ICCJ. Decizia nr. 5305/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5305/2010
Dosar nr. 18187/3/2008
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 577 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea formulată de contestatorii R.V., T.V.V., S.M., V.N. şi V.M.G. în temeiul Legii nr. 10/2001, dispunându-se anularea dispoziţiei nr. 2736 din 21 aprilie 2004 a Municipiului Bucureşti, pârâtul fiind obligat să emită dispoziţie de restituire prin echivalent constând în despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafaţă de 139 mp, situat în Bucureşti, sector 1 şi pentru construcţia demolată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, prin dispoziţia contestată, a fost respinsă notificarea nr. 1254/2001, motivat de faptul că în susţinerea acesteia nu au fost depuse acte doveditoare în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001. Astfel s-a constatat că imobilul a fost preluat de la autorul reclamanţilor şi de la reclamanţii fără un titlu, ceea ce se înscrie în prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, aceştia făcând dovada calităţii de persoane îndreptăţite a autorilor lor în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (2), potrivit cărora de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii de fond în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 668 din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, reţinând ca legală şi temeinică hotărârea primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că din probele administrate la instanţa de fond s-a constatat calitatea contestatorilor de moştenitori ai proprietarilor şi deci de persoane îndreptăţite la restituire potrivit Legii nr. 10/2001, iar soluţionarea notificării de către Primăria Municipiului Bucureşti doar faţă de contestatoarea R.V. şi nesoluţionarea ei faţă de ceilalţi petenţi reprezintă un refuz de soluţionare ce a fost interpretat de către instanţă prin prisma dispoziţiilor cuprinse în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs, în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, recurentul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
I. Instanţa de apel în mod greşit a respins apelul, atâta vreme cât chiar legiuitorul a stabilit, prin dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, că notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost propagat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001). În argumentarea susţinerilor, notificarea nu a putut fi soluţionată, întrucât reclamanţii nu au depus la dosar înscrisurile solicitate.
II. Un alt motiv de recurs, vizează faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu, astfel încât nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Trebuie remarcat în primul rând că motivele de recurs nu prezintă o construcţie închegată, care să arate în ce anume constă pretinsa încălcare a legii.
In orice caz, această critică privind faptul că preluarea s-a făcut cu titlu nu pot fi primită, ea fiind exprimată pentru prima dată în recurs.
Cum în motivele de apel critică privind faptul că preluarea s-a făcut cu titlu nu a fost criticată, ea fiind exprimată pentru prima dată în recurs, aceasta nu poate fi analizată omisso medio, decât cu încălcarea unui grad de jurisdicţie, în raport cu prevederile art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Este de reţinut că, în mod corect în cauză a fost demonstrată calitatea reclamanţilor de moştenitori ai proprietarilor de la care a fost preluat imobilul şi deci de persoane îndreptăţite la restituire potrivit Legii nr. 10/2001.
In ceea ce priveşte incidenţa art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 în verificarea legalităţii dispoziţiei contestate, avem în vedere că aceste dispoziţii vizează alte aspecte, fără nicio legătura cu speţa de faţă iar instanţa de fond a reţinut potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite de a beneficia de prevederile prezentei legi.
Astfel, în mod just, instanţa de apel a apreciat corect faptul că, în ceea ce priveşte soluţionarea Notificării de către pârât doar faţă de reclamanta R.V. şi nesoluţionarea acesteia faţă de ceilalţi reclamanţi, a fost interpretată în mod corect de către Tribunalul Bucureşti prin prisma dispoziţiilor cuprinse în Decizia nr. XX din data de 19 martie 2007 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit deciziei nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite:
„lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea răspuns nu poate rămâne necenzurat, pentru ca nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), ca nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime".
Instanţa Supremă, spre a da o interpretare unitară prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a stabilit că, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie, ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Aceasta înseamnă că potrivit art. 11 pct. 7 din Legea nr. 10/2001 valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren respectiv pentru construcţie, din valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat - teren şi construcţii - care nu se poate restitui în natură.
Aceasta înseamnă că şi în situaţia în care s-ar fi primit despăgubiri, nu se poate considera că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente se va constata că sunt neîntemeiate criticile reclamanţilor şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar General împotriva deciziei civile nr. 668 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5379/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5272/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
