ICCJ. Decizia nr. 507/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 507/2010
Dosar nr. 9605/3/2008
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 61 din 16 ianuarie 2009, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 13 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul D.M.R. în contradictoriu cu pârâţii M. Bucureşti, prin P.G., şi P.M. Bucureşti; a obligat pe pârâţi să emită dispoziţie de restituire în natură către reclamant a imobilului apartament nr. 14, situat în Bucureşti, str. Schitu Măgureanu, sector 1, a boxei situate la subsolul imobilului şi a terenului în cotă de 36,2 %, aferente apartamentului nr. 14; a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 2.702,10 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, din care 702,10 lei onorariu de expert şi 2.000 lei onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a răspunde la notificarea de restituire a reclamantului în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, situaţie care echivalează cu un refuz de restituire ce trebuie cenzurat de instanţă prin soluţionarea pe fond a notificării, conform deciziei de îndrumare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2007, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pe fondul notificării, tribunalul a reţinut că cererea de restituire a reclamantului este întemeiată, deoarece acesta a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că imobilul solicitat nu a fost vândut chiriaşilor, astfel că potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 el poate fi restituit în natură.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul M.B., prin P.G.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 126 A din 18 iunie 2009, a respins apelul, ca nefondat, sens în care a reţinut, în esenţă, următoarele:
Apelantul-pârât nu s-a conformat obligaţiei de a răspunde notificării reclamantului în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că termenul de 60 de zile se poate calcula începând cu două date de referinţă, fie data depunerii notificării, atunci când toate înscrisurile necesare soluţionării notificării au fost depuse de petent, fie data depunerii tuturor actelor doveditoare, numai dacă se comunică părţii interesate că documentaţia depusă nu este suficientă.
Posibilitatea depunerii înscrisurilor doveditoare până la soluţionarea notificării este reglementată în favoarea titularului notificării, fiind o normă de favoare pentru el, aşa încât entitatea notificată rămâne obligată să soluţioneze notificarea în termenul prescris prin lege, neputând invoca pentru întârzierea răspunsului, nedepunerea actelor doveditoare de către petent.
Oricum, indiferent de data de la care se calculează termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă notificării, acesta a fost depăşit în speţă. Chiar calculat de la data depunerii ultimelor înscrisuri solicitate reclamantului, cum, potrivit Legii nr. 289/2003, aceste înscrisuri puteau fi depuse până la termenul limită de 1 iulie 2003, acest termen a fost depăşit, nemaiputându-se reţine că pârâtul ar mai fi în aşteptarea unor înscrisuri solicitate reclamantului, întrucât termenul în care puteau fi primite a expirat. Modalitatea de răspuns la notificare, cât şi termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, ele neavând caracter de recomandare, pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Ca urmare, prin lipsa răspunsului la notificarea adresată, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantului şi l-a lipsit de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce l-a îndreptăţit să se adreseze instanţei pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de restituire.
Cu privire la motivul de apel legat de cheltuielile de judecată, curtea a reţinut că nu există nici un temei legal pentru a înlătura aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, în speţă, pârâtul este în culpă procesuală prin faptul nesoluţionării cererii în termenul legal şi prin faptul că a căzut în pretenţii, neexistând nicio prevedere specială care să îl exonereze de angajarea răspunderii conform normelor de drept comun.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul M.B., prin P.G., care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale care reglementează termenul de soluţionare a notificării.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înţelesul dat de Normele metodologice de aplicare a acestei legi, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată sa se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin masuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei
Aşa fiind, nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare. Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. În condiţiile în care, la fond, pârâtul a fost obligat în raportul juridic dedus judecăţii, iar apelul i-a fost respins, declanşarea procesului fiind determinată de neîndeplinirea de către pârât a obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. ( 1) din Legea nr. 10/2001, fapt de natură a-i contura culpa procesuală, obligarea acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată în etapele procesuale anterioare s-a făcut cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte reducerea onorariului de avocat în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifica, deoarece sumele reprezentând onorariu de avocat ce au fost incluse în cheltuielile de judecată în etapele procesuale anterioare, 2.000 lei la fond şi 1.785 lei în apel, dovedite cu chitanţele de la dosar fond, respectiv 12 dosar apel, sunt proporţionale cu complexitatea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, constând în formularea cererii de chemare în judecată şi susţinerea orală a pricinii în fond şi în apel.
Faptul că onorariul de avocat suportat de reclamant în proces se situează peste onorariile minimale stabilite de U.B.R. nu obliga instanţele să procedeze automat la reducerea cheltuielilor de judecată acordate, cât timp acestea au constatat motivat că onorariul plătit de reclamant nu este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocat prin raportare la complexitatea pricinii, respectând astfel criteriile în materie, prevăzute de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Cât priveşte trimiterea făcută de recurent la criteriile de stabilire a onorariilor avocaţiale, prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat, aceasta este irelevantă pe aspectul supus analizei, interesând raporturile contractuale dintre părţile contractului de asistenţă juridică, pe când pentru reducerea cheltuielilor de judecată în proces sunt aplicabile criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Ca atare, nici criticile privind cheltuielile de judecată nu sunt fondate, ceea ce face inaplicabil şi sub acest aspect cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-l respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va obliga pe recurent, ca parte care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1785 lei, dovedit cu chitanţa nr. 320 din 28 ianuarie 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 126/ A din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurentul la plata către intimatul-reclamant D.M. R. a sumei de 1785 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică/astăzi, 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5183/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
