ICCJ. Decizia nr. 503/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 503/2010
Dosar nr. 38331/3/2007
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 212 din 10 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G.; a anulat dispoziţia nr. 4196 din 06 aprilie 2005 emisă de pârât; a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie în favoarea reclamantului pentru restituirea în natură a imobilului-teren situat în Bucureşti, str. Dreptăţii, în suprafaţă de 303 mp, identificat ca fiind liber de utilităţi publice prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul tehnic M.F.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 421 din 10 octombrie 2006, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pe motiv că aceasta, anulând în totalitate dispoziţia administrativă atacată şi dispunând restituirea în natură doar a suprafeţei de 303 mp, liberă de utilităţi publice, a încălcat principul disponibilităţii, întrucât a lăsat nesoluţionată cererea privind diferenţa de teren de 107 mp, precum şi capătul de cerere privind construcţia demolată; pe de altă parte, prima instanţă nu a stabilit dacă construcţia ce ocupă parţial terenul revendicat este sau nu o construcţie nouă, autorizată, pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Decizia pronunţată în apel a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 4093 din 18 mai 2007, a respins recursul reclamantului, ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă la speţă a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cât timp tribunalul a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului pe toate capetele de cerere.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 744 din 23 aprilie 2008, dispunând admiterea acţiunii precizate, anularea dispoziţiei nr. 4196 din 06 aprilie 2005 emisă de pârât şi obligarea acestuia să restituie în natură reclamantului terenul în suprafaţă de 303 mp situat în Bucureşti, str. Dreptăţii, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic M.F. (conform pct. III - 2 din expertiză şi anexele acesteia), respectiv să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de 107 mp teren situat la aceeaşi adresă şi pentru construcţia demolată.
Pentru hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul preluat de stat prin expropriere din patrimoniul reclamantului se compunea din teren în suprafaţă de 410 mp şi construcţie, iar prin notificare, reclamantul a solicitat restituirea întregului imobil.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, s-a stabilit că din terenul solicitat de reclamant este liberă doar o suprafaţă de 303 mp, care poate fi restituită în natură, pentru diferenţa de teren de 107 mp şi pentru construcţia demolată, reclamantul având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent.
Cu privire la împrejurarea că o parte din teren ar fi ocupată de un magazin proprietatea SC J.U., tribunalul a reţinut, potrivit aceluiaşi raport de expertiză, necontestat de părţi, că acest magazin este proprietate privată, neputând fi considerat de utilitate publică, iar în condiţiile în care părţile nu au administrat probe pe acest aspect, soluţia de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 303 mp apare ca fiind în concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei din urmă sentinţe a declarat apel pârâtul.
Prin decizia nr. 215/ A din 06 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi art. 129 C. proc. civ., în condiţiile în care a administrat probe cu înscrisuri şi expertiză topometrică, din care au rezultat situaţia juridică a terenului în litigiu, calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, precum şi posibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de 303 mp din terenul solicitat prin notificare de reclamant.
Astfel, la dosarul de fond s-a depus adresa nr. 6754 din 03 aprilie 2002 emisă de C.G.M.B. – A.F.I., din care reiese că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului din patrimoniul reclamantului, în baza Decretului nr. 69/1966, prin expropriere.
În raport de acest înscris, care dovedea situaţia juridică a imobilului şi caracterul abuziv al preluării conform dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, susţinerile apelantului potrivit cărora instanţa de fond nu ar fi administrat probe privind caracterul abuziv al preluării sunt neîntemeiate.
Conform prevederilor art. 10 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, iar pentru terenul ocupat măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Conform pct. 3 al aceluiaşi articol, se restituie în natură şi terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum şi construcţiile uşoare sau demontabile.
Din interpretarea per a contrario a acestei reglementări rezultă că nu este posibilă restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcţii autorizate.
Aceste dispoziţii nu pot fi interpretate şi aplicate legal decât prin coroborare cu celelalte norme cuprinse în legea specială de reparaţie, inclusiv cu dispoziţiile art. 21 pct. 5, care sancţionează cu nulitatea absolută grevarea sub orice formă a imobilelor notificate potrivit legii, până la soluţionarea procedurilor administrative.
