ICCJ. Decizia nr. 5385/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5385/2010
Dosar nr. 8/116/2005
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea introdusă la Tribunalul Călăraşi, reclamanta SC S. SA a chemat în judecată pârâta SC L. SRL solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi posesie un teren în suprafaţă de 131.095 mp şi construcţiile amplasare pe el, respectiv sectorul de întreţinere, precum şi terenul în suprafaţă de 1645 mp şi construcţia, anexă industrială furnal aglomerare, toate aflate pe platforma S. Călăraşi, str. Prelungirea Bucureşti. În motivarea acţiunii a arătat că, urmare a executării silite a patrimoniului S. SA, terenul şi construcţiile au fost adjudecate de Sindicatul S. prin actele de adjudecare întocmite de BEJ M.Ş. în dosarul de executare nr. 290/2004. Actele de executare au fost anulate prin sentinţa comercială nr. 188 din 11 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus şi întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea bunurilor imobile, astfel încât s-a redevenit proprietara bunurilor. încercând punerea în executare a acestei hotărâri, a constatat că bunurile în litigiu se află în posesia pârâtei, care a refuzat predarea lor către proprietarul de drept.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a SC L.I.P.C. SA, solicitând ca în situaţia în care va cădea în pretenţii să se dispună obligarea acesteia la restituirea prestaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta a dobândit imobilul.
A motivat cererea de chemare în garanţie arătând că Sindicatul S. şi chemata în garanţie au încheiat un contract de asociere în participaţiune, în care se stipula calitatea acestora de coproprietare ale bunurilor adjudecate de Sindicat şi că ulterior s-a decis vânzarea imobilelor care fac obiectul cererii de chemare în judecată către SC L. SRL.
Cererea de chemare în garanţie a fost anulată ca netimbrată prin încheierea din 16 ianuarie 2006.
Ulterior, pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând instituirea unui drept de retenţie în favoarea sa asupra imobilelor în litigiu, până la recuperarea sumelor investite pentru punerea în funcţiune a acestora.
La 12 mai 2006 SC A. SRL Călăraşi, SC O. SRL Călăraşi, SC R. SRL Călăraşi, SC B. SRL Călăraşi şi SC L.I.P.C. SA au formulat cereri de instituire a dreptului de retenţie asupra imobilelor ce fac obiectul acţiunii reclamantei până la recuperarea sumelor datorate de pârâta SC L. SRL acestor societăţi. Cererile au fost calificate drept intervenţie în interes propriu, în sensul dispoziţiilor art. 42 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 1119 din 26 iunie 2008, Tribunalul Călăraşi a admis acţiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele situate în Călăraşi, platforma S., str. Prelungirea Bucureşti constând în teren în suprafaţă de 131095 mp şi construcţiile aflate pe acesta şi teren în suprafaţă de 1645 mp şi construcţia aflată pe acesta, denumită „anexă industrială furnal-aglomerare”, astfel cum acestea sunt individualizate în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0160 din 5 mai 1993 emis de Ministerul Industriilor. De asemenea, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC L. SRL Călăraşi, a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie formulată de aceeaşi pârâtă şi a respins cererile de intervenţie în interes propriu formulate de interveniente.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că anularea actelor de adjudecare ce au constituit titlul de proprietate al vânzătoarei SC L.I.P.C. SA are ca efect ineficacitatea actului de vânzare-cumpărare prin care pârâta L. SRL a dobândit imobilele în litigiu. Pârâta nu poate invoca buna credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare nr. 88 din 11 octombrie 2004, întrucât vânzătoarea este asociatul său majoritar, astfel încât avea cunoştinţă de faptul că actul de proprietate era contestat în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa comercială nr. 188/2004.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, precum şi cererile de intervenţie, toate având ca obiect instituirea unui drept de retenţie, instanţa de fond a reţinut că dreptul de retenţie poate fi invocat numai de deţinătorul bunului obligat la restituire şi că pentru a invoca acest drept trebuie să existe o datorie a creditorului restituirii bunului către deţinătorul bunului pentru conservarea şi îmbunătăţirea acestui bun şi care, dacă nu este recunoscută sau plătită de bună voie de creditorul restituirii, trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâta şi intervenientele.
Prin decizia nr. 262 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că desfiinţarea titlului transmiţătorului duce la desfiinţarea titlului dobânditorului şi a înlăturat apărările intervenientei SC L.I.P.C. SA referitoare la buna sa credinţă în dobândirea bunului şi la caracterul preferabil al titlului său, deoarece cunoştea şi avea posibilitatea să cunoască faptul că bunul ce face obiectul vânzării este un bun litigios şi că titlul vânzătorului este incert. De asemenea, a reţinut că în cauză cererile pentru instituirea dreptului de retenţie au fost formulate de interveniente în absenţa unor relaţii contractuale reclamanta S., iar acest drept poate fi invocat numai de deţinătorul legal al bunului ce a fost obligat la restituire, respectiv pârâta SC L. SRL.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs pârâta SC L. SRL şi intervenienta SC L.I.P.C. SA.
