ICCJ. Decizia nr. 5921/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5921/2010
Dosar nr. 158/97/2009
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Deliberând în condiţiile art. 260 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Primul ciclu procesual.
Prin Acţiunea înregistrată la 21 decembrie 2006 reclamantul Protopopiatul R.U.R.G.C.S. în numele şi pentru Parohia R.U.R.G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Parohia O.R.S. recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului "Biserică" şi retrocedarea acestui imobil identificat prin C.F. X1 nr. X2 - Biserică şi cimitir în suprafaţă de 7914 m2 şi obligarea pârâtei la restituirea bunului în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica R.U.R.G.C., Decretului-Lege nr. 126/1990, Decretului-Lege nr. 9/1989 privind abrogarea unor acte normative şi ale art. 480 C. civ.
Tribunalul Hunedoara prin Sentinţa civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008, a respins acţiunea constatând că prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a dispus expres o procedură de stabilire a situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale prin abilitarea unor comisii mixte la nivel de comitete formate din reprezentanţi ai ambelor culte să tranşeze asupra litigiului printr-o soluţionare adecvată în care să aibă prioritate "dorinţa credincioşilor" din comunitate.
Instanţa a apreciat că legiuitorul din procedura instituită a avut în vedere o soluţionare pe cale amiabilă a conflictului determinat de revendicarea lăcaşelor de cult.
S-a reţinut totodată că în speţă enoriaşii greco-catolici din localitatea S.A. au achiziţionat deja un astfel de lăcaş de cult, unde un preot greco-catolic oficiază practicile şi ritualul specifice cultului.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008 a admis apelul reclamantei, a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008 a Tribunalului Hunedoara şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. S-a constatat că instanţa de fond a ignorat caracterul revendicativ al acţiunii de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ceea ce a făcut ca soluţia să nu fie raportată la obiectul cauzei.
2. Al doilea ciclu procesual.
Rejudecând cauza după casare, Tribunalul Hunedoara prin Sentinţa civilă nr. 82 din 25 martie 2009 a respins acţiunea.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu în temeiul Decretului nr. 358/1958 şi a art. 37 din Decretul nr. 177/1948, modalitatea transferării proprietăţii nefiind contestată.
S-a mai reţinut că orice acţiune în revendicare se legitimează pe dreptul de proprietate dovedit prin titlu de proprietate. În raport de această regulă s-a apreciat că înscrisul din dosarul de fond nu valorează dovadă a titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, el neîndeplinind nici condiţiile de formă nici pe cele de fond.
Instanţa a mai apreciat că dacă înscrisul prezentat este o copie a C.F. X1 în care figurează imobilul în litigiu, el reprezintă doar foaia A care cuprinde descrierea imobilului care atestă componenţa acestuia (biserică). Lipsa foii B din Cartea Funciară care indică proprietarul nu poate fi suplinită, reclamanta nefăcând dovada titlului său de proprietate, cu atât mai mult cu cât este de notorietate că acest bun a făcut obiectul Decretului nr. 3581/1958 şi, respectiv, Decretului nr. 177/1948.
Instanţa a mai reţinut că prin efectul actelor normative amintite, pârâta a dobândit nu numai posesia bunului în litigiu ci şi dreptul de proprietate în totalitatea prerogativelor sale (posesie, folosinţă, dispoziţie) şi s-a comportat ca un bun şi diligent gospodar executând în decursul timpului lucrări ample de întreţinere, reparaţii, recondiţionări, de înfrumuseţate, prin care s-a sporit gradul de confort, lucrări care pot fi considerate voluptorii şi pe care le execută de regulă doar un bun şi diligent gospodar.
S-a mai reţinut că prin Legea nr. 213/1998 cimitirele sunt incluse în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale pe raza cărora se află.
Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 82 din 25 martie 2009 şi a admis acţiunea. A fost obligată pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. X1 nr. X2, biserică şi cimitir intravilan în suprafaţă de 1 iugăr şi 600 stânjeni, respectiv 7914 m2 şi să restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil cu 1.200 RON cheltuieli de judecată efectuate la instanţa de fond.
În motivarea acestei decizii în esenţă curtea de apel a reţinut următoarele.
Conform art. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989, Biserica R.U.R.G.C a fost recunoscută oficial situaţia lăcaşurilor de cult care au aparţinut acestei Biserici (şi preluate de Biserica Ortodoxă) urmând a se stabili de către o comisie mixtă a reprezentanţilor clericali ai celor două culte religioase, ţinând cont de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Rundele de dialog care au avut loc între părţi, conform actelor depuse la dosar, nu au dat rezultate astfel încât reclamanta a intentat prezenta acţiune în temeiul art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005.
