ICCJ. Decizia nr. 5771/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5771/2010
Dosar nr. 1969/3/2008
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 166/ A din 22 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC W. SRL împotriva sentinţei civile nr. 963 din 27 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fost admis în parte apelul declarat de pârâţii Z.M. şi P.F. împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de aceeaşi instanţă. Sentinţa a fost schimbată în parte în sensul că reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 2.300 euro în echivalent lei la data plăţii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că demersul tribunalului, de a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei privind necompetenţa instanţelor române, este corect, faţă de necesitatea verificării propriei competenţe anterior analizării oricărui alt aspect legat de corecta învestire.
Este adevărat că nu este tocmai riguroasă exprimarea din dispozitivul sentinţei, deoarece în speţă este vorba despre necompetenţa generală a instanţelor române şi nu despre necompetenţa materială a tribunalului, astfel că aceasta din urmă nu putea face obiectul discuţiei, însă această inadvertenţă nu poate atrage nelegalitatea sentinţei, câtă vreme instanţa s-a raportat şi la necompetenţa generală a instanţelor române.
Prin cererea de chemare în judecată iniţială, cât şi în forma completată şi modificată a cererii, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de anulare a deciziei pronunţate de Centrul de Mediere şi Arbitraj al O.M.P.I. la data de 24 decembrie 2007 în urma soluţionării disputei referitoare la domeniul de nume de internet „desprecopii.ro" prin intermediul Politicii Uniforme de Soluţionare a Disputelor privind Numele de Domeniu.
De vreme ce reclamanta a criticat în dezvoltarea cererii sale decizia dată de organismul mai sus menţionat şi solicitând anularea deciziei şi respingerea solicitării formulată de pârâţi rezultă că a formulat o cale de atac împotriva actului emis în procedura de mediere.
Or, niciuna dintre reglementările invocate de reclamantă (inclusiv regulile Politicii Uniforme de Soluţionare a Disputelor privind Numele de Domeniu) nu prevăd posibilitatea atacării în justiţie a deciziei emise în procedura de mediere.
Dimpotrivă, regulile invocate de reclamantă prevăd că decizia va fi adusă la îndeplinire dacă în termen de 10 zile cel interesat nu a sesizat una dintre instanţele prevăzute în regulile de procedură (parag.4 lit. k) din Politica de Dispute), fără însă a prevedea vreo cale de atac" ce poate fi îndreptată împotriva deciziei ori competenţa instanţelor pentru o asemenea procedură de atac.
Aceasta nu exclude posibilitatea reclamantei de a supune pretenţia sa privind valorificarea dreptului la numele de domeniu de internet unei instanţe de judecată, după cum reglementarea analizată o prevede expres, însă nu în forma unei căi de atac împotriva deciziei în discuţie, ci în forma unui litigiu de drept comun.
Cât priveşte apelul pârâţilor, s-a reţinut că tribunalul a motivat sentinţa exclusiv sub aspectul incidenţei prevederilor art. 2812 C proc. civ. însă nu a arătat criteriile de fapt în baza cărora a aplicat prevederile art. 274 C. proc. civ., deoarece acest text, chiar dacă lasă la latitudinea instanţei posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, impune existenţa unor criterii cum sunt valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Deşi pricina s-a soluţionat într-un interval de timp relativ scurt, fără a fi fost judecate în fond pretenţiile reclamantei şi apărările pârâţilor, aceştia din urmă au formulat două apărări cuprinzând atât apărări de fond, cât şi chestiuni procedurale (a doua întâmpinare fiind cauzată de modificarea de către reclamantă la prima zi de înfăţişare a acţiunii introductive), au depus la dosar în apărare numeroase înscrisuri, iar cauza a prezentat un grad de complexitate ridicat prin natura sa, precum şi prin argumentele prezentate şi analizate.
În consecinţă, nu există în cauză împrejurări de fapt care să justifice o reducere a onorariului avocaţial.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat recurs, motivat în drept pe dispoziţiile art. 299, 301-303, 304 pct. 4-9 C proc. civ., art. 948, 969, 970 C. civ. şi „dispoziţiile Legii nr. 84/1998", prin care, după ce a expus pe larg situaţia de fapt şi de drept anterioară litigiului, precum şi greşelile pe care le-ar fi săvârşit prima instanţă, a formulat următoarele critici împotriva hotărârii instanţei de apel:
Instanţa de judecată a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti iar prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. In toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Instanţa de fond a încălcat principiile contradictorialităţii, oralităţii şi dreptului la apărare, iar instanţa de apel a ignorat acest aspect.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au motivat necorespunzător hotărârile.
