ICCJ. Decizia nr. 5086/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5086/2010
Dosar nr. 43776/3/2006
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 875 din 06 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului J.E.Z.; a respins cererea formulată de reclamantul O.M.E. în contradictoriu cu pârâtul J.E.Z., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului; a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ş.E. şi C.G.; a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Ş.E. şi C.G., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.R.; a admis, în parte, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârât M.M., I.R. şi I.D.N.; a oblig pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a unor despăgubiri, pentru daune morale cauzate, în sumă de 20.000 lei; a obligat pârâta SC R.R. SRL, în calitate de editor al J.E.Z., să publice în acest jurnal, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, dispozitivul hotărârii, cu respectarea reproducerii ziar la scara 9:1 a dimensiunilor formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul E.Z. obligat la despăgubiri în proces cu M.O.”, având caractere identice ca format şi dimensiune cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină şi, eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere consecutive; a obligat pârâţii M.M., SC R.R. SRL, l.R. şi I.D.I. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, în si mă de 1.270 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul O.M.E., pârâţii SC R.R. SRL, M.M., I.M.R. şi I.N.D.
Prin decizia civilă nr. 425/ A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate.
Referitor la apelul formulat de reclamantul O.M.E., Curtea a reţinut, în esenţă, că reclamantul a criticat faptul că ir stanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a cotidianului „E.Z.” fără să motiveze soluţia şi în lipsa oricărei probe administrate de pârât şi, de asemenea, fără indicarea oricărui temei juridic pentru această soluţie.
În acest sens, apelantul arată că a înţeles să cheme în judecată publicaţia „E.Z.” (jurnal ca atare) şi nu prin reprezentanţii săi legali, temeiul juridic constituindu-l art. 1, 7 şi 10 din Rezoluţia nr. 1033/1993 a Consiliului Europei şi art. 5 din Legea nr. 3/1974, respectiv art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea a respins acest motiv de apel, reţinând următoarele:
Capacitatea procesuală semnifică aptitudinea persoanelor de a deveni părţi în procesul civil şi ea se analizează sub cele două aspecte: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Aşa cum corect a argumentat şi prima instanţă, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată. Legat de capacitatea persoanelor colective, pot fi discutate unele elemente specifice, constând în eventualele lor vocaţii de a sta în justiţie, chiar fără a fi înzestrate cu personalitate juridică [(art. 41 alin. (2) C. proc. civ.)].
Or, din felul cum este redactată acţiunea, sub aspect pur formal, nu se face distincţie între jurnalul „E.Z.” şi reprezentaţii săi legali Jurnalul „E.Z.” este o publicaţie, care este concepută, redactată de angajaţii săi, rândul său publicaţia, ca atare, fiind înglobată în SC R.R. SRL.
Chemând în judecată şi pe SC R.R. SRL, implicit, era inclusă şi publicaţia acesteia, pe fond delictul civil neputând fi scindat între publicaţie şi trustul ce deţine publicaţia.
Chiar dacă motivarea nu este ampla şi nu cuprinde în drept numeroase articole (inclusiv din legislaţia europeană), soluţia instanţei de fond este corectă, iar motivul de apel neîntemeiat.
Curtea de apel constata că aceeaşi situaţie se repeta şi în ce priveşte pe intimatul pârât C.G. şi pe intimata pârâtă Ş.E.
Astfel, din motivarea primei instanţe, referitor la cele două persoane fizice, se reţine că cei doi nu au legătură cu articolele presă respective şi că, nu au contribuit la apariţia şi publicarea ace articole.
Or, se reţine de instanţa de apel, faţă de motivarea primei instanţe, că în cauză există clar o interacţiune între „calitate” „interes” (cu toată existenţa lor autonomă), anume calitatea apreciază în persoana reprezentantului, iar interesul în persoana ce ui reprezentat.
În cauză, cei doi nu puteau avea calitate în raport de aceasta interconexiune, „calitate” şi „interes”, deoarece, nu aveau cum să contribuie nici la apariţia şi nici la publicarea articolelor de presă, iar soluţia primei instanţe este legală şi temeinică sub acest aspect.
Pe fond, apelantul reclamant susţine că deşi prima instanţă a admis acţiunea sa, de fapt a favorizat pârâţii.