În acţiunea reală pornită în temeiul art. 480 C. civ. de reclamantul neposesor (pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra bunului revendicat şi pe care îl solicită de la pârâtă), reclamantului îi revine obligaţia de a proba dreptul pretins (conf. art. 1169 C. civ.).
Instanţa a constatat că reclamantul a făcut această probă cu copia C.F. X1 actualizată la 20 noiembrie 2006, (depusă la instanţa de fond) copie semnată şi ştampilată de autoritatea emitentă (Biroul C.F. Haţeg) precum şi de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Hunedoara) şi depusă ulterior tot în copie, în dosarul instanţei de apel ( exemplar actualizat la 14 octombrie 2009).
S-a constatat că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea putând fi paralizată numai când posesorul actual a dobândit imobilul prin uzucapiune, în condiţiile prevăzute de lege.
Instanţa de apel a constatat că pârâta nu a invocat, expressis verbis, în apărare această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, dar s-a referit la posesia îndelungată pe care a exercitat-o asupra bunului (mai mult de 50 ani), ceea ce a impus analizarea acestui mod de dobândire a proprietăţii.
S-a observat că potrivit Deciziei nr. 86/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, în situaţia în care prescripţiile sunt începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938, acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în regim de Cartea Funciară, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, sub imperiul căreia ele au început.
Sub acest aspect s-a apreciat că în momentul când pârâta a început posesia bunului, în 1948, era în vigoare Legea nr. 115/1938, pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare şi că art. 27 şi 28 din această lege, care reglementează uzucapiunea, nu se aplică cazului dedus judecăţii, pârâta neaflându-se în nici una din ipotezele reglementate de articolele menţionate.
Cazul reglementat de art. 27 al Decretului-Lege nr. 115/1938 - uzucapiunea tabulară de 10 ani - nu se regăseşte în speţă, în raport de împrejurarea că pârâta nu şi-a intabulat dreptul în C.F.
Nici cazul reglementat de art. 28 din acelaşi act normativ - uzucapiunea extratabulară de 20 ani - nu se regăseşte în cauză. În acest din urmă caz este necesar ca posesia să fie exercitată timp de 20 ani de la moartea titularului dreptului de proprietate intabulat.
În ce priveşte susţinerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 358/1948 şi respectiv Decretul nr. 177/1948 aceasta nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de C.F. cu aplicarea Decretului-Lege nr. 115/1938, care reglementează principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în Cartea Funciară (art. 17 - 18 din actul normativ citat).
Constituirea dreptului de proprietate în beneficiul pârâtei nu s-a putut reţine nici pe cale de excepţie de la regula instituită de art. 17 - 18 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 26 din Decretul-Lege amintit.
Art. 26 prevede că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscrierea în Cartea Funciară în cazuri expres enumerate: succesiune legală şi testamentară, accesiune, vânzare silită şi expropriere. Or, în speţă nu s-a dovedit nici o situaţie de acest gen.
S-a conchis, prin urmare, că înscrierea reclamantei în C.F. dă naştere prezumţiei prev. de art. 32 din actul normativ menţionat, (principiu reluat şi de art. 30 din Legea nr. 7/1996 privind cadastru judiciar şi publicitatea imobiliară), din care rezultă că dacă în C.F. s-a înscris un drept real, se prezumă că dreptul există în folosul persoanei în beneficiul căreia dreptul a fost înscris.
Curtea de apel a mai reţinut că efectul abrogării Decretului nr. 358/1948 a privit numai recunoaşterea Bisericii Greco-Catolice şi nicidecum redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor pe care Biserica Greco-Catolică le-a pierdut ca efect al legii.
S-a mai observat că nu se poate aprecia că în cauză proprietatea a fost dobândită de pârâtă ca efect al legii în temeiul art. 645 C. civ. invocat, faţă de împrejurarea că decretele nr. 358/1948 şi nr. 177/1948, sunt emise de Ministerul cultelor, ele nefiind legi ci acte emise în executarea legilor.
Instanţa de apel, a mai constatat că susţinerea pârâtei în sensul că dreptul de proprietate a fost dobândit în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu poate fi primită. Acest articol prevede că dacă numărul credincioşilor care au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox este de cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale al cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi.
