ICCJ. Decizia nr. 5084/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5084/2010

Dosar nr. 22520/3/2007

Şedinţa publică din 7 octombrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La 24 ianuarie 2007, reclamanţii B.D.N.C. şi B.A.M.T. au chemat în judecată pe pârâţii B.l. şi G.C., solicitând ca aceştia să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1 (compus din vestibul, hol, două camere, bucătărie, boxă şi garaj,cu suprafaţa totală de 94,71 mp.), precum şi cotele indivize (din părţile comune) corespunzătoare.

În motivarea acţiunii, întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ., reclamanţii au susţinut că:

- imobilul revendicat a aparţinut defunctei M.M., autoarea lor, care l-a dobândit în anul 1928, prin act autentificat de vânzare- cumpărare;

- statul a preluat acest imobilul, iniţial prin rechiziţie (cu începere de la 28 noiembrie 1945, iar apoi prin naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950;

- Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8698/1997 (pronunţată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti), a constatat că actul normativ de naţionalizare nu este aplicabil în privinţa imobilului revendicat, precum şi calitatea lor de proprietari, ca moştenitori ai defunctei B.G.S., moştenitoarea proprietarei M.M;

- Decretul nr. 92/1950 era contrar Constituţiei din anul 1948 şi art, 480-481 C. civ., astfel că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu constituie „titlu valabil";

- la 21 martie 1997, B.A. a dobândit imobilul în litigiu, prin cumpărare de la Primăria Municipiului Bucureşti (reprezentată de SC H.N. SA), conform Legii nr. 112/1995;

- au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului revendicat şi, după decesul cumpărătoarei B.A., au continuat acest demers împotriva pârâţilor, moştenitorii acesteia.

Pârâţii s-au opus admiterii acţiunii şi, în apărare, au ridicat excepţiile referitoare la necompetenţa materială a judecătoriei (în raport de împrejurarea că, potrivit unei expertize extrajudiciare efectuate la 12 februarie 2007, valoarea imobilului revendicat se ridică la 525.134 lei), autoritatea de lucru judecat (atrasă de Decizia nr. 4828/2003 a I.C.C.J.- secţia civilă), conexitate (cu o pricină similară în curs de soluţionare), lipsa de interes (dedusă din nerespectarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001) şi inadmisibilitate (bazată pe aceeaşi lege reparatorie).

Totodată, la 15 februarie 2007, pârâţii au formulat două cereri, una de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi Ministerului Finanţelor Publice, iar cealaltă reconvenţională.

Prin cererea de chemare în garanţie, întemeiată pe art. 1336-1351 C. civ., art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 60-63 C. proc. civ., pârâţii au solicitat ca în ipoteza admiterii acţiunii, chemaţii în garanţie să fie obligaţi la:

- restituirea preţului actualizat de 2.599 lei, plătit de cumpărătoarea B.A., precum şi a cheltuielilor ce au constituit spezele vânzării (contravaloarea prestaţiilor efectuate de SC H.N. pentru determinarea preţului şi comisionul acestei entităţi).

- achitarea sumelor de 585.234 lei daune interese (compuse diri 60.100 lei contravaloarea investiţiilor făcute la apartamentul revendicat şi 525.134 lei preţul de procurare a unui apartament asemănător, situat în aceeaşi zonă) şi 90.000 lei daune morale pentru suferinţa cauzată de atingerea dreptului lor de proprietate.

Prin cererea reconvenţională, pârâţii au solicitat, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză şi a oricăror dispoziţii normative substanţiale incidente, obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lucrărilor de consolidare, modernizare şi renovare a imobilului revendicat (cca. 60.000 lei), precum şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra aceluiaşi bun până la achitarea integrală a debitului.

Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4401 din 21 martie 2007, a admis excepţia de necompetenţă materială şi drept consecinţă, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe considerentul că valoarea imobilului revendicat necontestată de părţi, se ridică la 525.134 lei.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierile din 28 noiembrie 2007 şi 5 decembrie 2007 a respins excepţiile privitoare la conexitate şi, respectiv, autoritate de lucru judecat, lipsa de interes şi inadmisibilitate, iar apoi, prin sentinţa nr. 401 din 18 martie 2009 a:

- admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat;

- admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamanţilor în cererea reconvenţională şi a respins această cerere;

- admis în parte cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe Municipiul Bucureşti să plătească pârâţilor sumele de 26.949 lei şi 47.662 lei, reprezentând contravaloare preţ actualizat şi, respectiv, contravaloare lucrări îmbunătăţiri;

- respins restul pretenţiilor şi i-a obligat pe pârâţi şi Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată, respectiv 300 lei (către reclamanţi) şi 1.500 lei (către pârâţi).

