ICCJ. Decizia nr. 559/2010. Civil. Marcă. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 559/20214

Dosar nr. 1934/33/2010

Şedinţa publică din 18 februarie 2014

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC A. SA Iaşi în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Cluj-Napoca, a solicitat instanţei să interzică pârâtei utilizarea mărcii S. în oricare dintre activităţile sale şi, în principal, să interzică următoarele acte: aplicarea denumirii S. pe produse sau pe ambalaje, oferirea, comercializarea sau deţinerea de produse purtând marca S., importul şi exportul produselor purtând denumirea S., utilizarea denumirii S. pe documente, utilizarea denumirii S. pentru publicitate, în realitate, enumerând activităţile prevăzute de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice republicată, a căror interzicere poate fi solicitată de titularul mărcii, „în special” spune actul normativ.

Prin sentinţa civilă nr. 784 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 541/117/2008, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC T. SA, a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată, fiind respinsă cererea pârâtei pentru obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 194/ A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj s-a admis în parte apelul declarat de reclamanta SC A. SA Iaşi împotriva sentinţei civile numărul 748 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul numărul 541/117/2008, care a fost schimbată parţial, în sensul că s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantă împotriva pârâtei SC T. SA Cluj-Napoca şi, în consecinţă a fost obligată pârâta să retragă de pe piaţa din România produsul marca S.. S-a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei formulată de SC R.L.L. SA - India. A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 4189 lei, în toate instanţele.

Prin decizia civilă nr. 3064 din 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de pârâta SC T. SA împotriva deciziei civile nr. 194/ A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, care a fost casată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Instanţa de recurs a reţinut că dispoziţia de retragere de către pârâtă de pe piaţa farmaceutică din România a produsului marca S. poate fi adoptată doar dacă există certitudinea că medicamentul a fost pus în circulaţie de către pârâtă.

Considerentele instanţei de apel în susţinerea soluţiei de obligare a pârâtei la retragerea produsului de pe piaţă nu relevă existenţa unei situaţii de fapt certe pe acest aspect, argumentele expuse fiind insuficiente şi chiar contradictorii.

Instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că pârâta nu a mai efectuat după înregistrarea cererii activităţile indicate în cererea de chemare în judecată - acte de import, oferire spre comercializare, deţinere de produse şi chiar de comercializare - dar, pe de altă parte, că pârâta a efectuat, totuşi, asemenea acte, din moment ce a fost obligată să retragă de pe piaţă produsul în discuţie.

Această contradicţie în argumentarea soluţiei adoptate în apel relevă că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită, chiar şi în ipoteza în care raţionamentul conceput de către instanţa de apel este valid din punct de vedere logic - aceea că în farmaciile indicate de către reclamantă s-a comercializat produsul S. în urma unor acte de comerţ ale pârâtei, săvârşite anterior datei de 4 februarie 2008.

Instanţa de apel a aplicat prezumţia simplă că medicamentul S. comercializat în anul 2010 în farmacii a fost produs în mod cert de către pârâtă, deoarece s-a dovedit că aceasta a produs în trecut astfel de medicamente şi nu a probat că ar fi existat şi alţi producători. Această prezumţie contrazice însă chiar constatarea instanţei în sensul că pârâta a încetat orice act de încălcare a mărcii reclamantei, după data formulării cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel s-a întemeiat în mod greşit exclusiv pe bonurile fiscale, exacerbând forţa doveditoare a acestor înscrisuri.

Pentru determinarea certă a situaţiei de fapt, era necesară administrarea de probe suplimentare din care să rezulte în mod coroborat că bonurile fiscale depuse de către reclamantă vizează produse provenind de la pârâtă, care a efectuat actele de comerţ pretinse, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Ar fi trebuit depuse odată cu bonurile fiscale prin care reclamanta a dovedit că a achiziţionat din farmacii produsul S., după luna septembrie 2010, orice alt înscris din care să rezulte că produsul provine în mod direct sau indirect de la pârâtă, precum şi data actului de comerţ efectuat de către aceasta.

Un asemenea înscris poate fi reprezentat de ambalajul produselor achiziţionate de către reclamantă din farmacii, în condiţiile în care acesta relevă date precum producătorul şi data producerii.

De asemenea, s-ar fi putut solicita informaţii în legătură cu aceste aspecte, de la farmaciile care au eliberat bonurile fiscale, astfel cum a intenţionat instanţa de apel, însă nu a dispus în acest sens.

S-ar fi putut face verificări în evidenţele pârâtei, în legătură cu actele de comerţ efectuate pentru produsul S., anterior datei de 4 februarie 2008, care să fie coroborate cu celelalte mijloace de probă ce ar fi trebuit administrate.

