ICCJ. Decizia nr. 6049/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6049/2010
Dosar nr. 299/62/2009
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa chila nr. 59/ D din 27 februarie 2009 a Tribunalului Braşov a fost respinsă acţiunea reclamantului K.I. împotriva pârâţilor C. Prejmer prin P., F.I.V. şi F.I., D.T. şi D.E., având ca obiect constatarea calităţii reclamantului de unic proprietar al întregului imobil situat în comuna Prejmer, str. Mare, înscris în CF nr. 4108 Prejmer, nr. top iniţial 857, 858, format din grădină în suprafaţă de 835,20 mp, casă de piatră şi curte în suprafaţă de 1.627,20 mp, ca efect al nulităţii titlului juridic de preluare în proprietatea S.R., constatată prin sentinţa civilă nr. 4455/2005 a Judecătoriei Braşov, şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din copia căiţii funciare nr. 4108 Prejmer, rezultă că imobilul înscris sub nr. top. iniţial 857, 858, format din grădină în suprafaţă de 835, 20 mp, casă de piatră şi curte în suprafaţă totală de 1.627,20 mp, a constituit obiectul dreptului de proprietate al reclamantului, fiind dobândit de acesta cu titlu de moştenire.
Acest imobil a fost preluat de S.R., în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 223/1974. După trecerea imobilului în proprietatea statului, unităţile locative din acesta au fost înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, către pârâţii F.I.V., F.I., D.G.T. şi D.E., iar terenul aferent unităţilor locative astfel înstrăinate, a fost atribuit acestor părţi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991; restul suprafeţei de teren, ce intră în compunerea lui, a rămas în proprietatea Comunei Prejmer.
La data de 11 ianuarie 2005, reclamantul a promovat, în contradictoriu cu C. Prejmer, o acţiune în constarea nulităţii absolute a titlului în temeiul căruia statul a preluat imobilul, acţiune ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 4455 din 3 mai 2005, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei, prin decizia civilă nr. 141 din 24 februarie 2006 a Tribunalul Braşov.
Ulterior, reclamantul a promovat acţiune împotriva pârâţilor din prezenta cauză prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare ce au fost perfectate de aceştia în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 1234 din 14 februarie 2007, Judecătoria Braşov a respins cererea astfel formulată împotriva acestei sentinţe reclamantul a exercitat calea de atac a apelului, ce a fost admisă prin decizia civilă nr. 287 din 26 octombrie 2007 a Tribunalului Braşov, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate şi admiterii cererii de chemare în judecată promovate de reclamant.
Însă, prin decizia civilă nr. 66 din 26 februarie 2008, Curtea de Apel Braşov a admis recursul declarat de pârâţi, a modificat în tot decizia apelată, în sensul că a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1234 din 12 februarie 2007 a Judecătoriei Braşov, ce a fost păstrată.
Prin considerentele sentinţei civile nr. 1234 din 12 februarie 2007 a Judecătoriei Braşov, s-a reţinut că reclamantul a uzat şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru a obţine restituirea imobilului din litigiu. Notificarea pe care acesta a formulat-o a fot soluţionată prin dispoziţia nr. 114 din 19 iulie 2002, emisă de C. Prejmer prin reprezentantul său legal, în sensul propunerii de restituire prin echivalent a imobilului.
Această dispoziţie a fost atacată de către reclamant pe calea contestaţiei reglementate de Legea nr. 10/2001, contestaţie în cadrul căreia a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul ce formează obiectul notificării.
Faţă de cele ce preced, tribunalul a constatat că există o statuare definitivă şi irevocabilă, care se bucură de prezumţia instituită de art. 1200 pct. 3 C. civ., în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu şi cu privire la valabilitatea titlurilor pe care pârâţii le au asupra imobilului în litigiu, reţinându-se şi că reclamantul a urmat procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, este de menţionat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.
Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legii şi imobilele care au fost preluate în perioada de referinţă a acestui act normativ, în temeiul unui titlu nevalabil.
Or, în aceste condiţii, în care reclamantul a uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului în litigiu, prima instanţă a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza şi pe calea unei acţiuni ulterioare, în revendicare, promovate potrivit dreptul comun.
Legea nr. 10/2001, aplicabilă raportului juridic creat între părţi, apără efectele acelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 în mod valabil, între care se află şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, şi care constituie titlul de proprietate al acestora.
Între aceste efecte este, în mod evident, asigurarea tuturor atributelor care rezultă din calitatea de proprietar a cumpărătorilor, fără pericolul unei evicţiuni ulterioare, datorată unor cauze preexistente la momentul vânzării, cum este cea privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului.
Pentru asemenea situaţii, legea specială, de prevederile căreia reclamantul a uzat, a reglementat măsuri reparatorii în echivalent, care au fost stabilite în favoarea reclamantului prin decizia emisă ca urmare a notificării ce a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, în condiţiile în care, titlul de proprietate pe care pârâţii îl au asupra imobilului în litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a acestuia, iar pentru imobilul revendicat au fost stabilite măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la lăsarea acestui imobil în deplină proprietate şi posesie, nu poate fi admisă.
