cel puţin pentru partea din imobil preluată în temeiul Legii nr. 284/1947, hotărârea instanţei anterioare nu poate fi validată. Nu orice preluare efectuată în temeiul acestui act normativ este prezumată a fi abuzivă, obiectul de reglementare al celor două legi - Legea nr. 591/2004 si Legea nr. 10/2001 - fiind diferit.
Legea nr. 10/2001 menţionează actele normative în baza cărora preluările de către stat sunt considerate a fi fost făcute în mod abuziv, iar Legea nr. 284/1947 nu se regăseşte în această enumerare.
Prin urmare, pentru cota de 1/4 din imobil în litigiu, preluarea nu poate fi calificată drept abuzivă, aceasta neîncadrându-se nici măcar în prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 - "orice preluare cu titlu valabil" - întrucât această cotă a intrat în patrimoniul statului în baza unei hotărâri penale valabile până în prezent.
Atât timp cât hotărârea nu a fost desfiinţată, iar caracterul politic al condamnării nu a fost constatat în procedura Legii nr. 221/2009, măsura confiscării bunului imobil - urmare săvârşirii unei infracţiuni - nu poate fi considerată preluare abuzivă.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, unul din principiile fundamentale ale procesului civil este acela al disponibilităţii, în conţinutul căruia intră dreptul reclamantului de a determina limitele cererii deduse în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata, prin indicarea pretenţiei concrete şi a temeiului juridic care o justifică.
În cauza de faţă, nu poate fi reţinută ipoteza în care instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra unui capăt de cerere al reclamantului, cel referitor la acordarea despăgubirilor băneşti, întrucât, pe de o parte, o astfel de critică nu mai poate fi susţinută pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, partea îndreptăţită să o invoce ar fi doar reclamantul (din perspectiva condiţiei interesului ce trebuie să însoţească exerciţiul dreptului la calea de atac a recursului).
În privinţa criticii ce vizează în mod explicit calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire în condiţiile legislaţiei speciale - calitatea reclamantului de moştenitor al autorilor deposedaţi - critică întemeiată doar formal pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv 23.1 din H.G nr. 250/2007, pentru a justifica exigenţa normei procedurale (art. 304 C. proc. civ.), cât timp se susţine aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, aceasta nu poate fi primită, întrucât excede cauzei recursului.
Instanţele anterioare au analizat probele administrate în cauză, respectiv actele de stare civilă depuse la dosar, concluzia acestora fiind în sensul că s-a făcut dovada că reclamantul este unicul moştenitor legal al defuncţilor F.W. (decedată la data de 24 decembrie 1979) şi L.W. (decedat la data de 11 mai 1993), probându-se astfel filiaţia reclamantului faţă de autorii săi.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, respectiv art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, conform cărora „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite”.
În ceea ce priveşte calificarea preluării imobilului ca fiind una abuzivă, cel puţin pentru partea din imobil preluată în temeiul Legii nr. 284/1947 - confiscarea a 1/4 din averea lui W.L. - hotărârea instanţei anterioare este corectă.
Instanţa de apel s-a raportat în aprecierea sa, în mod legal, atât la dispoziţiile Legii nr. 591/2004, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 190/2000, care au consacrat în art. 26 alin. (1)2 caracterul abuziv al preluărilor de metale preţioase realizate în baza Legii nr. 284/1947, cât şi la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv la alte circumstanţe de fapt şi de drept relevante pentru cauză - abrogarea recursului în anulare reglementat de C. proc. pen. şi calificarea Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv ce nu poate constitui titlu valabil al statului pentru deţinerea bunurilor confiscate - în contextul cărora singura concluzie judicioasă trebuia să fie aceea că Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ ce reglementează restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor confiscate prin hotărâri penale în temeiul Legii nr. 284/1947.
Drept consecinţă, cât timp s-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv în stăpânirea statului, în mod corect s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului, cu excepţia spaţiilor înstrăinate, pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri, ca modalitate concretă de reparaţie civilă.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva Deciziei nr. 3/ C din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5089/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5051/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