Pârâta a criticat decizia din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că este dobânditor de bună credinţă, cumpărând bunul de la un vânzător care era proprietar la momentul vânzării, că decizia nr. 188/2004 nu-i este opozabilă şi că instanţa, respingând cererea de instituire a unui drept de retenţie, cu încălcarea dispoziţiilor art. 997 C. civ., a dat reclamantei bunuri care nu i-au aparţinut niciodată şi pe care nu le-a cerut, astfel încât devine incident motivul de recurs vizând extra petita. De asemenea, a susţinut că se află în posesia unui titlu de proprietate, consfinţit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar prin decizia recurată a fost expropriată cu motivarea că nu deţine un titlu valabil.
Intervenienta SC L.I.P.C. SA a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că, deşi a dovedit cu probe certe că a achiziţionat din fonduri proprii instalaţii şi echipamente necesare fluxului tehnologic, pe care intenţiona să-l repornească, instanţa a făcut o expropriere ilegală, ajutând reclamanta să se îmbogăţească fără just temei. Niciuna din instanţe nu s-a pronunţat cu privire la situaţia acestor bunuri, oferind reclamantei bunuri pe care nu le-a solicitat niciodată, prin nicio cerere.
De asemenea, a susţinut că decizia a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 997 C. civ., recurenta având îndreptăţirea, în calitatea sa de proprietar al bunului aflat în posesia unui terţ, să solicite instituirea unui drept de retenţie. Mai mult, cererea reclamantei S. de anulare a contractului de vânzare-cumpărare 88 din 11 octombrie 2004 a fost respinsă definitiv şi irevocabil, astfel încât titlul de proprietate al pârâtei este perfect valabil.
Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:
Constatând că ambele recursuri conţin critici vizând aceleaşi probleme de drept, Înalta Curte le va analiza şi le va răspunde prin considerente comune.
Cât priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la greşita respingere a cererilor de instituire a dreptului de retenţie, formulată de ambele recurente, ea nu poate fi primită.
Dreptul de retenţie este acel drept în virtutea căruia cel care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, poate să reţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun. Condiţia esenţială spre a putea fi invocat dreptul de retenţie este aceea ca datoria pe care deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, să fie deci un debitum cum re iunctum.
În toate cazurile, pentru ca dreptul de retenţie să fie aplicabil, se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deţinătorului, cât priveşte cheltuielile pretinse.
Pârâta SC L. SRL a formulat cerere de instituire a dreptului de retenţie asupra imobilelor ce fac obiectul acţiunii introductive, susţinând că de la data la care a devenit proprietara imobilelor a investit importante sume de bani în modernizarea, retehnologizarea şi repunerea în funcţiune a activelor achiziţionate.
Deşi în privinţa pârâtei sunt întrunite condiţiile legale pentru a putea invoca instituirea dreptului de retenţie, cererea sa nu poate fi admisă, pentru că în favoarea sa nu este stabilit un drept de creanţă pentru îmbunătăţirile pretinse.
Atâta timp cât aceste îmbunătăţiri sunt contestate de reclamantă, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care să constate dreptul de creanţă al pârâtei, instanţa nu poate dispune instituirea dreptului de retenţie asupra bunurilor revendicate.
Cât priveşte cererea intervenientei SC L.I.P.C. SA, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut în hotărârea atacată că lipsa calităţii de deţinător al bunului ce urmează a fi restituit nu dă posibilitatea recurentei-interveniente de a formula cerere de instituire a dreptului de retenţie asupra bunurilor revendicate.
Prin cererea formulată intervenienta arată că pârâta L. îi datorează suma de 1.174.335 lei vechi în temeiul unui contract de împrumut, precum şi suma de 3.693.589 lei reprezentând preţ al vânzării unor bunuri, suma împrumutată şi bunurile fiind folosite pentru modernizarea, retehnologizarea şi repunerea în funcţiune a activelor acesteia.
De esenţa acestui drept este deţinerea bunului. Numai detenţia poate genera premisa refuzului restituirii şi face posibilă funcţionarea acestui drept real de garanţie imperfect, evident, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
Atât recurenta-pârâtă, cât şi recurenta-intervenientă au criticat decizia atacată, susţinând că prin respingerea cererii de instituire a dreptului de retenţie au fost încălcate dispoziţiile art. 997 C. civ., potrivit căruia „acela care face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut preţul lui”.
Critica nu poate fi primită pentru considerentul că textul de lege invocat se află situat în cuprinsul Codului civil în secţiunea „Despre cvasi-contracte”, ce nu are aplicabilitate în cauza de faţă. Aceasta deoarece recurenta-pârâtă îşi întemeiază cererea pe buna sa credinţă la momentul dobândirii bunului prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, ce va fi analizată în cuprinsul prezentei decizii, iar recurenta-intervenientă pe existenţa contractelor de împrumut, respectiv vânzare-cumpărare bunuri, încheiate cu pârâta.
