ICCJ. Decizia nr. 5908/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5908/2010
Dosar nr. 667/2/2010
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 2 februarie 2009 reclamanta D.G.P. din cadrul M.A.I. a chemat în judecată pe pârâtul solicitând restrângerea dreptului la liberă circulaţie în Franţa al acestuia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 318 din 6 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea reclamantei ca nefondată, reţinând că nu s-a făcut dovada incidenţei condiţiilor restrictive impuse de normele comunitare (art. 27 din Directiva nr. 38/2004/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului) care permit restrângerea dreptului la liberă circulaţie pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică doar atunci când a fost respectat principiul proporţionalităţii.
S-a considerat că, în lipsa unor probe concludente, o soluţie contrară în sensul admiterii acţiunii ar însemna o atingere gravă a unui drept fundamental, fără ca această ingerinţă să fie conformă prevederilor legale şi fără a fi necesară într-o societate democratică.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, apel ce a fost anulat ca netimbrat prin Decizia nr. 302/ A din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta, care a susţinut că taxa de timbru a fost achitată şi transmisă instanţei cu adresa din 13 mai 2009, atât prin fax, la data de 13 mai 2009, cât şi, prin poştă, la 14 mai 2009.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 10169 din 16 decembrie 2009, a admis recursul reclamantei D.G.P. şi a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 125/ A din 18 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în raport de efectul direct al Directivei nr. 2004/38/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul de liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, în condiţiile în care Legea nr. 248/2005 nu distinge dacă persoana în cauză prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat, se impune aprecierea situaţiei invocate în sensul încadrării în cazurile ce constituie excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.
S-a considerat, în acest context, că existenţa acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia doar obligaţia de a readmite pe cetăţenii săi expulzaţi de celălalt stat parte la acord, neputând justifica însă luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate din statul respectiv.
S-a reţinut că nu s-a administrat nicio probă cu privire la conduita actuală a intimatului pârât, din care să reiasă că încălcarea condiţiilor impuse de legea străină ar constitui, şi în prezent, după returnarea sa, o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii în statul al cărui cetăţean este şi care apreciază, de la caz la caz, asupra adoptării unei măsuri restrictive conform propriei legislaţii.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta D.G..P din Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a arătat că, deşi în acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state nu se menţionează nicio obligaţie pentru Statul Român, ca ulterior readmisiei cetăţeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulaţie al respectivului cetăţean român, o atare obligaţie este, însă, stipulată prin Legea nr. 248/2005, în art. 38 şi urm., care constituie dreptul intern în materie.
S-a susţinut că Legea nr. 248/2005 îndeplineşte calităţile necesare reţinute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, întrucât oferă garanţiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în acelaşi timp caracter previzibil în ceea ce priveşte efectele sale.
S-a apreciat că respingerea cererii de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a pârâtului nu este justificată de circumstanţele concrete ale cauzei, susţinându-se că intimatul G.F. se încadrează în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, din documentele întocmite de autorităţile franceze rezultând că acesta a fost condamnat pe 21 august 2008 de Tribunalul Corecţional din Paris la 6 luni de închisoare pentru furt în grup.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce succed:
Aşa cum corect s-a reţinut de instanţele de fond şi apel, în cauză este pe deplin aplicabilă Directiva nr. 2004/38/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii pentru cetăţenii acesteia şi membrii familiilor lor, având în vedere incompatibilitatea normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat, fără a distinge dacă acea persoană reprezintă sau nu pericol pentru ordinea, siguranţa publică sau sănătatea publică în statul din care a fost returnat.
În acest context, reţinând că dispoziţiile Directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, se impunea ca, în baza probatoriului administrat, să se aprecieze dacă situaţia invocată de reclamanta recurentă se circumscrie cazurilor ce constituie excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.
Într-adevăr, aşa cum susţine recurenta, fiecare stat membru al U.E. este liber să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu normele sale naţionale, diferite de la un stat la altul şi de la o perioadă la alta.
Aşa cum corect s-a reţinut de instanţa de apel, împrejurarea relevată de reclamanta recurentă, respectiv că prin faptul returnării cetăţeanului român, autorităţile franceze au considerat prezenţa acestuia pe teritoriul lor ca fiind o ameninţare la adresa ordinii publice, nu este suficientă pentru a conduce la interzicerea de către instanţele române a dreptului la liberă circulaţie (a unui cetăţean român) pe teritoriul acelui stat.
Sub acest aspect, libertatea de circulaţie nu poate fi îngrădită decât dacă situaţia invocată de reclamantă prin acţiune poate fi încadrată în vreunul dintre cele trei cazuri ce constituie excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.
Recurenta a invocat doar nerespectarea condiţiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român, respectiv condamnarea intimatului a unui cetăţean român, respectiv condamnarea intimatului de către Tribunalul Corecţional din Paris, fără a administra însă probe din care să rezulte conduita ulterioară a acestuia, din care să reiasă că încălcarea condiţiilor impuse de legea străină ar constitui şi în prezent, după executarea pedepsei şi returnare în România, o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa societăţii, care ar justifica o măsură restrictivă conform propriei legislaţii.
Existenţa acordului bilateral de readmisie încheiat de Statul francez cu statul român, impune acestuia din urmă doar obligaţia de a readmite proprii cetăţeni, expulzaţi de celelalte state parte la acord, neputând justifica, în lipsa probelor, adoptarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate.
O soluţie contrară ar putea conduce la o atingere gravă a unui drept fundamental al unei persoane, fără a se putea stabili că această ingerinţă este conformă prevederilor legale invocate, fiind necesară într-o societate democratică.
Pentru toate aceste considerente se va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 al. C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.A.I. - D.G..P împotriva Deciziei nr. 125/ A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5828/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5944/2010. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