Instanţa a observat că art. 38 din Decretul nr. 177/1948 instituie o procedură specială pentru intabularea dreptului de proprietate, procedură despre care nu se face nici o menţiune în Cartea Funciară, în favoarea pârâtei, preluarea imobilului fiind făcută fără titlu, este o preluarea faptică.
Cât priveşte împrejurarea reţinută de instanţă ca temei a respingerii acţiunii, faptul că imobilul a fost supus unor lucrări de transformare-adăugire care i-a sporit gradul de confort, s-a constatat că acestea nu au format obiectul litigiului, şi deci pentru ele nu s-au administrat probe, acest aspect putând forma obiectul unei acţiuni separate în pretenţii şi în nici un caz nu poarte conduce la dobândirea unui drept de proprietate asupra unui imobil care este proprietatea altei persoane.
Nu s-a primit susţinerea pârâtei potrivit căreia cimitirul nu poate forma obiect al revendicării, deoarece face parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor conform art. II pct. 10 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998. Susţinerea este reală dar inaplicabilă în raport de dovedirea dreptului de proprietate făcută de reclamant asupra acestui bun, notat în C.F. ca făcând parte din nr. X2 alături de biserică.
3. Recursul.
Împotriva Deciziei nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia pârâta a declarat recurs în termenul legal prevăzut de lege, solicitând în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel şi, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei iar pe fond respingerea acţiunii.
În drept au fost invocate motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt decizia a fost criticată pentru următoarele:
- încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil prin aceea că nu s-a pus în discuţia părţilor înscrisul "foaie reconstituită a C.F. X1" şi nici celelalte probe pe care s-a întemeiat hotărârea;
- încălcarea dreptului la apărare al pârâtei căreia nu i s-a acordat un termen pentru studierea actului "foaia reconstituită a C.F. X1" depus la termenul la care s-a judecat cauza;
- nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiilor şi apărărilor formulate de pârâtă (excepţia lipsei de interes şi a inadmisibilităţii acţiunii);
- lipsa de rol activ din partea instanţei pentru identificarea imobilelor - obiect al acţiunii în revendicare;
- lipsa motivelor pe care se întemeiază soluţia instanţei, şi care a analizat apărări neinvocate de pârâtă (uzucapiunea) şi mai ales nu a precizat pe care înscris din cele prezentate drept "extras din foaia de C.F. X1", se întemeiază soluţia.
În dezvoltarea acestor motive de fapt recurenta în esenţă a susţinut următoarele:
Reclamantul într-o acţiune în revendicare este ţinut să dovedească pretenţiile sale, în temeiul art. 1169 C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio), pârâtul având o situaţie pasivă deoarece în favoarea lui operează prezumţia de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.
Recurenta a susţinut că în mod eronat şi nelegal s-a apreciat că proba prezentată de reclamant în susţinerea acţiunii în revendicare reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, actul neîndeplinind condiţiile de formă şi fond cerute de lege pentru un asemenea document.
Recurenta a mai criticat şi faptul că instanţa nu a lămurit nici elementele de incertitudine ale înscrisului prezentat de reclamant, în două variante originale, în justificarea dreptului de proprietate.
La fond, susţine recurenta, reclamantul a prezentat un document în limba maghiară intitulat "C.F. X1" eliberat de Biroul de Carte Funciară Haţeg, la 11 noiembrie 2007, în urma Cererii nr. 3183 din 6 noiembrie 2007, iar în apel reclamantul a prezentat un alt document în limba română intitulat tot "C.F. X1" eliberat la 14 octombrie 2009 de Biroul de Carte Funciară Haţeg în urma Cererii nr. 6517 din 9 octombrie 2009, despre care se face menţiunea că este "foaie reconstituită".
S-a criticat de asemenea împrejurarea că instanţa de apel nu a lămurit situaţia confuză a celor două documente, fiecare în altă limbă şi nici nu a indicat care din cele două reprezintă titlu de proprietate şi nici motivele pentru care a dat o atare valoare documentului intitulat "C.F. X1".
Sub acest din urmă aspect recurenta a susţinut că, soluţia instanţei de apel de a admite acţiunea în revendicare este nelegală deoarece documentul mai sus amintit a fost greşit interpretat şi considerat că valorează titlu de proprietate, el fiind în realitate numai certificarea unei înscrieri în C.F., s-a susţinut că documentul nu cuprinde menţiuni cu privire la titularul dreptului şi nici date referitoare la modul în care a fost dobândită proprietatea asupra lăcaşului de cult în discuţie, într-una din formele de dobândire a proprietăţii prevăzute de art. 644 şi 645 C. civ. Nu este menţionată nici data dobândirii proprietăţii pentru ca în raport de aceasta să se stabilească legea aplicabilă, având în vedere că în Decretul-Lege nr. 115/1938 nu se prevede că extrasul de Carte Funciară are valoarea de titlu de proprietate.
