ICCJ. Decizia nr. 5875/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5875/2010
Dosar nr. 21056/3/2008
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admis în parte acţiunea reclamanţilor I.N.P. şi I.D.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, aşa cum a fost precizată, la termenul din iunie 2009, sub aspectul calităţii procesuale active; a obligat pârâtul să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 972 mp, situat în Bucureşti, str. M. nr. 28, sectorul 1, în cuantum de 972.000 euro în echivalent RON, la cursul BNR din ziua plăţii omologat raportul de expertiză tehnică topografie întocmit de expertul S.V.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că imobilul - teren în suprafaţă totală de 1258 mp, situat în Bucureşti, str. M. nr. 28, sectorul 1 a aparţinut lui N.I.O., potrivit actului de partaj autentificat la Judecătoria Ocolului Bucureşti prin procesul-verbal din decembrie 1922.
Reclamanţii din prezenta cauză, şi anume I.N.P. şi I.D.L., au notificat Municipiul Bucureşti potrivit Legii nr. 10/2001 prin intermediul Biroul Executorului Judecătoresc A.P. la de 25 iulie 2001, solicitând despăgubiri pentru imobilul expropriat Decretul nr. 427/1983 pe urmele moştenitorilor lui N.I.O. şi O.E., respectiv suprafaţa de 972 mp, situată în Bucureşti, str. M. nr. 28, sectorul 1.
I.E., născută O. la 27 februarie 1932 şi decedată la data 28 octombrie 1983, este fiica lui N.I.O. şi E.A. şi mama reclamanţilor din prezenta cauză, conform certificatelor de naştere depuse la dosar.
Reclamanţii din prezenta cauză au acceptat succesiunea defunctei I.E., născute O., conform certificatului de moştenitor din 2002 emis de Biroul Notarului Public B.V.
Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 1, cu adresa din 16 iulie 2001, a comunicat reclamantului I.N.P. faptul că din anul 1952 figurează ca titular de rol moştenitorii N.I.O. şi I.E. pentru terenul în suprafaţă de 972 mp, situat în str. M. nr. 28, sectorul 1, ulterior demolat în temeiul Decretului nr. 427/1983. Potrivit adreselor emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA rezultă că pentru acest imobil nu s-au încheiat contracte, temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar în prezent pe teren se află un bloc de locuinţe şi spaţii verzi, arteră de circulaţie pietonală şi parcare.
În vederea identificării imobilului s-a efectuat o expertiză topo-cadastrală de către expertul S.V., care a identificat şi reconstituit lotul ce a aparţinut lui N.I.O. în suprafaţă de 1.258 mp, potrivit actului de partaj din anul 1922, stabilind o valoare de piaţă a terenului de aproximativ 1.000 euro/mp.
Reclamanţii şi-au precizat cererea solicitând 1258 mp, dar, faţă de împrejurarea că nu au adus nicio probă din care să rezulte că autorul acestora a deţinut până la momentul preluării de către stat întreaga suprafaţă de teren, iar din adresa emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale rezultă că în anul 1952 moştenitorii lui N.I.O., iar din anul 1966 şi I.E. deţineau suprafaţa de 972 mp, tribunalul a avut în vedere suprafaţa existentă în actul de preluare şi anume Decretul nr. 427/1983, potrivit art. 6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Valoarea terenului a fost stabilită potrivit art. 10 pct. 9 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că reclamanţii au formulat notificare, potrivit Legii nr. 10/2001 dar unitatea notificată nu a emis decizie sau dispoziţie motivată în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel că, văzând şi dispoziţiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a pronunţat pe fondul cererii reclamanţilor.
Tribunalul a admis în parte acţiunea reclamanţilor aşa cum a fost precizată sub aspectul calităţii procesuale active având în vedere dispoziţiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1073 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, să acorde reclamanţilor despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 972 mp, situat în Bucureşti, str. M. nr. 28, sectorul 1, în cuantum de 972.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, omologând raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul S.V.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti iar prin Decizia civilă nr. 11 din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins ca nefondat apelul reţinându-se următoarele considerente.
