ICCJ. Decizia nr. 5298/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5298/2010
Dosar nr. 1657/117/2008
Şedinţa din 15 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia civilă, reclamanţii V.A. şi V.R. au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 260.000 Euro, plus dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data plăţii efective, pentru terenul în suprafaţă de 328 mp, situat în Cluj Napoca, Str. Moţilor, preluat abuziv de Statul Român.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin dispoziţia nr. 2190 din 26 martie 2008 emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca le-a fost soluţionată notificarea, în sensul că s-a stabilit că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent, având în vedere că imobilul nu poate fi restituit în natură.
Întrucât procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 este imprevizibilă şi nesigură atât în privinţa termenului de achitare a despăgubirilor, cât şi în ce priveşte modalitatea şi cuantumul despăgubirilor, fapt constatat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze împotriva României, singura posibilitate de obţinere a unei reparaţii echitabile pentru imobilul naţionalizat este obligarea directă a pârâţilor la despăgubiri.
Prin întâmpinări, pârâtele au invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a lipsei de competenţă materială a tribunalului, precum şi cea a inadmisibilităţii atragerii în proces a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 79 din 10 februarie 2009, Tribunalul Cluj, Secţia civilă, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a lipsei de competenţă materială a tribunalului, precum şi cea a inadmisibilităţii atragerii în proces a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar pe fond, a admis acţiunea, a stabilit valoarea imobilului menţionat în Dispoziţia nr. 219/2008 emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca la suma de 637.220 lei şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata în favoarea reclamanţilor a acestei sume, cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei, până la plata efectivă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală pasivă deoarece are atribuţii directe în procedura de restituire şi asigurarea fondurilor necesare pentru listarea la Bursă a Fondului Proprietatea, iar titlurile de despăgubire sunt emise pe seama statului.
În ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 atribuie plenitudine de competenţă acestei instanţe, cu excepţia atacării deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor, iar excepţia inadmisibilităţii introducerii în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a fost respinsă, cu motivarea că această pârâtă a fost introdusă în cauză cu respectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
Pe fond, s-a reţinut, în esenţă, că dosarul reclamanţilor prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru imobilul situat în Cluj Napoca, Str. Moţilor nu a fost înaintat pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel încât procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost declanşată, deşi a trecut aproape 1 an de la emiterea dispoziţiei.
Pe de altă parte, procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu garantează reclamanţilor că vor intra efectiv în posesia unor despăgubiri, în condiţiile în care, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii.
Aşa fiind, pentru a se evita încălcarea art. 1 din Protocolul 1 din CEDO şi pentru a da satisfacţie celor îndreptăţiţi la restituirea imobilelor naţionalizate, prin echivalent, se impune atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuţii directe în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 637.220 lei, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză, plus dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei tribunalului şi până la plata efectivă.
Prin decizia civilă nr. 317/A din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie a admis apelurile declarate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, în reprezentarea Statului Român, a schimbat sentinţa tribunalului, în sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor pentru imobilul menţionat în dispoziţia contestată la suma de 594.000 lei, în loc de 637.220 lei şi a obligat acest din urmă pârât la plata către reclamanţi a sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei şi până la plata efectivă
În considerentele acestei decizii s-a reţinut, cu privire la apelul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, că prin H.G. nr. 361/2005 s-a dispus înfiinţarea acestei instituţii, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, astfel că, deşi îi sunt stabilite numeroase atribuţii, nu poate sta în proces, neavând capacitate de folosinţă.
În ce priveşte apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, curtea de apel a reţinut că acesta este fondat numai în ce priveşte valoarea imobilului în litigiu care, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert A.G., este de 594.000 lei şi nu de 637.220 lei, cum s-a stabilit de către instanţa de fond.
În ce priveşte motivele de apel relative la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, curtea de apel a apreciat că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Art. 25 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte că Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
În cauză, legislaţia internă prin care se stabilesc drepturile persoanelor cărora nu li se pot restitui în natură imobilele preluate abuziv de stat vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 din CEDO, întrucât Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii, fapt dovedit şi de adresa din 10 septembrie 2009 a acestei instituţii, depusă la dosar, din care rezultă că nici în prezent nu s-au finalizat formalităţile premergătoare listării la bursă.