S-a reţinut că instanţa de apel în mod greşit a deplasat sarcina probei de la reclamantă la pârâtă.

Constatându-se că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită, fiind necesară suplimentarea probaţiunii, în temeiul art. 314, 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul pârâtei a fost admis dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În completarea materialului probator reclamanta a depus la dosar copii ale unor prospecte şi ambalaje ale produsului S., produs de R. (UK) LTD (f. 25-27, 42-44).

Conformându-se dispoziţiilor statuate prin decizia instanţei de recurs, în privinţa necesităţii administrării unor probe, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată din 10 mai 2013 instanţa a pus în discuţie necesitatea efectuării unor adrese către farmaciile sau companiile farmaceutice care au emis facturile şi bonurile fiscale depuse cu ocazia primei judecări a apelului, în Dosar nr. 1934/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.

Prin adresele întocmite s-a solicitat acestora să comunice instanţei dacă după data de 4 februarie 2008 pârâta a furnizat acestor farmacii/ companii farmaceutice medicamentul S.

Din răspunsurile comunicate de către o parte din aceste farmacii/ companii farmaceutice, respectiv: SC A.F. SRL, SC F. SA, SC F.E. SA, SC M.E. SRL şi SC P.F. SA, SC F.T. SRL, SC D.I.E. SRL a reieşit că pârâta a furnizat în cadrul relaţiilor comerciale derulate cu aceste societăţi medicamentul S. şi după data de 4 februarie 2008, respectiv până în cursul anului 2010.

SC A.F. SRL a achiziţionat produsul S. ultima dată la 26 aprilie 2010, SC F. SA ultima dată la 27 aprilie 2010, SC F.E. SA, ultima dată la 18 mai 2010, SC M.E. SRL ultima dată la 26 aprilie 2010 şi SC P.F. SA, ultima dată la 15 aprilie 2011, SC F.T. SRL, ultima dată la 23 aprilie 2010, SC D.I.E. SRL, ultima dată la 18 noiembrie 2009.

Potrivit originalelor prospectelor şi ambalajelor produsului S., depuse la dosar de către reclamantă la termenul de judecată din 07 iunie 2013, reiese că pârâta a fabricat acest medicament la 09/2008.

Prin decizia civilă nr. 40/ A din data de 7 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SA, împotriva sentinţei civile nr. 748 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosar nr. 541/117/2008, pe care a menţinut-o.

A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC R.L.L. SA - India formulată în favoarea pârâtei.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Reiese din completarea probaţiunii administrate cu ocazia rejudecării apelului că ultima dată de producere a medicamentului S. de către pârâtă ce a putut fi dovedită de către reclamantă a fost Septembrie 2008, iar ultimul act de comerţ efectuat tot de către pârâtă a aceluiaşi medicament s-a făcut la 18 mai 2010, ambele date, atât de producere, cât şi de comercializare fiind, într-adevăr, ulterioare datei promovării acţiunii - 17 ianuarie 2008.

Potrivit adresei nr. 6657 din 09 iunie 2005 emisă de Ministerul Sănătăţii - Agenţia Naţională a Medicamentului (f. 67 - Dosar nr. 541/117/2008 al Tribunalului Cluj), pentru produsul S. 5 mg, aflat în procedura de reînnoire a autorizaţiei de punere pe piaţă, a fost aprobată schimbarea denumirii medicamentului în R. 5 mg. Potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. 86139 emis de O.S.I.M. (f. 66 Dosar nr. 541/117/2008 al Tribunalului Cluj), durata de protecţie a mărcii este de 10 ani, începând cu 26 aprilie 2007 pentru titularul SC T. SA.

Reiese deci că în prezent pârâta este titulara mărcii R., deţinând un certificat de marcă actual şi valabil.

În ceea ce o priveşte pe reclamantă, aceasta a formulat cerere de reînnoire a mărcii S., întrucât perioada de valabilitate a expirat la data de 9 decembrie 2012, depunând la dosar, la data de 4 iunie 2013, dovada înregistrării la O.S.I.M. a cererii de reînnoire a mărcii. Potrivit informaţiilor postate pe site-ul O.S.I.M., prelungirea mărcii s-a făcut până la 9 decembrie 2022, fără însă a se emite reclamantei SC A. SA certificatul de marcă.

Curtea a apreciat că cererea de reînnoire a mărcii pentru S. înregistrată anterior datei expirării valabilităţii, precum şi informaţiile postate pe site-ul O.S.I.M., referitoare la marcă şi titularul ei, ce atestă reînnoirea până la 9 decembrie 2022, fac dovada că reclamanta este în continuare deţinătoarea mărcii S.

