ICCJ. Decizia nr. 5384/2010. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 355 din 12 martie 2009 a admis excepția tardivității contestației și a respins contestația ca tardiv formulată de contestatoarea N.A.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.
în motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut următoarele:
Notificarea nr. 121 din 10 iulie 2001 formulată de reclamantă pentru restituirea imobilului situat în București, Calea Rahovei nr. 358 colț cu str. Petre Ispirescu, compus inițial din 3 corpuri de clădire și o suprafață de teren de 887 m2 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 698 din 16 octombrie 2002 de Primăria municipiului București.
Prin Dispoziția nr. 698/2002 s-a dispus restituirea în natură a corpului C situat la adresa indicată mai sus compus din construcție și teren de 172,21 m2, cu mențiunea că pentru corpurile A și B se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Printr-o Dispoziție ulterioară, nr. 5962 din 19 iunie 2006 s-a respins cererea reclamantei de restituire integrală a imobilului urmând a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile corp A și B de la aceeași adresă.
Dispoziția nr. 5962 din 19 iunie 2006 a fost modificată prin Dispoziția nr. 7589 din 28 martie 2007 în sensul că la art. 2 al Dispoziției nr. 5962/2006 se va menționa că se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcții demolate, corpurile A și B, precum și pentru terenul aferent acestora, pentru corpul A teren în suprafață de 302,18 m2 _i pentru corpul B terenul de 198,44 m2 situat în București, Calea Rahovei nr. 358 colț cu str. Petre Ispirescu nr. 2, sector 5.
Obiectul acțiunii prin care la 19 decembrie 2008 reclamanta a sesizat instanța îl constituie modificarea Dispoziției nr. 7589 din 28 martie 2007 în sensul obligării unității deținătoare de a se pronunța asupra unei diferențe de teren de 190 m2 solicitați inițial în temeiul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că Dispoziția nr. 7589/2007 i-a fost comunicată petentei la 28 august 2008 - iar potrivit art. 26 alin. 83) din Legea nr. 10/2001 dispoziția poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare.
Ca urmare s-a apreciat că depunerea unei contestații împotriva acestei dispoziții la 19 decembrie 2008 s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel București prin Decizia nr. 54 A din 22 ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Instanța de apel a constatat că instanța de fond în mod legal și temeinic a constatat tardivitatea cererii depusă cu mult peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Nu s-a primit apărarea reclamantului, în sensul că s-ar fi adresat cu o cerere de completare a dispoziției în termen de 30 de zile, în lipsă de dovezi pentru această susținere.
în cauză nu s-a dovedit nici faptul că ar fi existat împrejurări mai presus de voința petentei care ar fi împiedicat-o să respecte termenul defipt de lege.
Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel susținând că instanța a făcut o greșită interpretare a acțiunii sale obiectul acesteia nefiind contestație împotriva Dispoziției nr. 7589/2002 ci completarea dispoziției deci obiectul acțiunii este "obligația de a face", și ca urmare, instanțele de fond în mod greșit au soluționat cererea fără să intre în cercetarea fondului, invocând excepția tardivității acțiunii.
S-a susținut că acțiunea a fost determinată de faptul că cererea ei de completare a dispoziției, adresată de Primărie a fost ignorată, neprimind niciun răspuns.
S-a susținut că acțiunea trebuia soluționată pe fond și nu pe excepție.
în drept au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Cu ocazia dezvoltării recursului pârâta prin reprezentant a invocat excepția nulității recursului în raport de nemotivarea acestuia în concordanță cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
Examinând cu precădere excepția nulității recursului - invocată de pârâtă - se constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute de alin. 2 (cazul motivelor de ordine publică care pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs).
Alin. 3 al aceluiași articol prevede în mod expres că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestuia face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Din această perspectivă se constată că reclamanta a criticat soluția pentru greșita interpretare a obiectului acțiunii și ca urmare greșita soluționare a acesteia pe excepție și nu pe fond criticând și aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor legale cât privește termenul de introducere a acțiunii având în vedere că aceste termene au fost respectate în cauză.
Printre motivele indicate de recurent se află și motivele prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304 care se pun în discuție în raport de criticile de fapt formulate.
împrejurarea că nu toate motivele de recurs indicate sunt susținute de criticile formulate nu atrage nulitatea recursului ci eventual respingerea lui ca nefondat.
Ca urmare s-a respins excepția nulității recursului.
Cât privește motivele de recurs se constată că acestea sunt neîntemeiate - ceea ce a condus la respingerea recursului pentru considerentele ce urmează:
Pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 și 7 nu s-au indicat critici punctuale din partea recurentei și nici din examinarea deciziei atacate instanța de recurs nu a constatat că acestea ar fi incidente în cauză.
Cât privește motivele prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304, în care se pot încadra criticile formulate se constată că și acestea sunt nefondate.
Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este precis cât privește termenul în care se poate cere modificarea unei dispoziții cu care persoana îndreptățită nu este de acord, fie că i s-a dat o greșită rezolvare notificării, fie că s-a produs o omisiune față de solicitările din notificare și care ar impune o simplă completare a dispoziției.
Aceste solicitări se fac prin intermediul contestației, calea de atac expres prevăzută de Legea nr. 10/2001 în procedura specială instituită de aceasta, cu atât mai mult cu cât dispoziția în discuție intrase în circuitul civil, desesizând organul emitent, prin comunicarea către beneficiar (recte, persoana care a formulat notificarea).
Or, din actele dosarului se constată că în mod corect instanțele, de fond și, respectiv, de apel au constatat că în cauză nu s-au respectat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel că cererea reclamantei a fost formulată cu depășirea termenului expres defipt de lege.
în nici una din etapele parcurse de prezenta cauză reclamanta nu a făcut dovada susținerilor în sensul că ar fi adresat în termen o atare cerere Primăriei care nu i-a răspuns, ceea ce a determinat-o pe reclamantă să acționeze în justiție.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5283/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5378/2010. Civil → |
|---|