S-a mai criticat împrejurarea că deşi nu s-au făcut dovezi cu privire la identificarea terenului şi bisericii în sensul că bunul revendicat este cel aflat în posesia pârâtei şi are dimensiunile prevăzute în acte şi se află în comuna S.A. sat D. În lipsa acestor dovezi acţiunea a fost admisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Sub acest aspect s-a criticat faptul că nu s-au analizat apărările pârâtei în sensul că biserica actuală deţinută în satul D. de Parohia Ortodoxă Română a fost construită pe ruinele unei alte biserici tot ortodoxe, dovada fiind orientarea altarului bisericii spre răsărit.
Recurenta a mai susţinut că s-au ignorat şi apărările acesteia în sensul că imobilul biserică a intrat în patrimoniul Parohiei Ortodoxe S.A. prin efectul legii prin care s-a dispus încetarea existenţei cultului greco-catolic, dreptul de proprietate fiind strămutat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 iar după anul 1948 în comuna D. şi în satul S.A. nu au mai existat credincioşi greco-catolici, conform recensământului din anul 2002 când manifestarea apartenenţei religioase putea fi liber exprimată, numărul acestora (15 - 16 persoane) fiind astfel mic faţă de numărul credincioşilor ortodocşi.
Recurenta a susţinut că în această ipoteză reclamanta nu ar avea posibilitatea să revendice bunul în lipsa dreptului care îi legitimează acţiunea, şi nici să susţină că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul ei în condiţiile în care, după apariţia Decretului 358/1948 reclamanta nu a mai existat ca subiect de drept civil, fiind desfiinţată şi deci nu putea fi titulara unui drept real.
Nici abrogarea normelor legale prin care pârâta a devenit proprietară, nu conduce la caducitatea titlului acesteia, a susţinut recurenta, deoarece caducitatea este o sancţiune care lipseşte de efecte juridice doar actul juridic datorită unor cauze ulterioare încheierii lui indiferent de voinţa autorului actului.
S-a mai susţinut că reclamanta nu are un interes legitim şi a promovat o acţiune care este inadmisibilă, în contextul legii speciale O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România cu modificările ulterioare inclusiv cele prevăzute în Legea nr. 247/2007, care a instituit reglementarea prin lege specială a regimului juridic al imobilelor cu destinaţie de lăcaş de cult. În raport de dispoziţiile legii speciale, normele C. civ., norma de drept comun, au fost înlocuite în acest caz de dispoziţiile legii speciale şi, ca urmare, au rămas fără aplicare.
În întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat atât sub aspectul excepţiilor invocate (lipsa calităţii procesuale active, lipsa de interes în promovarea acţiunii şi inadmisibilitatea acţiunii), cât şi pe fondul său.
În acest sens intimata a arătat că îi este justificată calitatea procesuală activă de dispoziţiile art. 276 şi 278 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientate (pe baza căreia funcţionează Biserica R.U.R.G.C.), cod recunoscut de Guvernul României prin H.G. nr. 1218/2008.
Potrivit textelor invocate protopopul, preot din fruntea unui protopopiat compus din mai multe parohii, are dreptul şi obligaţia de a îndeplini în numele episcopului eparhial sarcinile determinate de drept şi de a se îngriji pentru ca bunurile bisericeşti să fie administrate cu toată grija, bunul revendicat fiind potrivit colii de C.F. X1, proprietatea Bisericii Creştine greco-catolice, cult recunoscut prin Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Cât priveşte interesul, intimata a arătat că a dovedit existenţa acestuia prin promovarea prezentei acţiuni pentru recuperarea bunurilor imobile ce au aparţinut Bisericii R.U.R.G.C.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-a arătat că aceasta a fost rezolvată de către Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008, prin care a fost respinsă această excepţie, soluţie care nu a fost recurată de recurenta pârâtă, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.
Şi pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului în raport de împrejurarea că reclamanta a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului cu extrasul de C.F. X1 depus la dosar într-o formă la instanţa de fond şi ulterior într-o formă actualizată care nu este neclară şi care cuprinde în foaia A proprietarul tabular înregistrat sub A1, respectiv Biserica Creştină greco-catolică S.A., înregistrarea fiind făcută înainte de 1918, potrivit dreptului civil maghiar şi deci înainte de intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 115/1938. Foaia de C.F. îndeplineşte astfel atât condiţiile de formă cât şi de fond pentru a fi interpretate drept titlu de proprietate.
