ICCJ. Decizia nr. 537/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 537/2010
Dosar nr. 627/54/2009
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 2145/95/2007, reclamantul P.D.D. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC C.E.R. SA, să se constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 193/1987 şi calitatea sa de proprietar asupra imobilului compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 250 m.p. situat în comuna Cîlnic, sat Pinoasa, Judeţul Gorj.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul în speţă nu a fost utilizat scopului pentru care a fost dispusă exproprierea şi că de la data adoptării lui şi până în prezent reclamantul a exercitat posesia neîntreruptă asupra acestui imobil, comportându-se ca un adevărat proprietar.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, motivat de faptul că între aceleaşi părţi s-a mai purtat un litigiu având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, iar prin decizia civilă nr. 294 din 15 aprilie 2006 a Curţii de Apel Craiova prin care s-a schimbat sentinţa civilă nr. 633 din 30 noiembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a respins cererea de retrocedare a imobilului formulată de acelaşi reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 186 din 3 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Gorj în prezenta cauză, s-a respins ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată, iar pe fond, a fost admisă acţiunea şi s-a constatat caducitatea Decretului de expropriere nr. 193/1987 şi calitatea de proprietar a reclamantului asupra imobilului compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 250 m.p., ce au făcut obiectul acestui decret.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt operante dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 163 C. proc. civ., privitoare la excepţia puterii lucrului judecat, pentru că cererea de faţă nu întruneşte condiţiile triplei identităţi, obiectul şi cauza fiind diferite.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că acţiunea în constatare formulată de reclamant este admisibilă, acesta dovedind un interes major, legitim şi actual, întrucât decretul de expropriere nu şi-a atins scopul de utilitate publică şi ca atare, efectul transmiterii proprietăţii din patrimoniul privat în cel al statului, nu s-a produs.
Împotriva sentinţei pronunţate în cauză a declarat apel pârâta, susţinând că aceasta este nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 892 din 28 noiembrie 2007, Curtea de Apel Craiova - Secţia civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea.
Instanţa de apel a reţinut că în speţă, este incidentă excepţia puterii de lucru judecat invocată de pârâtă, pentru că, indiferent dacă prin prezenta acţiune s-a solicitat constatarea caducităţii decretului de expropriere, temeiul juridic fiind art. 111 C. proc. civ., finalitatea, scopul acţiunii îl constituie tot retrocedarea imobilului reclamantului şi constatarea calităţii sale de proprietar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 6412 din 30 octombrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 2145/95/2007, s-a admis recursul, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare.
În motivarea deciziei s-a reţinut ca în cauză, raportat la dispoziţiile art. 1201 C. civ., nu există autoritate de lucru judecat, prezenta cauză fiind o acţiune în constatare.
Cauza a fost reînregistrată sub nr. 627/54/2009.
Prin decizia civilă nr. 118 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reclamantul P.D.D. a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului format din construcţii şi teren în suprafaţă de 250 m.p., expropriat prin Decretul nr. 193/1987, cât şi a faptului că imobilul nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care s-a realizat exproprierea, imobilul fiind în posesia sa, fără a interveni o nouă declarare de utilitate publică, apreciindu-se că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
S-a înlăturat ca nefondată şi critica privind faptul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la restituirea de către reclamant a despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o cerere reconvenţională în acest sens.
Stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de proprietate publică asupra bunului expropriat, privite ca efecte imediate ale exproprierii, se produc numai dacă actele şi faptele juridice integrate în structura exproprierii s-au produs, iar expropriatorul şi-a îndeplinit obligaţiile sale.
În cauză însă, s-a constatat că unele dintre actele şi formele juridice ale exproprierii nu au fost îndeplinite - expropriatorul nu a utilizat bunul conform destinaţiei sale în termen de un an, imobilul rămânând practic în patrimoniul reclamantului, care a continuat posesia utilă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la decizia nr. 53/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a fost găsită nefondată, de instanţa de apel.
În soluţionarea acestei critici, s-a reţinut că Legea nr. 33/1994 alcătuieşte dreptul comun al exproprierii, iar Legea nr. 10/2001 constituie legea - cadru în materia reparaţiilor, ele vizând domenii diferite, care însă nu se exclud.
Textul art. 35 din Legea nr. 33/1994 este un text sancţionator împotriva expropriatorului, atunci când scopul exproprierii nu a fost atins datorită pasivităţii acestuia şi consacră dreptul de retrocedare ca drept potestativ imprescriptibil şi care poate fi stins printr-o nouă declarare de utilitate publică.