În concluzie, pârâta este titulara mărcii R., iar reclamanta a mărcii S.

Denumirea asupra căreia se poartă prezentul litigiu este S., denumire foarte apropiată şi uşor confundabilă cu cea a mărcii deţinute de către reclamantă, deosebirea constând într-o literă.

Pârâta a produs şi comercializat sub denumirea S. medicamentul conţinând substanţa Simvastatină şi după data de 17 ianuarie 2008, data promovării prezentei acţiuni, respectiv ultima dată la care pârâta a produs medicamentul fiind Septembrie 2008, iar ultima dată la care l-a comercializat sub denumirea S. (asupra căreia se poartă litigiul) este 18 mai 2010, aceste aspecte rezultând din probaţiunea administrată în rejudecare.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie interzicerea pârâtei să utilizeze denumirea S. în oricare dintre activităţile sale şi în principal, să interzică următoarele acte: aplicarea denumirii S. pe produse sau pe ambalaje, oferirea, comercializarea sau deţinerea de produse purtând marca S., importul şi expertul produselor purtând denumirea S., utilizarea denumirii S. pe documente şi pentru publicitate.

Raportat la datele la care s-a făcut dovada că pârâta a produs şi respectiv a comercializat ultima dată produsul S., precum şi la obiectul litigiului, respectiv solicitările formulate de către reclamantă de interzicere a fi exercitate de către pârâtă cu privire la produsul cu denumirea S., curtea a pus în discuţie dacă în prezent subzistă interesul în exercitarea şi susţinerea acţiunii.

Întrucât cadrul procesual din punctul de vedere al obiectului constă exclusiv în solicitări de interzicere a pârâtei să mai utilizeze denumirea S., iar din probaţiunea administrată a rezultat că ultimul act de utilizare a denumirii de către pârâtă a avut loc în cursul anului 2010, iar de atunci reclamanta nu a mai făcut nicio dovadă că pârâta ar mai fi utilizat această denumire, curtea constată că în prezent reclamanta nu mai justifică interes în susţinerea pretenţiilor sale.

Interesul constituie una din condiţiile exercitării acţiunii civile, cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească pentru a justifica promovarea unei acţiuni fiind: să fie legitim, juridic, să fie născut şi actual, să fie personal şi direct.

Totodată, partea care promovează o acţiune, poate justifica fie un interes material, concretizat într-o pretenţie de acest ordin, ceea ce în prezenta cauză nu s-a formulat, fie unul moral, fie mixt.

În cauza pendinte, prezintă relevanţă caracterul actual al interesului reclamantei.

Pentru intervalul 17 ianuarie 2008 - data promovării acţiunii - 18 mai 2010 - data când s-a făcut dovada că pârâta a utilizat pentru ultima dată denumirea S. în cadrul furnizării produsului purtând această denumire către o farmacie, interesul exercitării acţiunii subzistă. Deci, la data promovării acţiunii, interesul reclamantei era, într-adevăr, născut şi actual.

Actualmente însă, respectiv din 18 mai 2010 şi până în prezent, adică de peste 3 ani, reclamanta nu a făcut dovada utilizării de către pârâtă a denumirii S., astfel încât curtea apreciază că interesul în susţinerea petitelor formulate nu mai subzistă, nu mai este de actualitate.

Caracterul de actualitate al interesului - ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile - semnifică, în opinia instanţei, nu doar împrejurarea ca acesta să fie născut la data promovării acţiunii (condiţie îndeplinită în speţă, întrucât la acea dată pârâta producea şi comercializa produsul S., astfel cum a reieşit din probaţiunea administrată).

Această caracteristică a interesului - de a fi actual - trebuie să se menţină pe întreaga durată a derulării litigiului, până la data pronunţării hotărârii. O hotărâre care consfinţeşte un drept a cărui nevoie de ocrotire era actuală la data sesizării instanţei, însă, pe parcurs, necesitatea protejării sale nu mai subzistă, acest drept nemaifiind încălcat la momentul pronunţării hotărârii, este lipsită de eficienţă practică.

Pârâta a arătat că a încetat să mai folosească denumirea S., în prezent este titulara mărcii R., sub care produce şi comercializează fostul produs medicamentos S.