I. În mod temeinic a reţinut prima instanţă în ceea ce priveşte situaţia de fapt că, prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi înregistrată sub nr. 1700 din 25 iulie 2001 transmisă prin Biroul Executorului Judecătoresc A.P., reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 972 mp şi clădirea ce a fost construită pe acest teren şi demolată în baza Decretului nr. 427/1983, ambele situate în str. M. nr. 28, sector 1, Bucureşti.
II. Prin mai multe decizii în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a referit la situaţia refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare. Astfel, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: " (...) în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege menţionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privinţă, absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale". În acelaşi sens, reluând statuarea în drept conform căreia "lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat", instanţa supremă a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 şi că "instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
În aceste condiţii, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamant, astfel că prima critică adusă hotărârii primei instanţe este nefondată.
III. În al doilea rând, potrivit art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "Prin acte doveditoare se înţelege: (...)orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective)".
Făcând o analiză a actelor care au fost depuse odată cu notificarea, se constată că, în cauză, reclamanţii au invocat adresa din 16 iulie 2001 emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 - Bucureşti, care are forţă probantă în baza textului de lege sus menţionat, prin care această instituţie publică a atestat că în evidenţele sale privind imobilul din str. M. nr. 28, au figurat ca titulari de rol "Moştenitorii N.I.O." pentru terenul în suprafaţă de 972 mp, conform declaraţiei de impunere din februarie 1952, iar conform procesului verbal din 29 martie 1966, au figurat ca titulari de rol "Moştenitorii N.I.O. şi I.E.". S-a mai arătat că, la matricola clădiri terenuri, este făcută menţiunea "Demolat D427/1983".
Este adevărat că, din adresa din august 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi, Cadastru, rezultă că imobilul din str. M. nr. 28A a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 427 din 11 noiembrie 1983 şi că în anexa 26 a decretului, la poziţia nr. 110, au fost înscrişi I.G. şi I.M., cu 3850 mp din care 171 mp construcţii. Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că întregul imobil situat la nr. 28 şi 28A din fosta stradă M. avea o suprafaţă de teren de 3774,00 mp şi corespunde cu fostul lot al lui M.C. şi N.I.O. din actul de partaj din decembrie 1922.
Potrivit regulii cu valoare de principiu instituite de art. 1169 C. civ. în materie de probe, reclamanţilor le revenea sarcina dovedirii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către autorii lor. Întrucât aceştia nu pot proba şi faptul negativ general al neieşirii bunului din patrimoniul autorilor până la momentul preluării lui de către stat, revenea pârâtului sarcina demonstrării unei eventuale transmiteri ulterioare a imobilului către persoanele care figurează în calitate de proprietari în decret de expropriere. Simpla menţiune referitoare la I.G., I.M. făcută în cuprinsul actului normativ de preluare nu constituie o dovadă în acest sens potrivit regulilor generale în materie. Astfel, dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietăţii, precum uzucapiunea sau ocupaţiunea se consideră că proba existenţei acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. În ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietăţii printr-un mod derivat, şi anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv. Prevederile art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 au caracter special şi ca atare se aplică numai în favoarea persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv.
Reclamanţii au mai probat cu acte de stare civilă, în acord cu dispoziţiile art. 23.1 lit. b), respectiv cu certificatul de naştere din 1954 eliberat de fostul Sfat Popular al Oraşului Târgu Mureş, faptul că O.E. este fiica lui N.I.O. şi cu certificatul de căsătoriei din septembrie 1962 eliberat de fostul Sfat Popular al Raionului 301 Decembrie faptul că aceasta s-a căsătorit cu I.P., preluând numele soţului.
Potrivit certificatului de moştenitor din 2002 emis de notar public B.V., de pe urma defunctei I.E. au rămas în calitate de succesori legali cei doi reclamanţi, I.N.P. şi I.D.L.