S-a reţinut că:

- pretinsa cauză conexă are ca obiect revendicarea altui imobil (un apartament diferit, situat în aceeaşi clădire) şi este promovată de reclamanţi împotriva altor persoane;

- obiectul şi cauza pricinii soluţionate irevocabil prin hotărârea invocată de pârâţi diferă de obiectul şi cauza pricinii deduse judecăţii, iar Legea nr. 10/2001 nu reglementează raporturile dintre foştii proprietari şi actualii cumpărători, ci raporturile dintre foştii proprietari şi stat;

- în anul 1929, M.M. a cumpărat un teren de 377 mp. (situat în Bucureşti), pe care ulterior a edificat o casă cu trei nivele (subsol, parter şi etaj);

- întregul imobil (teren şi construcţie) a fost preluat de la M.M. conform Decretului nr. 92/1950, strada M.K. şi-a schimbat succesiv denumirea în D. şi G.B.;

- Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8698/1997, definitivă şi irevocabilă, a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil imobilului menţionat şi că reclamanţii sunt moştenitorii defunctei B.G.S., moştenitoarea defunctei proprietare, precum şi proprietari ai aceluiaşi imobil, deţinut de Municipiul Bucureşti şi C.G.M.B., entităţi care au fost obligate să-l restituie adevăraţilor proprietari;

- în executarea hotărârii judecătoreşti menţionate, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis, la 17 noiembrie 1997, o dispoziţie de restituire;

- anterior emiterii acelei dispoziţii, respectiv la 21 martie 1997, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, a vândut (în baza Legii nr. 112/1995) imobilul revendicat chiriaşei B.A.;

- pârâţii sunt moştenitorii cumpărătoarei, iar I.C.C.J. - secţia civilă, prin Decizia nr. 4828 din 18 noiembrie 2003, a respins cererea reclamanţilor, de constatare a nulităţii absolute a înstrăinării imobilului revendicat, pe considerentul că defuncta B.A. a fost de bună credinţă;

- Decretul nr. 92/1950 era contrar Constituţiei şi legilor în vigoare la acea dată, astfel că preluarea imobilului revendicat s-a realizat fără titlu;

- pârâţii nu contestă calitatea procesuală activă a reclamanţilor, recunoscută atât de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (prin sentinţa civilă nr. 8698/1997), cât şi de Curtea Europeană, iar titlul lor de proprietate este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea lor cu Primăria Municipiului Bucureşti, a cărui valabilitate a fost menţinută prin hotărâri judecătoreşti irevocabile;

- potrivit Deciziei nr. 145/2004, pronunţată de Curtea Constituţională, respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de înstrăinare nu are consecinţe juridice în privinţa admisibilităţii acţiunii în revendicare;

- totodată, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Secţiile Unite ale I.C.C.J. conform art. 329 C. proc. civ., compararea titlurilor se impune dacă procedura Legii nr. 10/2001 urmată de fostul proprietar nu s-a finalizat, iar ambele părţi au un „bun" în sensul Convenţiei Europene;

- titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul pârâţilor, care provine de la un neproprietar;

- în atare situaţie, conform principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habeat" şi faţă de împrejurarea că, deoarece imobilul a fost preluat fără titlu, reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, titlul pârâţilor nu este preferabil;

- teoria proprietarului aparent nu poate fi invocată pentru că, în contextul dezbaterilor publice ample purtate în anul 1997 pe tema înstrăinării de către stat a imobilelor naţionalizate, posibilitatea unei eventuale erori comune şi invincibile cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului este exclusă;

- acest raţionament este conform jurisprudenţei recente a Curţii Europene, care în cauzele „Străin", „Păduraru", „Porţeanu" şi altele subsecvente, a constatat, în speţe similare, încălcarea dreptului de proprietate de către Statul Român;

- viciul care afectează titlul autorului pârâţilor radiază implicit şi asupra propriului lor titlu, astfel că în concurs cu titlul reclamanţilor, acesta din urmă este mai bine caracterizat;

- la aprecierea încălcării art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, buna credinţă a chiriaşului cumpărător nu are nicio relevanţă;

- instanţa de contencios european a constatat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, chiar şi după modificările operate prin Legea im. 247/2005, nu asigură despăgubirea efectivă a vechilor proprietari pentru imobilele naţionalizate;