Întrucât legislaţia internă vine în contradicţie cu tratatele şi convenţiile la care România este parte, iar Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, potrivit art. 20 din Constituţie, au prioritate convenţiile internaţionale.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 şi pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
1. Prin obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata despăgubirilor instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, concretizată într-o imixtiune în sfera activităţii legislative şi executive, constând în desconsiderarea cu multă uşurinţă a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conform cărora, decizia sau dispoziţia prin care se propune acordarea de despăgubiri se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2. Criticile încadrate în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează următoarele aspecte:
Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, decizia sau dispoziţia prin care se propune acordarea de despăgubiri se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, situaţie în care se va desemna evaluatorul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Prin O.U.G. nr. 81/2007 s-a recunoscut posibilitatea titularului unui titlu de despăgubire emis pentru o sumă de cel mult 500.000 lei de a solicita fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar, iar în cazul în care titlul de despăgubiri este emis pentru o sumă mai mare de 500.000 lei, titularului i se recunosc două posibilităţi de valorificare a titlului, în funcţie de propria opţiune, respectiv, fie să solicite primirea de titluri de acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita sumei maxime de 500.000 lei, respectiv acţiuni emise de Fondul Proprietatea pentru diferenţa până la concurenţa despăgubirilor totale acordate prin titlul de despăgubire.
Decizia Comisiei Centrale poate fi atacată cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Raportat la această procedură stabilită prin dispoziţiile legale menţionate, soluţia de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este nelegală.
Întrucât la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte că reclamanta s-ar fi adresat autorităţii competente cu cerere pentru a-i fi acordate despăgubiri cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, cererea acesteia apare ca fiind inadmisibila.
Prematur instanţa de fond prin sentinţa a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate pe bază de expertiză, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabileşte faptul că, în cazul în care restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plaţii despăgubirilor. Efectuarea unei expertize de evaluare nu era necesară în cauză deoarece, în ultimă instanţă, aceasta va fi făcuta doar în cazul contestării deciziei administrative pronunţate după parcurgerea de către intimata-reclamanta a procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 10/2001.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât acest motiv de recurs se referă la depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” şi constă în încălcarea de către instanţa judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri constituite în stat, o depăşire a prerogativelor puterii judecătoreşti prin intrarea, nepermisă, în atribuţiunile puterii legislative ori executive.
Depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, astfel cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.
În speţa dedusă judecăţii, judecătorii fondului nu şi-au depăşit atribuţiile, ci au interpretat legea, aplicând principiul soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cel referitor la liberul acces la justiţie, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituţia României, fără ca prin aceasta să încalce atribuţiile recunoscute altei autorităţi statale, motiv pentru care primul motiv de recurs nu poate fi primit.
2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul critică modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, în raport de care nu putea să dispună obligarea sa la plata despăgubirilor.
Aceste critici nu pot fi primite, întrucât curtea de apel nu a susţinut că legea specială de reparaţie prevede posibilitatea obligării Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri, ci a reţinut că legislaţia internă vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 din CEDO, întrucât Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii, acest fapt fiind dovedit în speţă şi prin adresa din 10 septembrie 2009 a acestei instituţii, din care rezultă că nici în prezent nu s-au finalizat formalităţile premergătoare listării la bursă.
Aşa fiind, curtea de apel a ţinut seama de faptul că, întrucât legislaţia internă vine în contradicţie cu tratatele şi convenţiile la care România este parte, iar Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, potrivit art. 20 din Constituţie, au prioritate convenţiile internaţionale.
În ce priveşte legea internă aplicabilă în speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în cauza Păduraru contra României că „art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta obligaţiile pozitive ce-i revin.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.”
Totodată, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situaţia în care principiul restituirii proprietăţilor a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ţine de punerea în aplicare de către autorităţi, este de natură să dea naştere, dacă persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, unei situaţii echivalente cu neîndeplinirea obligaţiei statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Broniovski împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin şi alţii împotriva României ; Porţeanu împotriva României; Radu împotriva României).
Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se cont şi de principiile afirmate de jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri, soluţia de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor este corectă.
De altfel, această soluţie se justifică şi faţă de legislaţia internă, respectiv H.G. nr. 34/2009, normă cadru ce reglementează funcţionarea acestei instituţii, care în art. 3 pct. 81 prevede că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuţiile Ministerului Finanţelor, şi pe cele privind coordonarea şi administrarea veniturilor statului, precum şi a datoriei publice.
Pe de altă parte, fondurile puse la dispoziţia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul „Proprietatea" se constituie sub forma unei societăţi de investiţii deţinută în întregime de Statul Român şi administrată de Ministerul Finanţelor, până la transmiterea acţiunilor către persoanele fizice îndreptăţite, conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foştilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanţelor ca reprezentant al Statului Român, condamnat de Curte.