De asemenea, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării şi a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilităţii, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenţilor cu privire la măsurile reparatorii. Nedepunerea actelor considerate necesare de către unitatea deţinătoare nu o îndreptăţeşte pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziţii, ci, în absenţa unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condiţiile art. 23.1 şi 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003, este obligată să răspundă, chiar într-un sens defavorabil reclamantului, deoarece în acest mod solicitantului i se deschide calea accesului la justiţie pentru contestarea soluţiei, în caz contrar cererea sa privind recunoaşterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluţionare a ei într-un termen rezonabil.
De asemenea, contrar susţinerilor apelantului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptăţită să depună o parte din probe direct în instanţă. În acest sens, art. 26 alin. (4) din lege prevede că în cazul în care dispoziţia motivată de soluţionare a cererii de restituire în natură este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită, în funcţie de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziţia va adopta o poziţie procesuală raportată la acestea. Nu poate fi vorba decât de probe depuse după soluţionarea notificării de către unitatea deţinătoare, întrucât dovezile administrare anterior se presupune că au fost avute în vedere la momentul adecvat.
IV. În analiza motivului de apel referitor la modalitatea de obţinere a măsurilor reparatorii de către persoanele îndreptăţite dispusă de către prima instanţă, Curtea va trata distinct problema temeiului legal al obligării pârâtului la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 972 mp, situat în Bucureşti, str. M. nr. 28, sectorul 1, în cuantum de 972.000 euro în echivalent RON, la cursul BNR din ziua plăţii şi pe cea a calităţii procesuale pasive într-o asemenea cerere.
Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului s-au după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită. În schimb, prima instanţă a obligat intimata pârâtă să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, într-un anumit cuantum, fără a face distincţie dacă este vorba de compensare cu alte bunuri sau servicii ori de despăgubiri.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie: "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Or, între dispoziţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005: "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată de România prin Legea nr. 30/1994, există o asemenea neconcordanţă, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe hotărâri, dintre care prezintă o relevanţă deosebită cea pronunţată la 9 decembrie 2008, în cauza Viaşu împotriva României. Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (parag. 58).
Potrivit art. 1 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială: "Imobilele preluate în mod abuziv de stat (...) în perioada 6 martie 1945 - 1 decembrie 1989 (...) se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor sta măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti".
Prin urmare, actul normativ în discuţie a recunoscut dreptul reclamanţilor la restituire în natură, precum şi obligaţia de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent în caz de nerestituire în natură, astfel că aceştia au un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil, care intră în sfera de aplicare a noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (parag. 59).
În aceste condiţii, nerestituirea terenului pană în prezent, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor (parag. 59). Aceasta înseamnă că în patrimoniul reclamanţilor s-a născut, ca urmare a ingerinţei în dreptul lor la respectarea bunului lor, direct în temeiul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, un drept la despăgubire, cu condiţia ca ingerinţa să fie nejustificată.
Asupra justificării ingerinţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, analizând în cauza Viaşu împotriva României modificările succesive ale Legii nr. 1/2000, situaţie similară cu cea a Legii nr. 10/2001, incidentă în cauza de faţă, precum şi Legea nr. 247/2005, cu modificările sale ulterioare, că, şi presupunând că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerinţa în dreptul reclamantului era prevăzută de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, justul echilibru care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii reclamantului şi cerinţele interesului general a fost distrus şi că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă (parag. 73).
Pentru a stabili dacă a fost păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, este necesar să se analizeze dacă termenul necesar autorităţilor române pentru a-i restitui reclamantului terenul sau de a-i plăti o despăgubire nu a supus partea interesată unei sarcini disproporţionate şi excesive (parag. 69). Or, în speţă, au trecut aproape 7 ani de la data expirării termenului pentru soluţionarea notificării (septembrie 2001) şi până la data introducerii cererii, de chemare în judecată (iunie 2008).