Potrivit art. 700 din Legea nr. 95/2006, producerea aceleiaşi substanţe active (în speţă, Simvastatină) de către unul şi acelaşi producător, sub mai multe denumiri comerciale, nu este prohibită. Utilizarea însă a fiecărei denumiri, în parte, este supusă condiţiei obţinerii unei autorizaţii de punere pe piaţă separate (art. 700 alin. (3) din Legea nr. 95/2006). Or, în speţă, pârâta este posesoarea autorizaţiei de punere pe piaţă a produsului R., iar reclamanta, a produsului S.

Faţă de toate aceste împrejurări, curtea constată că în prezent interesul reclamantei nu mai este actual, apelul urmând a fi respins, întrucât raportat la momentul actual, hotărârea primei instanţe de respingere a acţiunii este temeinică şi legală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA Iaşi, criticând decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. şi a Legii nr. 84/1998 republicată.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

SC A. SA, este titulară a mărcii S., pe care a înregistrat-o la O.S.I.M. în anul 2002, aşa cum rezultă din cele două certificate de înregistrare depuse la dosarul cauzei. Înregistrarea mărcilor s-a făcut pe clasa de produse 05, pentru produsul „medicament de uz uman, conţinând Simvastatinum. Marca este utilizată de recurentă, fiind aplicată unui medicament de uz uman cu Simvastatinum, pe care îl producem şi comercializăm sub denumirea de S.

Societatea pârâtă, SC T. SA, produce şi comercializează la rândul său un medicament care conţine Simvastatinum, folosind pentru acesta denumirea de S.

Considerând că S. (denumirea folosită de pârâtă) este similară cu marca S. (folosită de reclamantă), în anul 2008 a formulat cerere de chemare în judecată în temeiul art. 35 din Legea nr 84/1998 (articol care a primit numărul 36 după republicarea legii) şi a solicitat instanţei competente (Tribunalul Cluj) să interzică pârâtei utilizarea acestei denumiri în oricare din activităţile sale comerciale, astfel încât drepturile lor de titulari să nu mai fie încălcate.

După 30 de luni de amânări, declinări de competenţă, contestări ale cererii de chemare în judecată (comportament care dovedeşte abuzul pârâtei care continuă şi pe perioada procesului), dar înaintea ultimului termen de judecată pârâta încetează fapta sa şi arată acest lucru instanţei de judecata care din acest considerent constată lipsa obiectului în cauză, lipsa interesului pentru reclamantă şi pronunţă o hotărâre favorabilă pârâtei.

După pronunţarea acestei hotărâri pârâta poate relua actul său nelegitim întrucât nu există o hotărâre judecătorească prin care acest lucru să-i fie interzis, iar reclamanta nu îşi poate proteja în niciun fel drepturile sale legitime.

Pentru a evita o asemenea situaţie legiuitorul a prevăzut în art. 36 din Legea nr 84/1998 că titularul mărcii poate cere instanţelor de judecată să interzică oricărui terţ folosirea unui semn identic sau similar cu marca sa.

Numai prin pronunţarea unei astfel de hotărâri titularul poate sancţiona conform Legii nr 84/1998 terţul care îi încalcă drepturile şi numai în acest fel prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, poate beneficia de protecţia legală a mărcii sale. În absenţa unei asemenea hotărâri pârâtul poate oricând să reia acţiunea sa de încălcare a drepturilor reclamantului întrucât nu există nicio sancţiune care să îl împiedice.

O asemenea modalitate de interpretare şi aplicare a legii face ca Legea nr. 84/1998 să fie lipsită de sens întrucât sancţiunile pe care le cuprinde nu vor fi aplicate niciodată iar titularul unei mărci se vede în situaţia în care drepturile sale nu beneficiază de nicio protecţie reală, atât timp cât terţul se abţine de la săvârşirea abuzului pe perioada în care împotriva sa există un proces pe rol.

Aplicarea corectă a legii presupune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate că folosirea semnului similar mărcii s-a făcut în mod abuziv şi să interzică terţului continuarea sau reluarea acestei acţiuni.

Astfel, reprezintă o greşită interpretare şi aplicare a legii pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în care deşi se constată încălcarea drepturilor titularului de marcă de către pârâtă, atât înainte de introducerea acţiunii cât şi pe parcursul derulării procesului până în faza de apel, se concluzionează că cererea este fără obiect sau fără interes întrucât pârâta a încetat pentru moment activitatea sa ilegitimă.

În mod eronat instanţele au considerat că neutilizarea momentană a semnului S. echivalează cu lipsa utilizării acestuia şi de asemenea în mod eronat s-a apreciat că aceeaşi încetare a utilizării reprezintă o certitudine a faptului că ea nu va mai avea loc ulterior. Această interpretare s-a dovedit a fi eronată chiar prin modul în care au decurs faptele pe parcursul procesului.