Potrivit aprecierilor constante ale Curţii Europene, deşi Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, care o modifică, oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură. (cauza Viaşu contra României).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului “Proprietatea” de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
O constatare similară a fost reţinută de Curtea Europeană şi în privinţa O.U.G. nr. 81/2007 de modificare a Legii nr. 247/2005 privind Fondul “Proprietatea”, invocată de recurent în susţinerea motivului de recurs, apreciind că până în prezent nu s-a dovedit că simplificarea procedurii în funcţie de valoarea imobilului este eficientă şi că sistemul funcţionează (cauza Episcopia Unită cu Roma contra României, hotărârea din 7 februarie 2008).
În situaţii similare celei în speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a obligat Statul român la plata de despăgubiri în favoarea reclamantului, fără a condiţiona această constatare de epuizarea de către reclamanţi a procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, în cauza Viaşu contra României Curtea a reţinut că:
„36 ( …) Chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea”.
37. Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (….). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (….).
38. Curtea conchide, prin urmare, că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
60. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, neexecutarea unei hotărâri care recunoaşte un drept de proprietate constituie o ingerinţă în sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunţă principiul general al respectării proprietăţii.”
Aprecierile Curţii din hotărârea dată în cauza Viaşu contra României au fost reconfirmate prin hotărârea pronunţată în cauza Faimblat contra României, în care s-a reţinut că:
„30. ( …) Dreptul la o instanţă judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci el cuprinde şi speranţa legitimă că această hotărâre va fi executată. Protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii presupun obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate în domeniul respectiv de cel mai înalt organ jurisdicţional în materie administrativă al statului.”
„40. (…) Prin decizia administrativă din data de 18 mai 2006, reclamanţilor li s-a propus o despăgubire pentru imobilul lor naţionalizat, care va fi calculată de către comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (……). Or, Curtea a constatat deja că părţilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.
41. Desigur, reclamanţii ar fi putut contesta decizia administrativă pentru ca instanţele să stabilească cuantumul reparaţiei în cauză. Totuşi, o astfel de acţiune, pe lângă faptul că ar fi contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi considerată o cale de atac efectivă în speţă, dat fiind faptul că în final executarea hotărârii definitive pronunţate de instanţe ar depinde tot de Legea nr. 247/2005.”
„60. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, neexecutarea unei hotărâri care recunoaşte un drept de proprietate constituie o ingerinţă în sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunţă principiul general al respectării proprietăţii»
„ 77. ( …) Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenţie, precum şi numeroasele dosare privind restituirea de bunuri trimise la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nesoluţionate într-un termen rezonabil demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a pronunţat după 28 octombrie 1999, data Hotărârii Brumărescu împotriva României, câteva zeci de hotărâri care au dus la constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza funcţionării, considerate incompatibile cu acest articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care îi privesc pe beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile. Caracterul repetitiv al încălcărilor constatate, dublat de constatarea disfuncţionalităţii mecanismului de restituire indică faptul că există o acumulare de încălcări identice, ce reflectă o situaţie ce durează la nesfârşit, care nu s-a remediat încă şi pentru care justiţiabilii nu dispun de nicio cale de atac internă.”
La data obţinerii dispoziţiei administrative prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, pentru punerea în executare a acesteia reclamanţii aveau la îndemână dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora puteau obţine titluri de despăgubire emise de Fondul Proprietatea.
Or, acest fond nu funcţionează, fapt dovedit de altfel în speţă prin adresa din 10 septembrie 2009 a acestei instituţii, din care rezultă că nici în prezent nu s-au finalizat formalităţile premergătoare listării la bursă.
Aşa fiind, punerea în executare de către reclamanţi a deciziei administrative, în condiţiile unei proceduri ineficiente, care nu le oferă nicio certitudine cu privire la încasarea despăgubirilor reprezintă, astfel cum a statuat Curtea, o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul reclamanţilor la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, potrivit cărora orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi sunt recunoscute de aceasta are dreptul să declare un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea respectivă s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale, refuzul instanţei naţionale de a analiza pe fond cauza, cu motivarea că reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru punerea în executare a dispoziţiei administrative ar fi echivalat cu încălcarea acestor dispoziţii ale Convenţiei.
Statul trebuie să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba de o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, conform principiului supremaţiei dreptului şi al legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale, enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1, ţinând cont de principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în materie.
În consecinţă, p rin decizia pronunţată, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene stabilite în acele speţe în care se regăsesc premisele existente în cauza de faţă, astfel încât, motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurent să plătească intimaţilor – reclamanţi cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 992 lei, dovedite cu chitanţa depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj împotriva deciziei civile nr. 317/A din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, Secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie .
Obligă pe recurent la 992 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 537/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 524/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