Este de remarcat că, în aceeaşi cauză, Viaşu împotriva României, Curtea a arătat că incertitudinea juridică generată de modificările repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire, care au fost inoperante în plan practic (ineficacitatea Fondului "Proprietatea" a fost constatată începând cu hotărârea pronunţată în cauza Străin ş.a. împotriva României la 21 iulie 2005 şi a continuat până în prezent, fiind reţinută în hotărâri mai recente, precum cea din 1 decembrie 2009, pronunţată în cauza Cristian şi Mihail Dumitrescu împotriva României) a fost denunţată de diferite instanţe judecătoreşti române, inclusiv de instanţa supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine "echivocul situaţiilor juridice incerte" şi "să sancţioneze lipsa de diligenţă din partea autorităţilor competente" (parag. 71). Hotărârile respective, menţionate în parag. 47 - 49, au statuat că, atunci când restituirea în natură a unui imobil nu era posibilă în temeiul Legii 10/2001 statul trebuia să acorde despăgubiri beneficiarului dreptul de restituire acoperindu-i integral prejudiciul suferit. Pe cale de consecinţă, instanţele au dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptul de restituire, preţul bunului la valoarea de piaţă.
Nu numai art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoaşte titularilor dreptul de proprietate care nu îşi pot exercita prerogativele asupra bunului, un drept la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, ci şi dreptul intern.
Răspunderea civilă este considerată acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligaţia pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia. Obligaţia de reparare a prejudiciului rezultă din dispoziţiile de principiu ale art. 998 C. civ., care prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, precum şi din cele ale art. 1073 C. civ., potrivit căruia creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în cazul în care acest drept nu este respectat, are dreptul la dezdăunare. Potrivit procedurii reglementate de dispoziţiile Titlului VII ale Legii nr. 247/2005 şi ale H.G. nr. 1481/2005, persoanele fizice cărora li s-au acordat despăgubiri prin echivalent primesc iniţial titluri de despăgubire, care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra unor titluri de plata, acestea din urmă încorporând drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 RON. Începând cu luna martie 2008, a fost permisă vânzarea acţiunilor Fondului Proprietatea, în conformitate cu legislaţia aplicabilă în materie. Cu toate acestea, întrucât până în prezent fondul nu a fost înregistrat la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, fiind astfel încălcată obligaţia prevăzută de art. 7 alin. (2) din titlul VII a Legii nr. 247/2005, proprietarii care au fost despăgubiţi cu acţiuni la acest organism de plasament colectiv nu pot intra în posesia banilor decât prin vânzarea acţiunilor pe piaţa neagră, primind un preţ cu mult sub valoarea lor oficială. Diferenţa de preţ se explică prin riscul pe care şi-l asumă cumpărătorul, întrucât încă nu se ştie care va fi valoarea unei acţiuni la tranzacţionare pe o piaţă reglementată.
Această situaţie a fost reţinută şi de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din data de 20 iulie 2006, pronunţată în cauza Radu împotriva României. Curtea a constatat, în principal, că "Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii". Unul din argumentele care au condus la această concluzie a fost acela că funcţionarea efectivă a Fondului Proprietatea implică parcurgerea prealabilă a unor operaţiuni care nu au fost încă finalizate, în vederea realizării cotării la bursă.
Prin urmare, neexecutarea obligaţiei prevăzute de art. 7 alin. (2) din Titlul VII ale Legii nr. 247/2005: "Fondul "Proprietatea se înregistrează la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, ca alt organism de plasament colectiv (AOPC), de tip special constituit în scopul acordării despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură" dă naştere, în sarcina autorului faptei ilicite săvârşite prin omisiune, unei obligaţii de plată a despăgubirilor băneşti corespunzătoare prejudiciilor suferite de persoanele interesate.
De asemenea, trebuie avut în vedere punctul de vedere exprimat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la această chestiune de drept, expus în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, care a constituit unul din argumentele ce au condus la adoptarea soluţiei respective.
Astfel, instanţa supremă a arătat că: "Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale". Se deduce, per a contrario, că neconvenţionalitatea dispoziţiilor legii speciale, din pricina faptului ca Fondul Proprietatea nu este funcţional, poate conduce la aplicarea prioritară a Convenţiei în cadrul unei alte acţiuni.