În acelaşi timp, nu se poate reţine că prin respingerea cererilor şi prin restituirea bunurilor în starea în care se află, respectiv reparate, retehnologizate, etc., instanţa ar fi dar reclamantei ceea ce nu a cerut.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie revendicarea unor terenuri, precum şi a clădirilor aflate pe acestea, iar instanţa s-a pronunţat exact asupra acestei cereri. împrejurarea că atât pârâta, cât şi reclamanta pretind drepturi de creanţă asupra bunurilor revendicate, nu este de natură a conduce la ideea că prin admiterea cererii s-ar fi acordat reclamantei bunuri pe care nu le-a cerut.
Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faţă de faptul că instanţa a reţinut că dreptul de retenţie poate fi invocat numai de deţinătorul legal al bunurilor a căror restituire s-a dispus. Acest argument a fost reţinut de instanţa de apel în ceea ce priveşte cererile de instituire a dreptului de retenţie formulate de interveniente, care nu aveau calitatea de deţinători ai bunului, iar nu faţă de pârâtă, faţă de care acţiunea în revendicare (ca acţiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar) fusese admisă.
De asemenea, nu poate fi primită nici critica, comună ambelor recursuri, referitoare la împrejurarea că prin admiterea acţiunii în revendicare instanţa ar fi operat o expropriere, în condiţiile în care pârâta se află în posesia unui titlu de proprietate a cărui valabilitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că la 4 octombrie 2004, prin actele de adjudecare întocmite de executorul judecătoresc M.V. bunurile imobile denumite „Sector întreţinere” şi „anexă industrială-furnal aglomerare” au fost adjudecate la licitaţie publică de Sindicatul S.
Prin sentinţa comercială nr. 188 din 11 noiembrie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a comercială, a dispus anularea executării silite şi a actelor de adjudecare efectuate în dosarul nr. 290/2004 de Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi M.Ş., precum şi anularea procesului-verbal de licitaţie din 4 octombrie 2004, întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea bunurilor imobile în proprietatea SC S. SA Călăraşi.
Sentinţa civilă 541 din 16 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în acţiunea în revendicare formulată de reclamanta S. împotriva pârâtei SC S. SRL Călăraşi, invocată în cauza de faţă de recurenta-pârâtă, nu-i consfinţeşte titlul de proprietate. Acţiunea a fost respinsă deoarece reclamanta nu a făcut dovada titlului său de proprietate, iar titlul pârâtei nu a mai fost analizat, cu motivarea că reclamanta a formulat o asemenea cerere abia cu ocazia cuvântului în fond.
În mod corect instanţele au aplicat principiul de drept resolutojure dantis resolvitur jus accipientis (desfiinţarea actului iniţial conduce la desfiinţarea actului subsecvent), reţinând că întrucât actele de adjudecare ce au constituit tidul de proprietate al vânzătorului SC L.I.P.C. SA au fost anulate, efectele acestei anulări duc şi la ineficacitatea actului de vânzare-cumpărare prin care pârâta L. SRL a dobândit imobilele în cauză.
Pe de altă parte, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-pârâte referitoare la inopozabilitatea sentinţei comerciale nr. 188/2004, generată de faptul că nu a fost parte în această pricină.
Deşi hotărârea produce, sub semnul relativităţii, drepturi şi obligaţii doar faţă de părţi, în acelaşi timp, faptul că a avut loc o judecată şi că rezultatul verificărilor pe care le-a realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre, sunt aspecte care fac credinţă şi faţă de terţi. Relativitatea cu privire la efectele actului, inclusiv ale actului jurisdicţional, nu înseamnă şi o relativitate cu privire la existenţa sa. Faţă de terţi, ceea ce s-a consemnat în hotărârea judecătorească are valoare de fapt juridic, iar odată stabilit, un asemenea fapt poate fi invocat, fără nicio restricţie, cu privire la orice persoană.
Cât priveşte buna credinţă a recurentei-pârâte la încheierea actului, nu poate fi ignorat faptul că vânzătoarea era asociatul majoritar al cumpărătoarei. Această calitate este afirmată chiar de pârâtă prin cererea de instituire a unui drept de retenţie, introdusă la instanţa de fond. Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare nr. 88 a fost încheiat între vânzătoarea SC L.I.P.C. SA şi cumpărătoarea SC L. SRL la 11 octombrie 2004, aşadar după data introducerii acţiunii în anularea executării silite de către A.V.A.S. Potrivit considerentelor sentinţei comerciale nr. 188/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la instanţă la data de 24 septembrie 2004. În calitatea sa de acţionar majoritar, pârâta putea şi trebuia să cunoască faptul că titlul de proprietate al intervenientei L. era deja contestat în cauza în care a fost pronunţată sentinţa comercială 188/2004. Or, toate aceste împrejurări sunt de natură a exclude buna credinţă a cumpărătoarei la momentul încheierii actului.
De observat că recurenta-intervenientă SC L.I.P.C. SRL a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără a menţiona care este actul juridic dedus judecăţii prin a cărui greşită interpretare instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Cum prin acest motiv de recurs se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., referitoare la puterea de lege între părţile contractante a convenţiilor legal făcute, simpla afirmaţie referitoare la schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic nu este suficientă pentru admiterea recursului.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC L. SRL Călăraşi şi de intervenienta SC L.I.P.C. SA împotriva deciziei civile nr. 262 din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5086/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 559/2010. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