Modul cum a fost formulat în scris apelul vizează modul cum au fost apreciate probatoriile şi mai ales, stabilirea cuantumului daunelor morale, considerându-se că în raport de suma solicitată de 1.000.000 lei şi 20.000 lei, cea acordata, practic cea din urmă, este derizorie.
Or, în ce priveşte daunele morale, prima instanţă trebuia să aibă în vedere mai multe criterii, care în opinia instanţei de ape, sunt: consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic, psihic, afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acesta a fost leza, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi altele
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare şi revine instanţei acest atribut în funcţie de probe, dar şi de aprecierea sa.
Având în vedere argumentaţia instanţei de fond şi criteriile mai sus-menţionate şi instanţa de apel a considerat că această cuantificare a daunelor morale la 20.000 lei este corectă, iar sentinţa pronunţată este legală şi temeinică.
Se mai critică sentinţa, sub aspectul ca instanţa de fond a interpretat de o manieră proprie textele de lege (art. 55 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 583 C. proc. civ.) referitoare la daunele cominatorii solicitate de 10.000 lei pe zi de întârziere.
Se reţine în apel, în raport de motivarea primei instanţe că motivul de apel este neîntemeiat şi că nu există o interpretare proprie, subiectivă a instanţei de fond în acest sens, faţă de dispoziţiile art. 583 C. proc. civ., care prevede modalitatea în care se poate realiza obţinerea unei reparaţiuni, în cazul în care eventuala sentinţa definitivă, nu s-ar executa de bună voie, fiind nevoie de executarea silită.
Se mai face vorbire de „scara” la care se publică dispozitivul sentinţei (de 1:1 iniţial în minuta din 06 mai 2008, ca apoi să se treacă în considerente şi dispozitiv 9:1), aspect cu privire la care se constată că fiind vorba de cifre, este evident o eroare materială, ci nu judecată de fond, neputând fi reţinut ca motiv de apel întemeiat.
De asemenea, se critică sentinţa pentru că nu s-au acordat cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), întrucât nu ar fi existat dovada acestora, când în realitate chitanţele erau ataşate la dosar fond. Chiar dacă s-a făcut o eroare în acest sens, aceste cheltuieli puteau fi oricând solicitate pe cale separată de apelant, deşi în considerente se arată că nu sa încasat onorariu de avocat.
Soluţia propusă de desfiinţare a sentinţei (pentru judecarea într-un termen rezonabil) cu trimitere spre rejudecare, nu face decât să mărească intervalul de timp în soluţionare.
Cu privire la apelul formulat de pârâţii SC R.R. SRL şi M.M., curtea de apel a constatat că, în esenţă, se critică sentinţa pentru că în mod greşit s-a reţinut vreo răspundere pe situaţia de fapt (de fapt se face o analiză a probatoriului, a mijloacelor de probă), că l-a plasat pe reclamant „fără să existe un suport real actual, în centrul proiecţiei tranzacţiei cu armament”, indicând fila x dosar fond.
Curtea reţine că, de fapt, se analizează interogatoriul reclamantului, conţinutul articolului, martorii şi se concluzionează că i fost o „tranzacţie a reclamantului care a fost implicat în această tranzacţie”.
În raport de mijloacele de probă de la dosar, s-a reţinut de instanţa de apel că situaţia de fapt a fost corect stabilită, ca un martor cerut în apel nu ar fi făcut o dovadă peste celelalte probe (este cunoscut adagiul latin „testus unus, testus nullum”) şi ca atare, motivele de apel în ansamblul lor sunt neîntemeiate, iar apelul a fost respins ca nefondat.
Referitor la apelul formulat de pârâtul l.N.D., în esenţă, se arată că, nu există o faptă culpabilă a apelanţi lui, că probele administrate nu demonstrează aceasta şi în final, că nu se face vinovat de comiterea delictului civil.
Din analiza motivelor scrise de apel, dar şi din mijloacele de probă aflate la dosar, cât şi din argumentaţia corectă a stabilirii situaţiei de fapt de către prima instanţă, curtea de apel reţine că motivele de apel nu pot fi primite. A face din nou o analiză detaliată în apel, conform mijloacelor de probă aflate la dosar, pe fiecare motiv de apel expus, înseamnă a relua situaţia de fapt, însă cu o sită modalitate de exprimare.
