ICCJ. Decizia nr. 6009/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6009/2010
Dosarul nr. 2042/3/2009
Şedinţa de la 11 noiembrie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 292 din 4 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 2042/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, învestit în urma declinării competenţei soluţionării cauzei de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 9836 din 14 noiembrie 2008, a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantele A.L.R. şi M.D.A., în contradictoriu cu pârâta P.E.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că sentinţa civilă nr. 244/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti nu are autoritate de lucru judecat în dosarul de faţă, deoarece nu este întrunită tripla identitate a cerinţelor prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv condiţia identităţii de cauză juridică: astfel, prima acţiune, ce a fost admisă, a vizat revendicarea imobilului de la stat, ca efect al inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950, iar prezenta acţiune vizează revendicarea unui apartament din acelaşi imobil, de la persoane fizice, ca efect al operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi.
S-a apreciat, însă, că este inadmisibilă acţiunea formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special ce se aplică prioritar dreptului comun reprezentat de dispoziţiile Codului civil, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Reclamantele nu au înţeles să formuleze nicio cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, cu toate că aveau posibilitatea obţinerii fie a anulării titlului de proprietate al pârâţilor, fie de măsuri reparatorii în echivalent, cu atât mai mult cu cât acţiunea promovată de autorul lor anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 fusese admisă doar în parte, recunoscându-se calitatea de proprietar asupra apartamentului revendicat în prezent.
Tribunalul a apreciat că, prin aplicarea legii speciale, nu se încalcă prevederile Convenţiei europene, atât timp cât aplicarea Convenţiei ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Apelurile declarate de toate părţile împotriva sentinţei menţionate au fost admise prin decizia nr. 589 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă trebuia să analizeze cauza în raport de obiectul şi de temeiul juridic invocate de către reclamante, respectiv revendicare prin comparare de titluri, pe baza principiilor generale ale dreptului civil în materie, în caz contrar, încălcându-se liberul acces la justiţie al reclamantelor, în condiţiile în care reclamantele nu au solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Excepţia inadmisibilităţii cererii nu poate fi invocată în raport de Decizia nr. 33/2008, deoarece această decizie face distincţie între modurile de aplicare şi de interpretare a prevederilor legale în materie, respectiv dreptul comun şi Legea nr. 10/2001, fără a califica acţiunea în revendicare prin comparare de titluri drept inadmisibilă, a conchis Curtea de Apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, fără a încadra în drept motivele de recurs şi susţinând că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, atât timp cât există Legea nr. 10/2001, care reglementează situaţia măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate de către stat, în acest sens, invocând Decizia nr. 33/2008.
La termenul de judecată din 29 octombrie 2010, intimatele - reclamante au invocat excepţia nulităţii recursului, urmare a neîncadrării criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepţie reţinută spre soluţionare de către această instanţă odată cu recursul însuşi.
Soluţionând cu prioritate excepţia procesuală invocată de către intimate, Înalta Curte apreciază că este nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de alin. (1) din aceeaşi normă, pentru nemotivarea căii de atac, nu operează în situaţia neindicării de către parte a temeiului juridic al motivelor de recurs, dacă din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă încadrarea criticilor formulate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, atare încadrare juridică este posibilă, atât timp cât din conţinutul motivării recursului reiese că se formulează critici relative la modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunţate într-un recurs în interesul legii, motive ce urmează a fi analizate din perspectiva cazului descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatele - reclamante.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Contrar susţinerilor recurentei, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într- un recurs în interesul legii nu confirmă soluţia inadmisibilităţii unei cereri în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum în speţă (cererea a fost formulată la data de 20 iunie 2007).
Chiar dacă instanţa supremă, prin decizia dată în interpretarea legii, a precizat că legea specială nu poate fi ignorată, dat fiind obiectul său de reglementare, a apreciat că existenţa acesteia nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, „căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.
Aşadar, în măsura în care reclamantul se prevalează de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F,, nu se poate socoti că cererea în revendicare este inadmisibilă, în considerarea simplei existenţe a Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă prin cererea de chemare în judecată s-au invocat drept temei juridic doar dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa de apel a făcut referire şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F., fără ca prin motivele de recurs să se conteste necesitatea analizării şi a incidenţei normei europene. De altfel, este obligatorie verificarea cerinţelor de aplicare a normelor europene, dat fiind că, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României, tratatele şi instrumentele juridice internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, fac parte din dreptul intern şi nu pot fi ignorate în analiza raporturilor juridice deduse judecăţii ce intră în sfera de aplicare a unor asemenea reglementări internaţionale.
În contextul unui asemenea temei juridic şi în raport de argumentarea deciziei date în interesul legii, prima instanţă trebuia să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi să examineze cererea pe fond, comparând titlurile părţilor în raport de elementele consacrate în jurisprudenţa constantă a C. E.D.O. conturată chiar în zecile de cauze romaneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin şi P.
Astfel, se impunea analizarea existenţei unui „bun” în sensul celui dintâi alineat, atât în patrimoniul reclamantelor, cât şi în cel al pârâtei persoană fizică, ce pretinde că este titulara dreptului de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată, a unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate şi dacă aceasta este prevăzută de lege, justificată şi proporţională cu scopul urmărit.
În absenţa unei asemenea evaluări, nu se poate socoti că s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii fiind greşită în raport de temeiul juridic al acesteia reprezentat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F.
Împrejurarea că reclamantele nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 nu conduce la concluzia inadmisibilităţii cererii în revendicare, atât timp cât nu s-a verificat în prealabil dacă acestea deţin un „bun” în sensul Convenţiei, analiză în cadrul căreia să se evalueze şi relevanţa împrejurării în discuţie.
De asemenea, faptul că reclamantele nu au promovat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi asimilat cu neparcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001, având relevanţă în contextul comparării titlurilor.
Or, prima instanţă nu a procedat la evaluarea comparativă a titlurilor, iar susţinerile recurentei sunt relevante nu pe aspectul inadmisibilităţii cererii în revendicare, ci pe fondul cererii, care nu a fost cercetat de către prima instanţă, după cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel, urmând a fi avute în vedere cu ocazia reluării judecăţii în faţa tribunalului.
Date fiind considerentele anterioare, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală, urmând ca reluarea judecăţii în primă instanţă, urmare a desfiinţării sentinţei cu trimitere spre rejudecare, să aibă în vedere considerentele expuse în prezenta decizie cu privire la examinarea în fond a cererii în revendicare din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E.D.L.F.
Drept urmare, va respinge recursurile, ca nefondate, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatele- reclamante A.L.R.P. şi M.D.A.
Respinge recursul declarat de pârâta P.E. împotriva deciziei nr. 589 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 559/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6049/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