Operaţia juridică a constatării neutilizării bunului în termen de un an de zile are o natură juridică proprie, neputând fi asimilată revendicării pentru a se putea invoca, eventual, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Mai mult, se constată că reclamantul, din motive independente de voinţa lui nu a putut, în termenele legale, să utilizeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a respins apelul ca nefondat, făcându-se şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate în apel de către intimatul reclamant.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare a fost nelegal soluţionată de instanţa de apel, excepţie pe care a invocat-o şi susţinut-o prin raportare la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Conform prevederilor art. 111 C. proc. civ. - partea care are interes, poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Recurenta consideră că Decizia nr. LIII (53) pronunţată în data de 04 iunie 2007, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Secţiile Unite), a stabilit în mod imperativ că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, reparatorie, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, inclusiv prin expropriere, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001 şi, ca urmare, dispoziţiile art. 35 ale Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor judecătoreşti având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere cele arătate anterior, recurenta consideră că intimatul trebuia să parcurgă procedura specială menţionată în conţinutul Legii nr. 10/2001, sens în care trebuia să facă dovada formulării notificării în termenul legal.
Or, acţiunea de faţă a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deci constatarea caducităţii decretului, şi ulterior, constatarea calităţii de proprietar asupra imobilelor expropriate în anul 1987, este cuprinsă în perioada menţionată în Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Secţiile Unite), nefiind o situaţie exceptată de la această procedură.
Ca atare, nu mai este posibilă admiterea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, intimatul având calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a obţine constatarea calităţii de proprietar asupra imobilului expropriat.
În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de apel a considerat că intimatul nu a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001 independent de voinţa lui, deoarece acesta nu a dovedit împrejurările care l-au împiedicat să formuleze notificare potrivit legii speciale.
Cum intimatul nu a dovedit că a respectat şi urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu este admisibilă, astfel că cererea trebuie respinsă pe calea acestei excepţii, date fiind şi prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin aceste decizii este obligatorie pentru instanţe, cu referire la efectele deciziei 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ce priveşte despăgubirile încasate de intimatul - reclamant, recurenta susţine următoarele:
Potrivit Tabelului Anexă la decret, intimatului i-au fost expropriate o construcţie de 24,60 mp. şi un teren de 250 mp., pentru care a primit despăgubiri în valoare de 10.460 lei la data de 14 noiembrie 1988, împrejurare de care instanţele trebuia să ţină cont şi să dispună obligarea reclamantului la restituirea acestor sume reactualizate, chiar în lipsa unei cereri reconvenţionale, sens în care dispune şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, numai astfel putând opera repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară şi nu i s-ar crea reclamantului posibilitatea îmbogăţirii fără just temei.
Totodată, recurenta mai învederează că toţi foştii proprietari, cărora li s-au admis în instanţă astfel de cereri de retrocedare a imobilelor expropriate, au fost obligaţi în baza art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/1994, să restituie recurentei despăgubirile primite la data exproprierii, actualizate cu indicele de inflaţie la zi.
Pe fondul cauzei, recurenta susţine că şi în cazul în care s-ar considera că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, trebuie reţinut că au început lucrările de realizare a obiectivului de investiţii cuprins în decret, şi în prezent, în zonă s-au demolat şi se demolează alte construcţii ale persoanelor expropriate, menţionate în cuprinsul acestuia.
Lucrarea pentru care s-a dispus exproprierea a început de la data exproprierii şi se afla în derulare, şi de aceea nu mai pot fi aplicabile prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu privire la constatarea caducităţii decretului şi a calităţii de proprietar a intimatului - reclamant asupra acestora.
Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 trebuie interpretate în ansamblul lor, prin coroborare, iar nu fracţionat. Aceasta înseamnă că, potrivit legii, nu se solicită finalizarea lucrărilor în considerarea cărora s-a dispus exproprierea, ci numai începerea acestor lucrări, pentru a se dovedi că scopul pentru care s-a dispus exproprierea va fi realizat. Or, imobilele intimatului, sunt supuse în continuare utilităţii publice şi ca atare nu se poate constata caducitatea decretului.
Recurenţa mai susţine că niciuna dintre instanţe nu a procedat la soluţionarea fondul cauzei, întrucât acestea s-au mărginit doar la respingerea excepţiilor invocate de pârâtă şi nu au verificat situaţia reală a imobilelor.