Nu au fost invocate şi nici puse în discuţie excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei şi excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată în soluţionarea cauzei. Cu toate acestea, instanţa de fond s-a pronunţat pe cele două excepţii în mod greşit considerându-le întemeiate.
Instanţa de apel a recunoscut că instanţa de fond s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut şi menţionat dar, prin hotărârea pronunţată a întărit greşeala instanţei de fond, ignorând principiile contradictorialităţii, oralităţii şi dreptului la apărare.
Instanţa de apel a analizat încălcarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi dreptului la apărare raportate doar la excepţiile puse în discuţia părţilor şi nu la cele care nu au fost puse în discuţia părţilor şi pe care s-a pronunţat instanţa de judecată.
Instanţa de apel a ignorat critica adusă de reclamantă privitoare la cheltuielile de judecată şi nu a analizat şi „nici nu a motivat apelul nostru" referitor la cheltuielile de judecată.
Instanţa de judecată a acordat ceea ce nu s-a cerut pentru că, încălcând dispoziţiile art. 129 C proc. civ., instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţii cu care nu a fost învestită iar instanţa de apel a repetat aceeaşi greşeală.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natură pricinii. Reclamanta a învederat instanţei de apel faptul că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii pentru că a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii şi a considerat în mod greşit că înscrisul numit Decizie este o hotărâre a unei instanţe de arbitraj, deşi atât în Politica de Dispute cât şi în Regulile de aplicare a Politicii se specifică explicit faptul că procedura derulată este o procedură administrativă şi nu una arbitrară.
Analiza excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România s-a întemeiat pe norme legale străine de natura pricinii şi anume Convenţia pentru recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine, semnată la 10 iunie 1958 la New York.
În mod eronat instanţa de fond a considerat că între părţile cauzei au existat raporturi comerciale internaţionale în baza unei convenţii arbitrare, fără a indica raporturile comerciale internaţionale şi nici care este convenţia arbitrară încheiată.
Instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de fond privitoare la Politica de Dispute.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin înregistrarea domeniului www.desprecopii.ro. între reclamantă şi IQ-registrul R.O.T.L.D. s-a perfectat un Contract de adeziune încheiat în temeiul art. 942 C civ. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au ignorat faptul că între părţi există o convenţie potrivit căreia actul numit Decizie va fi suspus controlului instanţelor de judecată.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au încadrat greşit actul dedus judecăţii. Judecătorii fondului au considerat că este o decizie arbitrară, iar cei din apel rezultatul procedurii de mediere, ignorând cu desăvârşire faptul că prin convenţia dintre părţi acest act poate fi contestat în faţa instanţelor de judecată conform dispoziţiilor art. 969 C civ.
Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii pentru că situaţia de fapt a fost greşit calificată.
2.2. Întâmpinarea,
Intimaţii Z.M. şi P.F. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. - în esenţă, s-a arătat că motivele de recurs reprezintă o reiterare a argumentelor prezentate la fondul cauzei şi în apel, iar eriticile sunt în totalitate raportate la sentinţa pronunţată în fondul cauzei.
- Criticile formulate vizează nemulţumirea recurentei faţă de modalitatea în care au fost puse în discuţie excepţiile, recurenta făcând o adevărată interpretare literară a motivării curţii de apel, fără să indice în ce constă presupusa încălcare a legii.
2.3. Analiza făcuta de instanţa de recurs
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Criticile vizând nepronunţarea instanţelor de fond asupra unor excepţii nepuse în discuţia părţilor, cu consecinţa încălcării principiilor fundamentale privitoare la contradictorialitate, oralitate şi drept la apărare vor fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu toate că, reluând aceeaşi problemă, recurenta a considerat că prin nepronunţare instanţele ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut şi s-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Aceste critici ar fi fost întemeiate dacă instanţele ar fi pronunţat soluţia în raport de excepţii procesuale nepuse în discuţia părţilor, numai astfel fiind încălcate principiile enunţate, drept consecinţă a vătămării procesuale provocate părţii care invocă nulitatea actului de procedură.