Mergând pe aceeaşi linie de gândire, Înalta Curte a arătat în continuare că: "Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti. În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniu revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală". Se deduce că instanţa supremă admite aplicarea acestui principiu şi în cazul legii speciale, astfel că şi în ipoteza în care este imposibilă acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent reale şi efective, obiectul dreptului de proprietate urmează a fi convertit în despăgubiri.
În sistemul Legii nr. 10/2001, obligaţia de restituire şi cea de acordarea unor bunuri şi servicii în compensare revin unităţii deţinătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român. Obligaţia de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecinţa neîndeplinirii obligaţiei prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 şi, ca atare, răspunderea juridică aparţine statului român.
În schimb, înlăturarea tuturor dispoziţiilor legale care reglementează despăgubirile acordate în condiţiile legii speciale, a căror ineficienţă practică a fost demonstrată, în considerarea priorităţii ce trebuie acordate Convenţiei pentru Drepturile Omului, atrage incidenţa dreptului comun. Soluţia propusă de dreptul comun cu privire la obligaţia de reparare a prejudiciului echivalent bănesc este diferită, întrucât atât obligaţia de restituire, cât şi obligaţia de dezdăunare, care este în acest caz consecinţă în temeiul art. 3 C. civ. a imposibilităţii materiale sau juridice de restituire, revin aceleiaşi persoane, respectiv deţinătorul imobilului.
Nu în ultimul rând, în privinţa efectului modificărilor legale intervenite aspectul modalităţii prin care se realizează repararea prejudiciului suferit de titularii dreptului de proprietate deposedaţi în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, restituirea imobilelor în natură sau plata unor despăgubiri prin echivalent, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 559 din 24 iulie 2008.
Reţinând că, dacă în art. 27 din Legea nr. 10/2001 se făcea distincţie de imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispoziţiile art. 29, în urma modificării operate prin Legea nr. 247/2005 prevăd persoanele îndreptăţite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora, Curtea a statuat că: "legea nouă are ca unic domeniu temporal de acţiune faza iniţială de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 5 alin. (2) privind neretroactivitatea.
Mai mult, noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla împrejurare de fapt - soluţionarea cu întârziere a notificărilor de societăţile comerciale integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, aflate, aşa cum s-a arătat în prealabil, "în situaţii identice".
Chiar dacă decizia Curţii Constituţionale nu este direct incidentă în cauză, se aplică argumentul de analogie ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet. Este evident că în ambele cazuri se pune aceeaşi problemă de drept şi anume aceea a consecinţelor juridice ale nesoluţionării unei notificări în termenul legal, împlinit anterior unei modificări legislative care dezavantajează persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Prin urmare, reclamanţii din prezenta cauză nu ar trebui să fie privaţi de posibilitatea obţinerii unor despăgubiri băneşti corespunzătoare valorii totale a bunului preluat în mod abuziv, care era prevăzută de legea în vigoare la momentul când ar fi trebuit soluţionată notificarea de către unitatea deţinătoare.
A mai reţinut instanţa de apel că raportat la aceste din urmă considerente, se constată că imposibilitatea obţinerii de către reclamanţi a singurei măsuri reparatorii prin echivalent, reale şi efective ce constă în despăgubiri băneşti integrale, este consecinţa şi a nerespectării de către unitatea deţinătoare a termenului în care trebuia soluţionată notificarea.
În al doilea rând, reţine instanţa de apel obligaţia de reparare a prejudiciului prin echivalent, scoasă din contextul Legii nr. 247/2005 ca urmare a aplicării cu prioritate a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, revine unităţii deţinătoare, în patrimoniul căreia de altfel şi rămâne terenul care a format obiectul notificării, şi ca efect al neexecutării obligaţiei de a face constând în restituirea în natură, potrivit regulilor dreptului comun.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitându-se modificarea ei în sensul înlăturării obligării la plata despăgubirilor de 972.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, susţinându-se că instanţa de apel a făcut o confuzie gravă în ce priveşte incidenţa dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005 art. 6.
Recurentul susţine că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 nu are competenţa de a plătit despăgubiri pentru imobilele notificate în temeiul Legii nr. 10/2001 ci are doar dreptul de a stabili calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale.