S-a susţinut că, nici critica referitoare la necesitatea unei expertize de identificare a imobilului nu este întemeiată, deoarece o atare probă nu era pertinentă faţă de recunoaşterea pârâtei că imobilul din foaia de C.F. X1, nr. X2 este un lăcaş de cult asupra căruia reclamanta a pierdut în 1948 dreptul de proprietate. Intimata a mai arătat că decizia atacată este bine motivată şi cuprinde atât probele reţinute cât şi concluziile desprinse din acestea, instanţa manifestând şi rolul activ prin aceea că a analizat toate posibilităţile şi cele care nu au fost invocate de pârâtă.
S-a mai susţinut că hotărârea curţii de apel este legală şi temeinică deoarece instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 art. 17 - 18, drepturile reale putând fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în Cartea Funciară şi deci câtă vreme reclamanta este înscrisă în C.F., această înscriere dă naştere prezumţiei prev. de art. 32 din Legea nr. 115/1938 şi preluată de art. 30 din Legea nr. 7/1996.
Intimata a mai arătat că aşa zisă diferenţă numerică din satul S.A. între credincioşii celor două culte, catolic şi, respectiv, ortodox nu are nici o incidenţă asupra soluţionării corecte a cauzei cel puţin din două motive:
- prin refuzul net exprimat la 20 aprilie 2002 recurenta pârâtă a renunţat să consulte credincioşii din comunitate şi invocă această chestiune în mod neîntemeiat, în acest moment procedural;
- după apariţia Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, împrejurarea că în S.A. comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea greco-catolică este indiferentă; în anexa la acest act normativ (care cuprinde lista cultelor recunoscute în România), figurează şi Biserica greco-catolică ceea ce presupune că această biserică îndeplineşte cerinţele art. 18 lit. b) din Legea nr. 489/2006, privitoare la numărul minim de credincioşi ceruţi de lege, numărul credincioşilor parohiilor din ţară neavând absolut nici o relevanţă în acest sens. Mai mult decât atât, intimata a arătat că o eventuală atribuire a lăcaşurilor de cult pe acest criteriu, ar fi un act abuziv şi ilegal, contravenind Constituţiei României şi prevederilor legale în materie, creând o discriminare vădită a credincioşilor greco-catolici în raport de cei ai altor culte recunoscute, având în vedere faptul că în România nu există religie de stat, cultele fiind egale în faţa legii şi a autorităţilor publice indiferent de numărul credincioşilor acestora.
Despre dorinţa credincioşilor s-a mai arătat că aceasta are importanţă fiind un criteriu obligatoriu numai în procedura desfăşurată în faţa Comisiei mixte. În procedura jurisdicţională desfăşurată în faţa instanţelor această dorinţă nu are nici o semnificaţie juridică deoarece rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorităţii voturilor exprimate în acest sens de credincioşi. S-a mai invocat modificarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 care demonstrează voinţa legiuitorului de a tranşa litigiile potrivit regulilor de drept comun, în speţă, referitoare la proprietate şi nu potrivit simplei dorinţe a credincioşilor.
4. Analiza instanţei de recurs.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate împotriva deciziei atacate, în raport de probele administrate şi actele dosarului, se constată că acesta este fondat în limitele şi pentru considerentele că urmează. Analiza va urmări succesiunea criticilor formulate.
Motivul prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Criticile referitoare la încălcarea pe de o parte a principiului contradictorialităţii procesului civil prin nepunerea în discuţie nici a înscrisului "foaie reconstituită a C.F. X1" şi nici a celorlalte probe pe care s-a întemeiat hotărârea şi, pe de altă parte a neacordării unui termen pârâtei pentru studierea actului "foaie reconstituită X1" depus la termenul la care s-a judecat cauza, sunt neîntemeiate.
În toate etapele parcurse de judecarea cauzei, axa discuţiilor a fost reprezentată de valoarea extrasului de Carte Funciară în justificarea sau nu a dreptului de proprietate pretins în acţiunea în revendicare pornită de reclamanta intimată împotriva recurentei pârâte.