Or, câtă vreme, fiind învestite concomitent cu mai multe excepţii procesuale, instanţele au optat pentru aceea privitoare la necompetenţa de a analiza o anumită cerere, şi au dat soluţia în raport doar de această excepţie procesuală, nu mai aveau a le analiza pe celelalte. Tocmai în aceasta constă necesitatea determinării ordinii de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate concomitent - trebuie cercetată cu prioritate excepţia procesuală a cărei rezolvare face de prisos analiza celorlalte.
Împrejurarea că instanţa de apel a dat calificarea corectă a felului necompetenţei instanţelor nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., tocmai pentru că lipseşte vătămarea procesuală, întrucât din considerentele sentinţei rezultă că şi prima instanţă a avut în vedere acelaşi aspect. Instanţa de apel a constatat, corect, faptul că „inadvertenţa" decurgând din reţinerea în dispozitivul sentinţei a lipsei competenţei materiale a tribunalului nu atrage nelegalitatea, câtă vreme prima instanţă s-a raportat şi la necompetenţa generală.
De altfel, prin întâmpinările depuse de pârâţii persoane fizice s-a invocat atât excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, cât şi excepţia necompetenţei generale a instanţelor romane, arătându-se care sunt argumentele cu care sunt susţinute excepţiile, iâr din încheierea de dezbateri rezultă că această chestiune de drept a fost pusă în dezbatere contradictorie, iar reprezentanta reclamantei a învederat că „instanţele române sunt competente".
Excepţia de necompetenţă a fost soluţionată corect, având în vedere obiectul pretenţiei deduse judecăţii, respectiv anularea Deciziei Comisiei Administrative pronunţate la 24 decembrie 2007 de Centrul pentru Mediere şi Arbitraj al O.M.P.I. în cazul DRO2007-0008.
Această decizie a fost dată într-o procedură administrativă supusă regulilor procedurale de judecată - ceea ce include şi eventualele căi de atac - acceptate de ambele părţi. Or, parag. 4 lit; k) din Politica Uniformă de Soluţionare a Disputelor cu privire la Numele de Domeniu („U.D.R.P.") nu poate fi interpretat în sensul că recunoaşte o cale de atac împotriva dispozitivului hotărârii U.D.R.P., căile de atac trebuind să fie expres prevăzute iar nu decurgând dintr-o interpretare a uneia sau alteia dintre părţile implicate într-o anumită procedură. Ceea ce arată paragraful menţionat este faptul că printr-o acţiune de drept comun poate fi supusă analizei instanţelor ordinare soluţia dată în procedură administrativă de Centrul de Mediere şi Arbitraj al O.M.P.I.
Pe cale de consecinţă, nu a avut loc nici o interpretare greşită a contractului de adeziune, acceptarea unor reguli privitoare la înregistrarea numelor de domenii prin care nu sunt recunoscute căi de atac împotriva hotărârilor date în procedura administrativă neputâiid fi înţeleasă drept „creatoare" de căi de atac prin voinţa părţilor. Ca atăreşi nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 C proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, judecătorul redactor realizând în condiţii nesusceptibile de critică sintetizarea şi determinarea concretă a motivelor de apel cu privire la care a avut de răspuns instanţa superioară de fond. Aşadar, nici critica motivată pe dispoziţiile art, 304 pct. 7 C proc. civ. nu este întemeiată.
Împrejurarea că prin motivele de recurs s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat şi nici nu a motivat „apelul nostru" referitor la cheltuielile de judecată, în lipsa prezentării unor argumente care să vizeze nelegalitatea hotărârii, nu atrage pentru instanţa de recurs obligaţia de verificare a acestui aspect, faţă de natura recursului de cale extraordinară de atac.
Având în vedere cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală motiv pentru care; în temeiul art. 312 alin. (1) C proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta căzută în pretenţii va fi obligată la cheltuieli de judecată către intimaţii Z.M. şi P.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC W. SRL împotriva Deciziei civile nr. 166/ A din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurentă să plătească intimaţilor Z.M. şi P.F., cu titlu de cheltuieli de judecată, echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 5.546 euro.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5935/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5205/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