Din probele administrate în cauză a rezultat că pe terenul în litigiu se află o construcţie executată de SC G.I. SRL. Edificarea acesteia a fost autorizată însă la data de 14 aprilie 2004, mult după înregistrarea notificării de către reclamant, situaţie în care în mod corect instanţele anterioare au apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 10 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în echivalent a terenurilor expropriate pe care se află construcţii autorizate.
A considera altfel şi a dispune restituirea prin echivalent a terenului ocupat de această construcţie ar reprezenta o nesocotire a dispoziţiilor art. 21 pct. 5 din lege, dar şi o încălcare gravă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., care impun respectarea speranţei legitime pe care reclamantul a avut-o la momentul formulării notificării, în sensul restituirii în natură a bunului său imobil.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, înlăturând aplicarea la speţă a prevederilor art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege, care impun restituirea în echivalent pentru terenurile pe care se află construcţii autorizate.
Instanţa a nesocotit existenţa pe terenul litigios a construcţiei edificate de SC G.I. SRL în baza unei autorizaţii de construire neanulată, construcţie care nu reprezintă în nici un caz o construcţie uşoară sau demontabilă în sensul art. 10 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, chiar dacă această construcţie a fost autorizată în anul 2004, adică ulterior formulării notificării, faptul că are un caracter definitiv reprezintă un impediment obiectiv care face imposibilă restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 303 mp pe care este edificată, singura soluţie legală în cauză fiind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafaţă de 410 mp teren, solicitată prin notificare.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat, potrivit celor ce succed.
Ca situaţie de fapt, în speţă este definitiv stabilit că pe terenul în suprafaţă de 303 mp, restituit în natură reclamantului, se află o construcţie edificată în anul 2004 de o societate comercială cu capital privat (SRL), în baza unei autorizaţii de construire emise în acel an.
Este adevărat că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură terenurile pe care se află construcţii noi, autorizate, însă, pentru determinarea exactă a câmpului de aplicare al acestei excepţii, dispoziţiile art. 10 alin. (2) trebuie corelate cu cele ale art. 9 şi art. 21 alin. (5) din aceeaşi lege, care instituie norme de principiu privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv.
Astfel, art. 9 prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, iar art. 21 alin. (5) interzice, sub sancţiunea nulităţii absolute, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile notificate până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 9 rezultă că în restituirea bunurilor preluate în mod abuziv interesează situaţia acestora de la data cererii de restituire, iar art. 21 alin. (5) întăreşte această idee, instituind practic o indisponibilizare a acestor bunuri până la soluţionarea procedurilor administrative de restituire sau, după caz, judiciare, indisponibilizare ce are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăraţii proprietari, sens în care sunt şi prevederile pct. 21.1 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Prin urmare, şi excepţia prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 trebuie înţeleasă prin raportare la situaţia terenului la data cererii de restituire, respectiv data formulării notificării.
De aceea, faptul că pe terenul litigios de 303 mp se află în prezent o construcţie autorizată a unei societăţi comerciale constituită din iniţiativă privată (SRL) nu are nicio relevanţă în reţinerea aplicabilităţii în speţă a excepţiei de la restituirea în natură prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât timp respectiva construcţie (magazin privat) a fost edificată după formularea notificării de restituire a terenului, respectiv în anul 2004, în baza unei autorizaţii de construire emise în acel an.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a considerat, prin raportare la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care exceptează de la restituirea în natură terenurile ocupate de construcţii noi, autorizate, deoarece terenul în suprafaţă de 303 mp, pe care se află în prezent spaţiul comercial al SC G.I. SRL, era liber la data formulării notificării de restituire.
Nici caracterul nedemontabil al construcţiei în discuţie nu constituie un impediment la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 303 mp, cum eronat susţine recurentul cu trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, ceea ce avea relevanţă la restituirea în natură a terenului era împrejurarea dacă acesta era liber la data cererii de restituire, condiţie îndeplinită în speţă.
Formularea notificării de restituire operează o indisponibilizare a bunului solicitat până la soluţionarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001, astfel că eventualele modificări intervenite în situaţia bunului după declanşarea procedurii administrative a Legii nr. 10/2001 nu interesează în aprecierea formei măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite, sub acest aspect interesând exclusiv situaţia bunului la data cererii de restituire.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa încât recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 215/ A din 06 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5014/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 507/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