Cu privire ia cheltuielile de judecata acordate reclamantului de instanţa de apel, recurenta consideră că acestea sunt foarte mari şi nu sunt justificate. Ca urmare, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta solicită diminuarea cuantumului acestora ori casarea cu trimitere la instanţa de apel, pentru dovedirea amănunţită a acestora de către intimat şi apărătorul său.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare la motivele de recurs solicitând menţinerea deciziei instanţei de apel.
Nu s-au administrat alte probe în această etapă procesuală, intimatul depunând doar practică judiciară în speţe similare celei deduse judecăţii în prezenta cauză.
Recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce succed, în speţă nefiind întrunite cerinţele presupuse de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acţiunea cu care reclamantul a învestit instanţa este o cerere în constatare având două solicitări: constatarea caducităţii Decretului de expropriere nr. 193/1987 şi, pe cale de consecinţă, constatarea calităţii sale de proprietar asupra imobilului ce intra sub incidenţa actului normativ de expropriere: construcţie şi teren în suprafaţă de 250 mp, situate în com. Cîlnic, sat Pinoasa, jud. Gorj.
În principal, în motivare, s-a susținut că reclamantul are în continuare posesia imobilului pentru care a achitat fără întrerupere impozitele datorate, iar scopul exproprierii nu s-a realizat până în prezent.
Prima critică susţinută de recurentă priveşte inadmisibilitatea cererii în constatare faţă de dispoziţiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ., recurenta opinând că realizarea dreptului era posibilă pe calea Legii nr. 10/2001, în sprijinul acestei susţineri prevalându-se şi de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite în soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia 53 din 4 iunie 2007, cu privire la admisibilitatea acţiunilor în retrocedarea imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, întemeiate pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, după adoptarea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte apreciază că instanţele anterioare în mod corect au dezlegat excepţia enunţată.
În mod cert prevederile art. 111 C. proc. civ. consacră expresis verbis caracterul subsidiar al cererii în constatare faţă de cererea în realizarea dreptului, iar pentru a se decide în sensul inadmisibilităţii unei cereri în constatare este necesară identificarea acţiunii în realizare pe care partea interesată o are la îndemână pentru apărarea dreptului ori interesului legitim afirmat, funcţie de situaţia de fapt pe care se întemeiază şi o dovedeşte.
Aşa fiind, cererea în realizarea dreptului reclamantului ar fi fost o cerere în retrocedarea imobilului, în condiţiile legii speciale însă, Legea nr. 10/2001, astfel cum susţine recurenta, cu condiţia ca intimatul să nu mai fi avut posesia imobilului, cum acesta a demonstrat.
Soluţia enunţată este în acord şi cu Decizia nr. 53/2007 pronunţată în recursul în interesul legii, care dispune: „ Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că:
Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.”
Or, de vreme ce reclamantul a păstrat posesia imobilului de la data adoptării măsurii exproprierii şi până în prezent, este evident că o cerere în realizarea dreptului nu era compatibilă cu finalitatea urmărită de acesta, anume aceea de se pune în acord posesia ca stare de fapt cu posesia ca stare de drept, ca atribut al dreptului de proprietate, astfel încât, în mod corect reclamantul a identificat soluţia juridică adecvată, recurgând la formularea cererii în constatare.
Altfel spus, cererea în realizarea dreptului nu era ea însăşi admisibilă, întrucât posesia exercitată asupra imobilului scoate de sub incidenţa Legii nr. 10/2001 situaţia dedusă judecăţii; prin urmare, nici efectele Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 date în recursul în interesul legii, nu sunt aplicabile speţei, aşa cum susţine recurenta.
De altfel, se impune precizarea că excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare, susţinută prin referire la prioritatea procedurii speciale pentru realizarea dreptului, nu putea primi o altă dezlegare, dată fiind epuizarea anterioară a acesteia de către reclamant prin formularea unei cereri în instanţă, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, cerere respinsă în mod irevocabil (fila 20 dosar 2145/95/2007 al Curţii de Apel Craiova), deoarece s-ar fi negat însuşi dreptul reclamantului de acces la instanţă, garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Pe fondul cauzei, de asemenea, recurenta formulează critici nefondate, întrucât reclamantul a dovedit că a păstrat posesia imobilului, achitând impozite inclusiv în anul 2009, potrivit dovezilor fila 18 dosar 627/54/2009 al Curţii de Apel Craiova şi filele 4,5 dosar primă instanţă.