Or, susţine recurentul, plata de despăgubiri şi acordarea efectivă de măsuri reparatorii prin echivalent este un atribut exclusiv al Comisiei Centrale de Stabilirea Despăgubirilor.
În aceeaşi idee se susţine că motivarea hotărârii instanţei de fond prin evocarea unor motive străine de natura pricinii, este nelegală, instanţa de apel depăşind astfel cu mult cadrul procesual stabilit prin acţiune, ca şi temeiul de drept invocat de reclamanţi - art. II din Legea nr. 10/2001.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Intimaţii s-au opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziţiei procesuale şi jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţii şi a acordării despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, cu referire expresă la Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului - pilot în cauza Atanasiu contra României prin care Statul Român a fost obligat la luarea unor măsuri legislative în termen de 18 luni în materia restituirii proprietăţilor şi acordarea unor despăgubiri efective.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit Legii nr. 10/2001 lege specială de reparaţie, derogatorie de la dreptul comun, unitatea deţinătoare a imobilului nu este titulara obligaţiei de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent (cu o singură excepţie - acordarea în compensaţie a altor bunuri sau servicii).
Nici anterior modificării Legii nr. 10/2001, despăgubirile acordate în condiţiile prevăzute de art. 241 alin. (1), prin decizie/sau dispoziţie motivată sau prin hotărâre judecătorească (în cazul deciziilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestaţii admise în procedura judiciară) nu erau achitate de unitatea deţinătoare, ci acestea erau înaintate către prefectură conform procedurii reglementate de art. 36 - 40 din actul normativ evocat.
După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36 - 40 din lege şi intrarea în vigoare a titlului VII din Legea nr. 247/2005 atât deciziile/dispoziţiile emise anterior cât şi deciziile/dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt supuse aceleiaşi proceduri ( art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării finale şi emiterii titlului de proprietate.
Prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înţeles să facă distincţie între modificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) - şi modificările ce nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor însoţite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Astfel referindu-se la notificările soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, în decizia dată în recurs în interesul legii, sus evocată, s-a statuat că în cazul în care contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ci şi după caz natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă.
În cauză, însă nu este vorba despre o notificare soluţionată la data intrării în vigoare a legii noi sau de o decizie emisă anterior acestei date şi eventual contestată în temeiul prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care procedura prevăzută de art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este cu atât mai mult cu cât Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are competenţa absolută în vederea evaluării finale şi a emiterii titlurilor de proprietate.
Pentru considerentele expuse, este de reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se admite recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a se modifica decizia recurată în sensul admiterii apelului acestui pârât şi pe cale de consecinţă a se schimba în parte Sentinţa civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea la cuantumul de 972.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Raportat la poziţia procesuală a intimaţilor care au invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţii, sunt de relevat următoarele aspecte:
Astfel nu se poate reţine că nedeterminarea cuantumului valoric al măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv de stat, ar echivala cu o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât împotriva deciziei ce se va emite de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanşa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.
În acest mod este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete în fapt şi în drept, de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de acest articol.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui prin ea însăşi, temei de drept al unei acţiunii în justiţie fiind necesar să se invoce care anume din drepturile prevăzute de convenţie a fost încălcat.
Cu privire la invocarea de către intimaţi a primei hotărârii pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României este de reţinut că prin această hotărâre Curtea Europeană a reţinut că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecţie efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenţiei şi a îngheţat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislaţia naţională cu cea mai mare prioritate a simplificării şi eficientizării procedurilor în domeniu şi în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ţinând cont de interesele tuturor părţilor implicate.
S-a mai statuat în hotărârea pilot că autorităţile române ar putea stabili măsuri pentru eşalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăţilor datorate cu titlu de despăgubiri, şi că ţinând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii ţări, autorităţile române vor avea libera atingere a modalităţilor de compensare şi reparare a legislaţiei în domeniul proprietăţii.
Or, faţă de cele expuse Hotărârea pilot dată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietăţii impusă Statului Român.