- dreptul la despăgubiri consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un contraargument valid deoarece acest drept de creanţă este distinct de dreptul real de proprietate şi echivalează cu o expropriere in fapt;

- pe de altă parte, consecutiv adoptării Legii nr. 1/2009, chiriaşii cumpărători beneficiază de măsuri de protecţie foarte eficiente;

- aşadar, având în vedere şi principiul subsidiarităţii, titlul reclamanţilor este preferabil titlului pârâţilor;

- potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială), reclamanţii nu au calitate procesuală pasivă în cererea reconvenţională;

- admiterea acţiunii duce la evicţiunea totală a pârâţilor, care sunt îndreptăţiţi, conform art. 1336-1337 şi 1341 C. civ., la restituirea preţului şi a cheltuielilor necesare şi utile;

- valoarea actualizată a preţului (inclusiv comisionul) şi a cheltuielilor necesare şi utile a fost stabilită prin expertizele efectuate în cauză;

- solicitarea pârâţilor privitoare la preţul de procurare a unui apartament asemănător şi daune morale nu se încadrează în art. 1341 C. civ.

Pârâţii şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti au declarat apel, solicitând:

- schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ori, în subsidiar, admiterii cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie aşa ciim au fost formulate (apelanţii pârâţi);

- schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie pentru lipsa calităţii procesuale pasive (apelantul Municipiul Bucureşti).

În motivarea apelului, pârâţii au susţinut că instanţa de fond a respins greşit excepţiile referitoare la autoritatea de lucru judecat, lipsa interesului legitim şi inadmisibilitate, a stabilit o situaţie de fapt contrară probelor administrate în cauză şi a interpretat şi aplicat incorect dispoziţiile legale incidente, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene şi a I.C.C.J., inclusiv în privinţa cereri reconvenţionale şi cererii de chemare în garanţie.

La rândul său, apelantul chemat în garanţie a susţinut că, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în actuala redactare (consecutivă modificărilor operate prin Legea nr. 1/2009), nu mai are calitate procesuală pasivă, obligaţia de plată a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului revenind, în toate cazurile, „persoanei îndreptăţite".

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 696 din 17 decembrie 2009, a admis ambele apeluri şi a desfiinţat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

S-a reţinut că:

- apelanţii pârâţi au formulat mai multe critici, dintre care trebuie analizate cu prioritate cele privitoare la soluţionarea cererii reconvenţionale, apte să ducă la desfiinţarea sentinţei în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.;

- atâta timp cât codul de procedură civilă nu permite desfiinţarea parţială, iar specificitatea pricinii (determinată de interdependenţa pretenţiilor) impune o judecată unitară, supusă dublului grad de jurisdicţie, celelalte critici ale apelanţilor pârâţi urmează a fi avute în vedere la rejudecare;

- efectuarea lucrărilor de îmbunătăţire a imobilului revendicat este confirmată de experţi şi necontestată de reclamanţi;

- pârâţii şi-au întemeiat cererea reconvenţională pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi orice dispoziţii normative substanţiale incidente;

- în materia imobilelor preluate abuziv de stat, principiul menţionat a fost consacrat în art. 48 din Legea nr. 10/2001;

- acest text a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, iar în actuala redactare prevede că, indiferent de modul de preluare, obligaţia de a-i despăgubi pe chiriaşi pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile revine persoanei îndreptăţite;

- prima instanţă nu a luat în considerare această modificare legislativă, care, fiind şi de drept procedural, este de imediată aplicare, inclusiv în procesele aflate în curs de judecată, conform art. 725 C. proc. civ.;

- în consecinţă, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune admiterea ambelor apeluri şi desfiinţarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Pârâţii şi reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea ultimei hotărâri, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor şi, respectați modificarea aceleiaşi hotărâri, în sensul respingerii apelurilor, sau, în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare.

În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., recurenţii pârâţi au susţinut că:

- specificitatea pricinii şi caracterul devolutiv al apelului impuneau cercetarea tuturor criticilor pe care le-au adus sentinţei;

- potrivit art. 298 raportat la art. 137 C. proc. civ., examinarea excepţiilor invocate în combaterea acţiunii era prioritară şi putea duce la rămânerea fără obiect a cererii reconvenţionale;

- logica inversă utilizata de instanţa de apel le prejudiciază poziţia procesuală pentru că nu analizează apărările cu privire la cererea principală şi creează artificial premisa că această cerere ar fi fost corect admisă;

- în apel, ordinea soluţionării cererilor deduse judecăţii a fost incorectă, iar această deficienţă a determinat neanalizarea criticilor aduse soluţiei de admitere a acţiunii principale;