Decretul de expropriere nr. 193/1987 a fost adoptat pentru construirea depozitului de cărbune în zona nordică a carierei Pinoasa, lucrare ce urma a se realiza în cadrul obiectivului de investiţii „Deschiderea şi punerea în exploatare a carierei Timişeni – Pinoasa la o capacitate de 4.000.000 tone/an lignit”, sub incidenţa căruia a intrat şi imobilul proprietatea reclamantului.
Premisa oricărei măsuri de expropriere este o cauză de utilitate publică şi, în general, realizarea scopului exproprierii presupune lucrări de o anumită anvergură, cum a fost cazul şi în această situaţie.
Nu poate fi însă reţinută apărarea recurentei că începându-se lucrările în vederea cărora s-a dispus exproprierea, aceasta ar fi o realitate valabilă şi cu privire la reclamant, deoarece această afirmaţie are un înalt grad de generalitate întrucât priveşte măsura colectivă a exproprierii, iar nu efectele individuale pe care aceasta trebuia să le producă pentru fiecare persoană expropriată; numai verificarea situaţiei concrete a reclamantului a permis instanţelor anterioare constatarea caducităţii decretului de expropriere cu privire la acesta, cu consecinţa constatării calităţii sale de proprietar.
Pe de altă parte, reclamantul a depus la dosar numeroase hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile din care reiese că alte persoane, aflate într-o situaţie juridică similară cu a sa sau chiar identică, au avut câştig de cauză pornind de la aceeaşi construcţie juridică a cererii în constatare şi, între acestea, chiar pronunţate în cauza tatălui său căruia i-a fost expropriată prin acelaşi decret o proprietate învecinată cu aceea a reclamantului (filele 23-30 dosar fond).
Asemenea împrejurări sunt de natură a contura o „speranţă legitimă” a intimatului de a se bucura de recunoaşterea dreptului său la „bun”, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, dată fiind practica bine stabilită, consistentă a instanţelor naţionale în sensul arătat; pe de altă parte, soluţiile contradictorii ar afecta chiar principiul securităţii circuitului juridic, în partea sa referitoare la securitatea jurisprudenţială, jurisprudenţă ce trebuie să aibă un anumit nivel de predictibilitate; atare constatare se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Beian I din 6 decembrie 2007 sau, mai recent, Cauza Ştefan şi Ştef din 27 ianuarie 2009.
Nefondată este şi critica formulată cu privire la pretinsa omisiune a instanţei de a dispune obligarea reclamantului la restituirea despăgubirilor încasate cu ocazia exproprierii.
Sub acest aspect, corect s-a observat că o atare măsură nu putea fi dispusă în absenţa unei cereri reconvenţionale formulate de pârâtă având ca obiect o astfel de pretenţie, deoarece instanţa este obligată să respecte limitele învestirii şi cadrul obiectiv stabilit de părţi prin cererile formulate, astfel cum dispune art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Susţinerea menţionată şi-ar fi găsit o rezolvare pozitivă în contextul unui temei juridic al cererii din perspectiva Legii nr. 10/2001, din economia căreia reiese (art. 11, de exemplu) voinţa legiuitorului de se rezolva prin acelaşi act (decizie/dispoziţie sau hotărâre judecătorească) şi desocotirea părţilor între care poartă raportul de restituire, iar regula fiind cuprinsă în legea specială ar fi fost aplicabilă prioritar; or, prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., astfel încât, se aplică normele generale de procedură, conform principiului generalia specialibus non derogant.
Însă, nimic nu se opune ca recurenta să promoveze o cerere de chemare în judecată prin care să solicite restituirea despăgubirilor încasate de reclamant, în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii în prezenta cauză, 7 aprilie 2009, data deciziei din apel.
În sfârşit, critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în apel de reclamant şi la care s-a dispus obligarea recurentei, reprezintă o chestiune ce ţine de atributul de apreciere al instanţei de apel şi care nu poate forma obiectul unei evaluări în recurs, întrucât excede unei cenzuri de nelegalitate.
Având în vedere cele arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul şi se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat şi în această etapă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.E.R. SA, împotriva deciziei civile nr. 118 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, Secţia I Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Obligă pe recurentă la 8.197,83 lei cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant P.D.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 545/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5298/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