Cum prin prisma celor expuse sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, a se modifica hotărârea instanţei de apel în sensul admiterii apelului pârâtului şi pe cale de consecinţă a se schimba în parte hotărârea instanţei de fond în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea la plata cuantumului de 972.000 euro în echivalent la cursul BNR din ziua plăţii, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 11A din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea la cuantumul de 972.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2010.
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
DOSAR NR. 21056/3/2008
ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din 13 septembrie 2010
Asupra cererii de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2010 pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a solicitat suspendarea executării silite a Deciziei nr. 11A din 11 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, până la judecarea recursului declarat împotriva aceleiaşi decizii.
În motivarea cererii pârâtul a susţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă rămasă definitivă prin decizia recurată, a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 972.000 euro.
S-a mai arătat că măsura indisponibilizării a fost luată în baza documentaţiei depuse la trezorerie la data de 24 iunie 2010 de către BEJ B.D., întocmită în Dosarul de executare nr. 389/2010 - debitor Municipiul Bucureşti prin Primarul General, creditori I.N.P. şi I.D.L.
Totodată, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că, fiind vorba de o sumă mare de bani, în eventualitatea modificării hotărârilor instanţelor de fond, s-ar afla în imposibilitate de a obţine întoarcerea executării.
S-a depus ordinul de plată nr. X1 (plătitor - Primăria municipiului Bucureşti, beneficiar - Direcţia Venituri Buget Local) - cu care face dovada plăţii unei cauţiuni în sumă de 500 RON.
Analizând chestiunea dovezii plăţii cauţiunii, invocată de către apărătorul intimaţilor pârâţi, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 28 iunie 2010 s-a stabilit în sarcina recurentului pârât achitarea unei cauţiuni în sumă de 500 RON.
La data de 2 iulie 2010 recurentul pârât a depus ordinul de plată nr. X1, cu care face dovada plăţii cauţiunii fixate de instanţă.
Prin cererea înregistrată în data de 7 iulie 2010, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a solicitat suspendarea provizorie a executării Sentinţei nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 11 A din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, până la soluţionarea recursului declarat împotriva acestora, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 403(4) C. proc. civ.
Această cerere s-a soluţionat, prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu din data de 7 iulie 2010, în sensul admiterii suspendării executării silite a Sentinţei nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă.
Analizând cererea de suspendare a executării silite a Deciziei nr. 11A din 11 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, Înalta Curte constată că se impune a fi primită pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 300 alin. (1), "Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege.
Alin. (2), la cerere, instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate şi în alte cazuri decât cele la care se referă alin. 1".
În speţa de faţă, recurentul pârât a fost obligat, prin Sentinţa civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia recurată, la plata sumei de 972.000 euro, sumă ce a fost deja indisponibilizată.
Cum suma de 500 de RON, stabilită ca reprezentând cauţiunea dispusă prin Încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2010, a fost achitată în termen de patru zile, respectiv la data de 2 iulie 2010, prin ordinul de plată nr. X1, instanţa reţine că recurentul pârât şi-a îndeplinit obligaţia de plată a cauţiunii.
Ca atare, analizând cererea de suspendare a executării silite a Deciziei civile nr. 11 A din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. civ., raportat la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte urmează a admite cererea şi a dispune suspendarea executării silite a deciziei sus-menţionate, până la soluţionarea recursului declarat împotriva acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de suspendare a executării silite formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Suspendă executarea silită a Deciziei civile nr. 11 A din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, până la soluţionarea recursului declarat împotriva acesteia.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2010.
Procesat de GGC - MI
Părțile dosarului
(conform datelor publicate pe portalul instanțelor)
- MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL - Recurent (Pârât)
- ILIE NICOLAE PETRISOR - Intimat (Reclamant)
- ILIE DUMITRAS LEONARD - Intimat (Reclamant)
Termenele dosarului
| Dată de ședință | Oră începere ședință | |
|---|---|---|
| 28.06.2010 | 9:00 |
|
| 13.09.2010 | 9:00 |
|
| 08.11.2010 | 9:00 |
|
| 07.07.2010 | 9:00 |
|
| ← ICCJ. Decizia nr. 5895/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5921/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