În al doilea ciclu procesual în faţa instanţei de apel, apelanta reclamantă a criticat soluţia tribunalului în principal pe interpretarea greşită dată extrasului de C.F., iar intimata pârâtă şi-a expus poziţia asupra acestui înscris în Întâmpinarea din 16 noiembrie 2009. Asupra poziţiei pârâtei, apelanta a formulat şi un "răspuns" formulat la 9 septembrie 2009 la întâmpinare de către apelanta din acel dosar.
De asemenea, pârâta şi-a exprimat opiniile şi prin "concluziile scrise" din 2 noiembrie 2009.
Ca urmare, susţinerea că probele administrate în dosar printre care şi extrasul de C.F. nu au fost puse în discuţia părţilor este nefondată.
Împrejurarea că la 29 octombrie 2009 (când instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor asupra apelului), s-a respins cererea pârâtei de acordare a unui alt termen pentru a lua cunoştinţă de "răspunsul la întâmpinare" şi pentru a verifica documentele pe baza cărora s-a reconstituit C.F. nu este în măsură să constituie o vătămare din punctul de vedere al exercitării drepturilor procesuale pentru pârâta recurentă.
În şedinţa din 29 octombrie 2009 potrivit consemnărilor din încheiere, instanţa a solicitat precizări pârâtei în legătură cu termenul solicitat şi în raport de răspunsul acesteia, care, vizau aceleaşi critici făcute de parte şi anterior cu privire la extrasul de C.F. (lipsa menţiunilor cu privire la proprietar şi lipsa încheierii de intabulare) a apreciat în mod corect că nu se impune acordarea unui nou termen, constatând că aceleaşi menţiuni din extrasul de C.F. iniţial depus la dosar se regăsesc şi în înscrisul depus ulterior.
Respingerea cererii de acordare a unui nou termen este legală şi din perspectiva dispoziţiilor C. proc. civ. care nu cuprinde obligaţia acordării unui termen pentru a se lua cunoştinţă de "răspunsul la întâmpinare", un asemenea document având valoare de note scrise, câtă vreme nu pune în discuţie o problemă care să impună o examinare care să necesite eventual amânarea cauzei.
Respingerea cererii de amânare a cauzei pentru motivele arătate în încheiere nu a cauzat o vătămare părţii cât priveşte exercitarea dreptului de apărare al acesteia, partea fiind asistată de altfel de un avocat ales, în măsură să asigure exprimarea unei opinii avizate.
Nici critica referitoare la nepronunţarea instanţei asupra excepţiilor şi apărărilor formulate de pârâtă (lipsa de interes şi inadmisibilitatea acţiunii) nu este fondată.
Prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008 a tribunalului, constatând că soluţia de respingere a acţiunii a fost rezultatul analizei Decretului nr. 126/1990 şi Decretului-Lege nr. 9/1990, de abrogare a Decretului nr. 358/1948 cu ignorarea caracterului revendicării al art. 480 C. civ., temeiul de drept, expres indicat, al acţiunii.
Ca urmare a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru a fi analizată în raport de temeiul de drept al acţiunii, art. 480 C. civ., aspectul admisibilităţii acţiunii pe acest temei fiind deja tranşat prin rămânerea irevocabilă a deciziei de casare (care nu a fost recurată). Orice discuţii ulterioare ce privesc imposibilitatea reclamantei de a revendica locaşul de cult în temeiul art. 480 C. civ. determinate de împrejurarea că există o lege specială cu privire la acestea sunt excluse din aria de control judiciar, în raport de împrejurarea că o atare instanţă (de control judiciar) s-a pronunţat în mod definitiv şi irevocabil sub acest aspect într-un prim ciclu procesual al acestei cauze.
Excepţia lipsei de interes cu privire la care recurenta critică decizia curţii de apel pentru că nu s-a pronunţat asupra ei este de asemenea neîntemeiată.
Din examinarea dosarului se constată că o atare excepţie nu a fost formulată de pârâtă în judecarea apelului recurentei nici prin întâmpinare nici prin concluziile orale.
Excepţiile de ordine publică (cum este şi cea invocată de recurentă), pot fi formulate oricând în cursul procesului chiar şi în faza recursului, adică până la închiderea dezbaterilor.
Or, în cauză, excepţia a fost invocată în comentariile făcute de pârâtă în concluziile scrise depuse la 3 noiembrie 2009 (după închiderea dezbaterilor) în care se susţine, în ultima pagină, că acţiunea reclamantei este lipsită de interes legitim.
Faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii - care nu a fost formulată cu respectarea condiţiilor prevăzute de C. proc. civ. - nu este de natură să atragă o sancţiune.
Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate criticile referitoare la nemotivarea soluţiei instanţei de apel cu privire la apărările formulate de pârâtă cu referire la natura înscrisului reţinut de instanţă ca echivalând titlul de proprietate (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct 7 C. proc. civ.).
Sub acest aspect instanţa nu a statuat - prin oferirea argumentelor pentru care a apreciat că extrasul de C.F. prezentat reprezintă titlu de proprietate - asupra criticilor aduse acestui act prin apărările exprese ale pârâtei şi constant formulate pe parcursul diferitelor etape procesuale.
Este de remarcat că cele două înscrisuri, extrase de pe C.F. X1 sunt emise de aceeaşi autoritate publică, Biroul de Carte Funciară Haţeg şi redactate în limba română cu grafie diferită (primul - manuscris, secundul - dactilografiat) dar prezintă unele diferenţe (în titulatură) cu privire la care s-au formulat susţineri şi respectiv apărări cu consecinţă asupra regimului juridic al înscrisului.
Aceste susţineri şi apărări (în planul valorii de titlu de proprietate) nu au fost analizate de instanţa de apel care nu a tranşat nici problemele (discutate pe parcursul procesului de către părţi) referitoare la data înscrierii în Cartea Funciară a imobilului în discuţie şi în raport de aceasta a reglementării în vigoare la acel moment cu incidenţă asupra regimului juridic al imobilului. O atare analiză se impunea faţă de împrejurarea că pentru înscrierea în C.F. nu s-a putut prezenta decât o foaie a C.F., cea a imobilului şi nu cea cu privire la titularul dreptului de proprietate. Referinţele din dosar cu privire la acest aspect, nu au fost lămurite de instanţă. În acest sens, Biroul de C.F. Haţeg face menţiunea pe extrasul eliberat la data de 11 septembrie 2007, că "C.F. X1 are o singură pagină". Reclamanta a susţinut că nu era necesar să existe şi o foaie cu titularii dreptului de proprietate, separată, pentru că întabularea s-a făcut într-un regim anterior intrării în vigoare a Legii nr. 115/1938. Cu toate acestea instanţa a analizat înscrisul conferindu-i valoare de titlu de proprietate, din perspectiva regulilor şi excepţiilor prevăzute de Legea 115/1938.
În raport de contestarea titlului de proprietate, extrasul de C.F., ale cărui scăderi nu au fost complinite prin arătarea unor texte de lege care să justifice reţinerea valorii înscrisului în forma în care acesta a fost prezentat la proces, se impunea ca instanţa să examineze cauza din perspectiva completării probelor pentru identificarea imobilului revendicat.
Se impune de asemenea analiza susţinerilor pârâtei, formulate în apărare, în sensul că lăcaşul de cult revendicat a fost "construit ulterior pe ruinele unei alte biserici ortodoxe şi nu pe ruinele unei biserici catolice şi are în prezent orientarea arhitecturală specifică bisericilor ortodoxe".
Sub acest aspect, instanţa de apel deşi corect a reţinut că lucrările de adăugire sau reparaţii despre care a vorbit pârâta nu au făcut obiectul dosarului, a apreciat în mod nefondat, faţă de elementele de fapt neelucidate, că o examinare a imobilului din această perspectivă este impusă numai de existenţa unei acţiuni în pretenţii.
Din contră din susţinerile consemnate ale pârâtei şi din lipsa unor documente din partea reclamantei de descriere a imobilului revendicat se impunea cu necesitate determinarea obiectului revendicării sub aspectul elementelor compunerii, suprafeţei, amplasării şi datei construirii.
În virtutea art. 129 alin. 5 C. proc. civ., instanţa trebuia să lămurească aceste aspecte care puteau elucida şi piedicile existente în calea concilierii încercate de reprezentanţii celor două biserici în numeroasele runde de discuţii purtate în legătură cu revendicarea acestui bun.
Temeiul revendicării este art. 480 C. civ., temei indicat în acţiune şi cu privire la care instanţa de control judiciar, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, s-a pronunţat fixând cadrul procesual.
Examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, a unui bun de natura celui în discuţie, nu elimină incidenţa actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel.
În speţă, revendicarea priveşte imobilul "Biserică" identificat prin C.F. X1, nr. X2 (biserică şi cimitir de 7914 m2) şi a fost făcută de reclamantul Protopopiatul R.U.R.G.C.S. în numele şi pentru Parohia R.U.R.G.C. S.A. ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 (prin care s-a interzis acest cult religios cu consecinţa preluării prin Decretul nr. 177/1948 de către Biserica Ortodoxă a caselor parohiale şi lăcaşurilor de cult care au aparţinut cultului greco-catolic).