- deşi au arătat la instanţa de fond că prevederile Legii nr. 1/2009 sunt incidente cu privire la ambele lor cereri, instanţa de apel a considerat că actul normativ menţionat este aplicabil doar în cazul cererii reconvenţionale;

- instanţa de apel nu le-a analizat criticile referitoare la greşita interpretare a jurisprudenţei interne şi a Curţii Europene, precum şi nereevaluarea ultimei jurisprudenţe corespunzător modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Recurenţii reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că:

- în referire la cererea reconvenţională, soluţia instanţei de fond este conformă art. 48 alin. (3) din Legea fir. 10/2001 în forma existentă la data formulării acestei cereri:

- textul menţionat nu constituie o normă de procedură, ci una de drept substanţial, astfel că sub acest aspect nu sunt operante prevederile art. 725 C. proc. civ.

Criticile recurenţilor pârâţi cu privire la neanalizarea tuturor motivelor de apel sunt fondate deoarece:

- litigiul dedus judecăţii are ca obiect cererea principală a reclamanţilor, de revendicare (pe calea dreptului comun) a unui imobil preluat abuziv de stat, precum şi două cereri incidentale, una reconvenţională şi alta de chemare în garanţie, prin care pârâţii au emis diverse pretenţii generate de eventuala retrocedare a imobilului revendicat;

- ambele cereri incidentale sunt subsidiare, pârâţii înţelegând să-şi valorifice pretenţiile exprimate prin aceste cereri doar în cazul admiterii acţiunii în revendicare;

- pe de altă parte, în apel, pârâţii au reiterat mai multe excepţii care se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi au exprimat critici referitoare atât la soluţionarea acţiunii în revendicare, cât şi la soluţionarea ambelor cereri incidentale;

- în atare situaţie, potrivit art. 137 alin. (1), art. 295 şi art. 298 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să analizeze mai întâi excepţiile care făceau de prisos cercetarea fondului acţiunii în revendicare şi apoi, în funcţie de rezultat, toate celelalte critici, inclusiv pe acelea formulate de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti;

- instanţa de apel nu a procedat în modul arătat, ci ignorând complet excepţiile reiterate de apelanţii pârâţi, a analizat exclusiv criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, cu motivarea că o asemenea soluţie ar fi impusă de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (care se referă la desfiinţarea totală a sentinţei) şi specificitatea pricinii (determinată de interdependenţa pretenţiilor);

- acest raţionament este însă contrar art. 137 alin. (1), art. 295 şi art. 298 C. proc.civ. şi, totodată, se bazează pe interpretarea greşită a art. 297 alin. (1) C. proc. civ.;

- într-adevăr, lipsa referirii exprese la desfiinţarea parţială nu echivalează cu interzicerea acestei soluţii când prima instanţă a rezolvat cererea incidentală în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., iar în combaterea cererii principale apelantul a ridicat excepţii şi apărări de natură a face inutilă cercetarea cererii incidentale, fiind evident că în asemenea situaţii rejudecarea întregii pricini, fără ca instanţa de control judiciar să se pronunţe şi cu privire la acele excepţii şi apărări, ar prelungi nejustificat durata procesului, deci ar avea drept consecinţă depăşirea „termenului rezonabil" impus de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană;

- la rândul său, nici interdependenţa pretenţiilor nu impunea rejudecarea întregii pricini de vreme ce în speţă cererea reconvenţională nu constituie un instrument de apărarea a pârâţilor faţă de acţiunea în revendicare, ci are caracter subsidiar, astfel că poate fi disjunsă şi judecată separat, conform art. 120 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte critici formulate de pârâţi, inclusiv acelea referitoare la incidenţa art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), nu au fost analizate de instanţa de apel şi, ca atare, nu pot fi analizate, pentru prima oară, în această ultimă fază procesuală.

Aceeaşi analiză incompletă împiedică şi examinarea criticilor formulate de recurenţii reclamanţi, care vizează doar aplicarea în timp a Legii nr. 1/2009; totuşi, pentru a nu-i prejudicia, recursul acestora vă fi soluţionat la fel ca şi recursul declarat de pârâţi.

Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ambele recursuri declarate în cauză vor fi admise, în sensul casării hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul B.D.N.C. şi de pârâţii B.I. şi B. (fostă G.) C. împotriva Deciziei nr. 696/ A din 27 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi Curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 5300/2010. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 4689/2010. Civil. Conflict de muncă. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: