ICCJ. Decizia nr. 524/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 524/2010
Dosar nr. 41938/3/2007
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a Civila, la data de 27 noiembrie 2007, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Compania de Autostrăzi si Drumuri Naţionale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să dispună stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei, ca efect al exproprierii privind terenul in litigiu situat in Localitatea Mogoşoaia, Judeţul Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că a obţinut titlul de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 5000 m.p. situat în localitatea Mogoşoaia, tarlaua A 605, judeţul Ilfov, nr. cadastral 687, în baza actului adiţional la proiectul de divizare al SC T.S. SRL autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2006, rectificat prin încheierile notariale nr. 5903 din 02 iulie 2007 și 5919 din 03 iulie 2007.
Prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2006 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere pentru o suprafaţa de 627,56 m.p. din terenul arătat mai sus, reclamanta primind o ofertă de despăgubire pentru suma de 17.571,682 euro. Reclamanta a susţinut că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greşit întocmită.
Reclamanta a mai arătat că deţine o evaluare efectuată de către C.M.F. C. SA, membru fondator al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, şi prin care s-a stabilit valoarea terenului ce formează obiectul litigiului, la data de 31 decembrie 2006, la 50 euro pe m.p., evaluarea fiind făcută anterior hotărârii de expropriere, respectiv la 3 aprilie 2007.
În aceste condiţii, la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicare Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii prin care a arătat faptul că nu este de acord cu oferta si condiţiile exproprierii, respectiv cu suma de 28 euro pe m.p.
Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată la 7 noiembrie 2007 s-a dispus exproprierea terenului si s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de despăgubire.
Prin sentinţa civilă nr. 65 din 16 ianuarie 2009, tribunalul a respins cererea formulată de reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de sub Autoritatea Ministerului Transporturilor, pentru stabilirea valorii despăgubirilor, ca lipsită de interes.
Pentru a hotărî astfel a supra excepţiei de interes, ce urmează a fi soluţionat cu prioritate, in raport de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. , s-a reţinut că, p otrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum era in vigoare la data introducerii actiunii-27 noiembrie 2007, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege, precum si orice persoana interesata care se considera îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicata hotărârea comisiei prin care i s-a respins in tot sau in parte, cererea de despăgubire. Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. In acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator in termen de 30 zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive si irevocabile de stabilire a cuantumului acestora.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţă, prevăzându-se în mod imperativ faptul că, în urma primirii rezultatului expertizei, instanţa îl va compara cu oferta si cu pretenţiile formulate de părţi si va hotărî. Despăgubirea acordata de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare de cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
Din aceste dispoziţii legale, instanţa a apreciat necesitatea existenţei unui raport juridic premergător soluţionării contestaţiei, respectiv stabilirea despăgubirii de către expropriator și comunicarea ofertei de despăgubire şi, ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării despăgubirii, pe de o parte, sau pe de alta parte, comunicarea faptului că persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situaţie în care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege (art. 8 din Legea nr. 184/2008).
În prezenta cauză, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor 58 din 29 octombrie 2007 a fost stabilită o suma pentru terenul expropriat aparţinând reclamantei, acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare întrucât prin cererea formulată la data de 23 martie 2007, aflată la fila 4 din dosar, reclamanta a declarat în mod expres că nu este de acord cu oferta şi condiţiile exproprierii.
Prin urmare, in termenul legal, reclamanta a contestat cuantumul despăgubirii stabilite, cerere ce a fost judecată potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Pe parcursul judecării cauzei, reclamanta a dat declaraţia autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009, în care, ca efect al obligaţiei instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, publicată în M. Of. nr. 740 din 31 octombrie 2008, a declarat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe m.p., conform hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, emise in baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 681/2007 și H.G. nr. 428/2008, acordate pentru exproprierea unui număr de 22 terenuri situate în intravilanul Mogoşoaia, Judeţul Ilfov, pe tarlaua 605, conform tabelului redactat în cuprinsul declaraţiei, tabel ce include şi terenul in litigiu.
Prin aceeaşi declaraţie, reclamanta a arătat că renunţă la judecata în dosarele arătate în tabel, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum si la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze, respectiv dosarele nr. 41939/3/2007 si nr. 41943/3/2007.
Tribunalul a apreciat că această renunţare la judecată, chiar dacă a fost dată în formă autentică, nu poate fi avută in vedere, întrucât reclamanta nu a înţeles să o invoce în fata instanţei, declaraţia autentificată fiind depusă de pârât, şi nici renunţarea la drepturile rezultate din alte hotărâri, întrucât nu poate fi analizată decât de instanţa care a pronunţat acele hotărâri, reclamanta "revocând" această renunţare prin intermediul altei declaraţii, revocare invocată şi în faţa instanţei.
Prin adresa 4733 din 8 ianuarie 2009 emisă de C.E.C. B. SA - Agenţia Lipscani, comunicată către Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri şi consemnate pe numele reclamantei, în calitate de persoana expropriată, au fost deblocate şi transferate societăţii reclamante la data de 8 ianuarie 2009, încasarea sumei stabilite ca despăgubire în prezenta cauză fiind confirmată şi de către reclamantă.
Ulterior, reclamanta a dat o nouă declaraţie autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunţă la judecată în dosarele din tabelul întocmit în cuprinsul declaraţiei, că nu renunţă la drepturile ce rezultă din cele două dosare arătate şi că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, declaraţia autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 fiind nulă, si, pe cale de consecinţa, a înţeles să revoce renunţarea la judecată si la drepturi.
Tribunalul a apreciat că interesul reclamantei în soluţionarea contestaţiei formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, numai îndeplineşte condiţiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim şi de a fi actual, cât timp r eclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză, iar declaraţia autentică a produs efecte prin primirea sumei consemnate şi în lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză, fiind lipsită de relevanţă declaraţia de renunţare la judecată si respectiv "revocarea" acestei renunţări.
Interesul nu este nici actual, întrucât un interes care a trecut, care a fost depăşit, nu poate fi luat in considerare.
Atât legea, cât si jurisprudenţa C.E.D.O. au stabilit în sarcina statului, obligaţia de a plăti proprietarului o despăgubire justă, cerinţă care, în opinia tribunalului, poate fi considerată îndeplinită atunci când persoana expropriată îşi exprimă, in condiţiile legii, acordul şi acceptarea cuantumului despăgubirii.
Prin decizia civilă nr. 310A din 18 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC C.P. SRL, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că exproprierea poate avea loc numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Faptul că prin declaraţia autentificată în data de 7 ianuarie 2009 a fost revocată valabil declaraţia anterioară din data de 5 ianuarie 2009, precum şi existenţa pe rolul instanţelor de judecată a prezentului litigiu şi a expertizei evaluatorii depusă la dosar dovedesc că interesul reclamantei în a solicita o despăgubire justă este actual, aceasta urmărind obţinerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată parţială, aşa cum rezultă din succesiunea actelor juridice care au intervenit în litigiu.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, recurenţii-pârâţi Statul Roman prin Compania de Autostrăzi si Drumuri Naţionale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Roman prin Compania de Autostrăzi si Drumuri Naţionale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor s-a arătat că reclamanta-intimata SC C.P. SRL, prin declaraţiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 si nr. 11 din 5 ianuarie 2009 reprezentantul legal si-a exprimat acordul de voinţă pentru plata sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, conform prevederilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, astfel cum au fost modificate si completate prin Legea nr. 184/2008.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta-intimată are un interes legitim în continuarea judecăţii, în condiţiile în care, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestarea cuantumului despăgubirilor ce au fost acceptate si încasate.
Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancţionat. Prin acceptarea si încasarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, interesul reclamantei a fost satisfăcut şi nu mai este actual, el fiind depăşit, drept pentru care, nu mai poate fi luat în considerare, i nstanţa de apel în mod nelegal, reţinând doar valabilitatea declaraţiei din data de 07 ianuarie 2009 de revocare a declaraţiei din 05 ianuarie 2009.
Nu poate fi primită această interpretare, deoarece declaraţiile în forma autentica nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 si nr. 11 din 5 ianuarie 2009 au intrat în circuitul civil, iar drepturile născute ca efect al emiterii lor au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat. Astfel, declaraţiile au stat la baza eliberării sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru suprafeţele de teren expropriate, iar intrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui.
Necesitatea asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice impune menţinerea actelor administrative, care au intrat în circuitul civil.
Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, eronat că "interesul reclamantei-intimate în a solicita o despăgubire justă este actual, aceasta urmărind obţinerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată parţială", fără a ţine seama de obiectul cererii cu care a fost investită instanţa potrivit căruia reclamanta contestă cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator şi nu solicită acordarea unei diferenţe de despăgubiri.
În dezvoltarea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece premisa de la care a pornit instanţa de apel în motivarea subzistenţei interesului reclamantei de a pretinde suma solicitată cu titlu de despăgubire, pe ideea valabilităţii revocării declaraţiei din data de 5 ianuarie 2009, este greşită.
Deşi nu cunoaşte o consacrare expresă în vreuna dintre dispoziţiile legale, teoria irevocabilităţii actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel din speţă, este o axiomă ce nu mai trebuie demonstrată, axată pe principiul forţei obligatorii a actului juridic şi pe principiul asigurării securităţii raporturilor juridice civile, înţelegându-se prin aceasta, că actul juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Excepţiile de la această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar revocarea ulterioară a declaraţiei de acceptare a sumei oferită de expropriator, neîncadrându-se în niciuna dintre aceste situaţii de excepţie.
Din conţinutul declaraţiei nr. 11 din ianuarie 2009, nu rezultă că suma acceptată ar reprezenta, de fapt, doar o plată parţială, un simplu avans pentru a se justifica actualitatea interesului în susţinerea acţiunii reclamantei, până la obţinerea unei despăgubiri satisfăcătoare pentru acesta.
Preluând necritic afirmaţia reclamantei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 1173 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată şi art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., potrivit căruia, actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei nu poate fi dovedit decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
Afirmaţia reclamantei că prin această declaraţie acceptă doar plata despăgubirilor, iar nu cuantumul lor, este lipsită de sens. O astfel de declaraţie nu şi-ar fi avut rostul de vreme ce, exproprierea, ca act juridic translativ de proprietate cu titlu oneros, nu poate fi concepută decât ca fiind condiţionată de o prealabilă despăgubire, deci de o contraprestaţie din partea expropriatorului.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente comune:
Conform prevederilor în materie de expropriere în vigoare la momentul introducerii acţiunii - 27 noiembrie 2007, respectiv Legea nr. 198/2004, în forma republicată la data de 29 iunie 2007, procedura de acordare a despăgubirilor rezultând din expropriere, în situaţia contestării cuantumului stabilit de expropriator, era reglementată de prevederile art. 5 alin. (5) ale acestei legi. Potrivit acestui articol, eventualele litigii amână plata despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator.
De asemenea, conform art. 9 al aceleaşi legi, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.
Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în cuprinsul Legii nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale.
Din coroborarea textelor legale menţionate, rezultă că eventualele litigii amână plata despăgubirilor până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti, în temeiul cărora se vor plăti despăgubirile, astfel încât nu este permisă nici o plată câtă vreme se contestă valoarea despăgubirilor. Odată efectuată plata, nu se mai pot pretinde diferenţe de valoare de către expropriat, o astfel de posibilitate nefiind reglementată legal.
Prin urmare, nu este fondată apărarea intimatei potrivit cu care Legea nr. 184/2008 nu este incidentă în cauză, legea aplicabilă la momentul hotărârii de expropriere fiind Legea nr. 198/2004, nemodificată şi Legea nr. 33/1994, întrucât atât exproprierea, respectiv, transferul dreptului de proprietate, cât şi promovarea cererii introductive au avut loc în anul 2007, situaţie faţă de care despăgubirea trebuia plătită direct, indiferent de existenţa vreunui litigiu.
Cât timp chiar legea prevede amânarea plăţii despăgubirilor contestate, până la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se va stabili cuantumul lor, nu se poate aprecia că neeliberarea sumelor consemnate cu titlul de despăgubire la dispoziţia expropriatului reprezintă un abuz de drept prin lipsirea intimatei-reclamante atât de folosinţa terenului, cât şi de folosinţa despăgubirilor.
De asemenea, din interpretarea per a contrario a textelor legale menţionate, rezultă că nu este îngăduită o plată parţială, pentru suma oferită ca şi despăgubire, urmând ca ulterior să fie plătită o eventuală diferenţă, în urma admiterii contestaţiei, situaţie care ar putea justifica interesul intimatei în continuarea judecăţii, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel.
În această împrejurare, acceptarea de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de către expropriator reprezintă un act unilateral de voinţă, care are drept consecinţă eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar, prin încasarea acestor sume de către persoana expropriată, se stinge orice pretenţie a acesteia cu privire la valoarea imobilului expropriat, căci altfel s-ar încălca prevederile art. 5 alin. (5) al Legii nr. 198/2004.
O interpretare contrară ar lăsa fără efect art. 8 din Legea nr. 184/2008 potrivit căruia, în cazul neacceptării ofertei de despăgubiri, se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege. Acest text, cuprinzând norme de procedură, este de imediată aplicaţiune, fiind în vigoare la momentul soluţionării cauzei în primă instanţă.
Atunci când instanţa este învestită cu contestaţia privind modul de stabilire a despăgubirilor, persoana îndreptăţită poate reveni asupra deciziei de a contesta despăgubirile propuse, acceptând să primească suma astfel stabilită de către expropriator, astfel cum s-a întâmplat în speţă, situaţie în care se poate plăti despăgubirea.
Însă o astfel de manifestarea de voinţă determină, pentru motivele expuse anterior, lipsirea de interes a continuării acţiunii în contestarea sumei stabilite ca despăgubire, căci actul juridic de acceptare a despăgubirii oferite de către expropriator, ca act unilateral, este prin natura sa irevocabil, nemaiputând fi revocat după ce a fost pus în executare, prin încasarea despăgubirilor, deci după ce şi-a produs efectele juridice.
Deşi nu cunoaşte o consacrare expresă în vreuna dintre dispoziţiile legale, teoria irevocabilităţii actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel din speţă, este o axiomă bazată pe principiul forţei obligatorii a actului juridic şi pe principiul asigurării securităţii raporturilor juridice civile, înţelegându-se prin aceasta, că actul juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Excepţiile de la această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar posibilitatea revocării ulterioare a declaraţiei de acceptare a sumei oferită de expropriator nu este reglementată în legea exproprierii. Raţiunea acestor excepţii se bazează fie pe ideea protejării autorului actului juridic, cum se întâmplă în cazul testamentului sau a donaţiilor dintre soţi în timpul căsătoriei, fie pe posibilitatea revocării actului unilateral, dar numai înainte ca acesta să producă efecte juridice, spre exemplu în situaţia ofertei sau a acceptării ofertei înainte de a ajunge la destinatar sau a revocării renunţării la succesiune numai în cadrul termenului de acceptare a moştenirii şi numai dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alte persoane.
Prin urmare, nici în situaţia excepţiilor de la principiul irevocabilităţii actului juridic unilateral, nu se acceptă revocarea actului după ce acesta şi-a produs efecte juridice, căci i ntrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui, ca rezultat al necesităţii asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, reţinând atât aplicabilitatea principiului irevocabilităţii actului juridic unilateral, cât şi lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, constată că, prin acceptarea şi încasarea despăgubirilor provenind din expropriere, reclamanta-intimată nu mai are interes în continuarea judecăţii având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii, astfel încât hotărârea instanţei de apel apare ca fiind nelegală, motiv pentru care va fi desfiinţată.
Pentru aceste argumente, considerând incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, modificată în tot decizia recurată, în sensul că va fi respins apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 65 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 310A din 18 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 65 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5298/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5060/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