Decretul nr. 358/1948 privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1981 privind abrogarea unor acte normative.
Prin art. 1 al Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica R.U.R.G.C.
Acest act normativ a instituit măsuri de recuperare a bunurilor ce au aparţinut acestei Biserici şi a iniţiat dispoziţii pentru sprijinirea construirii de noi lăcaşuri de cult.
Potrivit art. 3 "situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii R.U.R.G.C. şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând cont de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Prin modificarea adusă în anul 2004 şi respectiv 2005 art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 (introducerea a două noi alineate) s-a deschis calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun în cazul în care reprezentanţii clericali nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte.
Această modificare a privit numai reguli de procedură şi nu a schimbat nimic din regulile de fond ale stabilirii regimului juridic al acestei categorii de bunuri reglementate de principiu prin actul normativ amintit, în art. 3 iniţial devenit ulterior alin. (1) al art. 3.
Ca urmare nu este lipsit de importanţă, în rezolvarea cererii cu care au fost investite instanţele, să se determine numărul credincioşilor în raport de dispoziţiile exprese din Decretul-Lege nr. 126/1990 (art. 3).
Este adevărat că potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor în România nu există religie de stat iar potrivit alin. (2) cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice statul fiind oprit prin autorităţile sale să promoveze sau să favorizeze acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult.
În raport de aceste dispoziţii, prevederile exprese din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu reglementează un alt statut juridic discriminator sau contrar dispoziţiilor din legea cadru privind regimul general al cultelor, ci se referă în mod punctual la o situaţie specială şi anume restituirea bunurilor preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 aflate în prezent în patrimoniul statului (bunuri în general, cu excepţia moşiilor), cu reguli exprese pentru lăcaşurile de cult.
Din economia acestui act normativ se observă că au fost prevăzute reguli speciale de restituire în cadrul cărora dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri este menţionată în mod expres, nu pentru întreg patrimoniul bisericii, ci numai pentru restituirea lăcaşurilor de cult.
Această prevedere legală este menită să răspundă unor realităţi sociale petrecute după interzicerea cultului greco-catolic impusă prin Decretul nr. 358/1948 când o parte din enoriaşii acestuia au trecut la alt cult urmând, timp de mai multe decenii, alte practici religioase (recunoscute).
Pe cale de consecinţă instituirea unor reguli speciale în materie de restituire a unor bunuri din patrimoniul Bisericii greco-catolice nu echivalează cu instituirea unui regim discriminatoriu şi diferenţiat de regimul comun stabilit în mod egal pentru cultele religioase.
Pe cale de consecinţă ignorându-se acest criteriu legal, (credincioşii), în raport de care să se stabilească regimul juridic al bunului revendicat, s-au nesocotit dispoziţiile legale mai sus amintite.
Pentru considerentele arătate se constată că decizia atacată nu cuprinde sub aspectele mai sus semnalate motivele pe care se sprijină şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, astfel că recursul a fost admis în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În raport de împrejurarea că în cauză nu s-au stabilit cu exactitate elementele referitoare la identificarea bunului revendicat atât din punct de vedere faptic şi scriptic în raport de susţinerile contradictorii ale părţilor cât şi sub aspectul componenţei credincioşilor din comunitatea religioasă a localităţii de situare a Bisericii, se impune completarea probelor şi deci casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă S.A. împotriva Deciziei civile nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
DOSAR NR. 158/97/2009
ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Având nevoie de timp pentru a delibera, în condiţiile art. 260 alin. 1 C. proc. civ.
D I S P U N E
Amână pronunţarea asupra recursului la data de 9 noiembrie 2010.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
Procesat de GGC - MI
Părțile dosarului
(conform datelor publicate pe portalul instanțelor)
- PAROHIA ORTODOXA STEI - Recurent (Pârât)
- PROTOPOPIATUL ROMÂN UNIT CU ROMA GRECO-CATOLICA SARMISEGETUZA ÎN NUMELE SI PENTRU PAROHIA ROMÂNA UNITA CU ROMA GRECO-CATOLICA STEI - Intimat (Reclamant)
Termenele dosarului
| Dată de ședință | Oră începere ședință | |
|---|---|---|
| 08.06.2010 | 9:00 |
|
| 02.11.2010 | 9:00 |
|
| ← ICCJ. Decizia nr. 5875/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5928/2010. Civil → |
|---|