Astfel, instanţa de fond a considerat cererea ca fiind fără obiect întrucât fapta pârâtei încetase la data la care s-a soluţionat cauza. După pronunţarea acestei hotărâri de către Tribunalul Cluj, pârâta a reluat/continuat utilizarea semnului, aşa cum a dovedit în apel când instanţa a pronunţat o hotărâre de admitere a acţiunii. Ulterior, la rejudecare, în aceeaşi fază procesuală de apel s-a apreciat din nou că fapta a încetat iar acţiunea este lipsită de interes, iar cererea a fost respinsă.

Această ultimă hotărâre dă din nou pârâtei posibilitatea de a relua actul de utilizare a denumirii S., punând reclamanta în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile exclusive pe care le deţine în calitate de titular de marcă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat pe de o parte neindicarea motivelor pe care se sprijină recursul, iar pe de altă parte respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia este legală.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Nu se poate reţine nemotivarea recursului având în vedere că prin acesta se critică reţinerea de către instanţa de apel ca motiv de respingere a apelului lipsa de interes a cererii de chemare în judecată, care este o problemă de nelegalitate ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 06 februarie 2008.

Instanţa de apel a reţinut din probele administrate cu ocazia rejudecării apelului că ultima dată de producere a medicamentului S. de către pârâtă ce a putut fi dovedită de către reclamantă a fost Septembrie 2008, iar ultimul act de comerţ efectuat tot de către pârâtă a aceluiaşi medicament s-a făcut la 18 mai 2010, ambele date, atât de producere, cât şi de comercializare fiind ulterioare datei promovării acţiunii.

Instanţa de apel, prin decizia atacată cu prezentul recurs a respins apelul ca nefondat dar cu motivarea că interesul formulării acţiunii nu ar mai fi actual, dat fiind că ultimul act de folosire a mărcii care încalcă dreptul de proprietate al reclamantei a avut loc în mai 2010.

Înalta Curte apreciază că această soluţie nu este corectă pe de o parte întrucât deşi instanţa de apel a considerat că acţiunea ar trebui respinsă în temeiul unei excepţii, a lipsei de interes, iar nu ca neîntemeiată, aşa cum a procedat prima instanţă, totuşi a menţinut hotărârea primei instanţe şi a respins apelul.

Pe de altă parte, interesul reprezintă o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, constând în folosul practic urmărit de cel care apus în mişcare acţiunea civilă.

Cerinţa pe care trebuie să o îndeplinească interesul de a fi născut şi actual se verifică în raport cu data formulării acţiunii, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.

În prezenta cauză, aşa cum a fost reţinută situaţia de fapt de către instanţa de apel, din probele administrate, pârâta a efectuat acte de producere şi comercializare a produsului purtând semnul despre care se pretinde că ar încălca dreptul de proprietate industrială al reclamantei atât anterior formulării acţiunii cât şi în perioada ulterioară până în mai 2010.

Ca atare, la data formulării acţiunii interesul era născut şi actual.

Faptul că ulterior formulării acţiunii, în speţă, după doi ani de la formularea acţiunii, pârâta a înţeles să nu mai efectueze acte despre care se pretinde de către reclamantă că ar reprezenta acte de încălcare a drepturilor sale asupra mărcii proprii, nu poate duce la respingerea acţiunii ca rămasă fără interes atâta timp cât pârâta, atâta timp cât nu există o hotărâre care să constate încălcarea şi să dispună interzicerea efectuării unor astfel de acte, îşi poate relua activitatea anterioară formulării acţiunii, continuată de altfel şi în intervalul de doi ani după formularea acţiunii.

Această încetare de a efectua acte despre care se pretinde de către reclamantă că ar reprezenta acte de încălcare a drepturilor sale asupra mărcii proprii chiar dacă ar fi interpretată drept o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului soluţia nu ar fi de respingere a acţiunii ci dimpotrivă de admitere a acţiunii. Aceasta ar fi soluţia chiar dacă recunoaşterea ar fi intervenit până la prima zi de înfăţişare, consecinţele în acest caz reflectându-se doar asupra suportării cheltuielilor de judecată, conform art. 275 C. proc. civ., cu condiţia să nu fi fost pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

În consecinţă, având în vedere că în mod nelegal instanţa de apel nu a intrat în judecarea fondului pretenţiilor, apreciind că reclamanta nu ar mai avea interesul formulării acţiunii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(4) coroborat cu art. 304 pct. 9 şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA Iaşi împotriva deciziei nr. 40/ A din data de 7 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 5385/2010. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 6009/2010. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 559/2010. Civil. Marcă. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 559/2010. Civil. Marcă. Recurs