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul l.M.R., se reţine ca apelul nu este motivat.
Faţă de dispoziţiile art. 292 alin. (2) şi art. 295 C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, atât situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, cât şi aplicarea legii, aşa cum s-a arătat mai sus, la apelurile formulate de ceilalţi apelanţi în cauză, s-a reţinut că sentinţa pronunţată este legala şi temeinică, apelul fiind respins ca atare.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., apelurile declarate au fost respinse ca nefondate.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate în apel şi având în vedere culpa procesuală a apelanţilor, stabilită conform art. 274 C. proc. civ., deoarece apelurile au fost respinse, ca nefondate, acestea nu au fost acordate.
Împotriva deciziei curţii de apel, au declarat recurs pârâţii SC R.R. SRL şi M.M., criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se arată, în primul rând, că hotărârea atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa de apel rezumându-se doar la aprecierea apelului declarat de pârâţi pe baza situaţiei de fapt reţinuta de prima instanţă. Trimiterea generală la mijloacele de prob administrate în dosarul de fond şi la situaţia de fapt stabilită d prima instanţă nu constituie o motivare a respingerii apelului declarat de pârâţii în cauză.
Atât jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care consacră necesitatea menţionării în cuprinsul hotărârii a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a ce or pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, cât şi C.E.D.O., care menţionează necesitatea ca hotărârile date să conţină motivele pe care se întemeiază, impun în mod imperativ motivarea hotărârilor judecătoreşti.
Curtea de apel nu a aplicat aceste cerinţe, încălcând astfel şi dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
În al doilea rând, se critică hotărârea curţii de apel pentru ne legalitate şi netemeinicie, fiind pronunţată cu încălcarea, atât a legislaţiei interne, cât şi a normelor şi jurisprudenţei internaţionale, care au aplicabilitate directă şi prioritară în dreptul intern.
Luând în examinare, cu prioritate, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârilor judecătoreşti, fiind un motiv de ordine publică, Înalta Curte constata că este întemeiat
Astfel, analizând apelul declarat de pârâţii SC R.R. SRL şi M.M., instanţa de apel a reţinut într-un conţinut extrem de sumar şi de lapidar că, „aşa cum sunt mijloacele de probă la dosar, situaţia de fapt a fost corect reţinută, că un martor cerut în apel nu ar fi făcut o dovadă peste celelalte probe (.) şi ca atare motivele de apel în ansamblul lor se reţin a fi neîntemeiate, iar apelul respins ca nefundat”.
În speţă, deşi curtea de apel a respins apelul pârâţilor, judecătorii nu au indicat în cuprinsul hotărârii pronunţate, considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi apărările părţilor.
Fără arătarea motivelor şi a probelor pe care se sprijină şi care au dus la soluţia pronunţată, aşa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă în cadrul recursului analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
Se constată astfel, că hotărârea primei instanţe şi care a fost apelată în cauză a fost criticată, în concret, pentru că nu a reţinut situaţia de fapt în raport de care s-a pronunţat soluţia; nu a analizat probele administrate în cauză; nu a analizat, prin prisma probelor administrate, elementele răspunderii civile delictuale; nu a analizat în ce a constatat prejudiciul pretins de apelantul-reclamant; nu a arătat la de ce a înlăturat critica, potrivit căreia, hotărârea instanţei de fond încalcă principiul libertăţii de exprimare şi principiul potrivit căruia, în chestiuni de interes public, opinia publică are dreptul informare.
Faţă de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a verifica sentinţa, în limita investirii, atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care prima instanţă a apreciat probele administrate în cauza şi dacă pe baza acestora, a reţinut corect situaţia de fapt, cât şi sub aspectul legalităţii, al aplicării şi interpretării legii aplicabile raporturilor juridice dintre părţi.
Motivarea deciziei pronunţate în apel nu poate fi sumară 5 au lapidară, confuza sau implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelanţi şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.
Nerespectarea acestor cerinţe face ca hotărârea pronunţată fie nelegală, apreciindu-se că instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi consecinţă, în baza art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii SC R.R. SRL şi M.M. împotriva deciziei nr. 425/ A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacata şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5085/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5385/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