S-a reţinut, că de vreme ce reclamantul a ales calea procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001, acesta parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, principii printre care se numără şi cel al restituirii în echivalent a imobilelor ce au format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum şi cel al asigurării respectării stabilităţii raporturilor de proprietate, născute ca urmare a perfectării unor acte translative de proprietate, încheiate în mod valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.
Aceste statuări decurg şi din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009, ce a fost pronunţată în recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, prima instanţă a mai reţinut că şi C. E.D.O. a stabilit în jurisprudenţa sa, că nu contravine prevederilor din Convenţiei respingerea, ca neîntemeiată, de către instanţele de judecată a unei acţiuni în revendicare introdusă de fostul proprietar în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător al bunului, argumentată prin acordarea preferinţei titlului de proprietate al chiriaşului, consolidat prin buna sa credinţă şi de eroarea comună şi invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar a statului asupra bunului litigios. Astfel, chiar dacă instanţele au reţinut nevalabilitatea titlului statului asupra bunului litigios, faptul că nu procedează la compararea de titluri, ci alege să eficientizeze teoria aparenţei în drept, nu atrage încălcarea art. 6 din Convenţie (Cauza K. contra României).
Aşa fiind, prima instanţă, în temeiul considerentelor expuse, a constatat că, cererea de chemare în judecată promovată de reclamant este neîntemeiată şi a fost respinsă în consecinţă, cu obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată în favoarea pârâţilor F., în baza art. 274 C. proc. civ.; cererea pârâţilor D. de obligare la cheltuieli de judecată a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestora.
Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Braşov, a formulat apel reclamantul K.I., fără a depune motivele de apel în termenul legal, astfel încât, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Prin decizia aula nr. 80/ Ap din 2 iunie 2009 pronunţata de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă pentru cauze cu minori şi familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează problema restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii, indiferent dacă acestea au fost preluate cu sau fără titlu valabil, pentru ambele categorii de imobile legiuitorul consacrând măsura reparatorie în natură, cu excepţia unor situaţii precum aceea în care imobilul a fost vândut chiriaşilor, caz în care este necesară desfiinţarea, în prealabil, a unor astfel de contracte.
În speţă, reclamantul a obţinut în faţa instanţelor de judecată recunoaşterea nevalabilităţii titlului statului (prin sentinţa civilă nr. 4455/2005 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă), însă imobilul a fost vândut chiriaşilor (pârâţii F. şi D.) în baza Legii nr. 112/1995, iar contractele de vânzare cumpărare ale acestor, nu au fost desfiinţate.
S-a apreciat că, prin urmare, titlurile de proprietate pe care pârâţii le au asupra imobilului în litigiu, s-au consolidat prin respingerea acţiunii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, în timp ce în favoarea reclamantului au stabilite măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Pârâţii, în calitate de cumpărători de bună credinţă, şi-au întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, iar această înscriere garantează existenţa dreptului real respectiv, întrucât au forţă probantă deplină.
Solicitarea reclamantului de a se dispune rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor în temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi din Legea nr. 7/1996, a fost înlăturată de instanţa de apel, întrucât s-a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de legiuitor, respectiv, efectele actelor juridice întabulate a căror radiere se cere nu au încetat, dimpotrivă, au fost consolidate prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior.
De asemenea, s-a apreciat că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu au fost încălcate nici prevederile art. 6 din C.E.D.O., întrucât prin convenţie nu se impune statelor obligaţia de restituire în natură a bunurilor confiscate, ci doar adoptarea unor soluţii clare şi coerente care să aibă drept scop evitarea insecurităţii juridice şi incertitudinii pentru subiectele de drept implicate.
În speţă, recunoaşterea dreptului de proprietate prin hotărâri judecătoreşti în favoarea pârâţilor cumpărători de bună credinţă şi întabularea drepturilor de proprietate al acestora au ca efect imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu către vechiul proprietar, astfel încât, singura măsură reparatorie posibilă este cea prin echivalent.
În consecinţă, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în sarcina apelantului.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant susţine prin criticile formulate că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 480 C. civ.
Situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi care a făcut necesară sesizarea instanţei în prezenta cauză prin formularea acţiunii în revendicare, rezidă în aceea că asupra aceluiaşi imobil există două titluri de proprietate ce aparţin unor proprietari diferiţi.
Constatarea nulităţii titlului de proprietate al statului produce efecte ex tune, astfel că, recurentul a redevenit proprietar al imobilului, renăscând caracterul de continuitate a titlului său de proprietate, care îşi are originea în cartea funciară în care dreptul de proprietate a fost înscris şi redă primului titular al dreptului, toate atributele pe care le avusese anterior.
Recurentul a mai învederat că ambele instanţe, de fond şi de apel, au avut în vedere considerentul, apreciat a fi de esenţă în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii, că reclamantul, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate exercita acţiunea în revendicare împotriva subdobânditorilor imobilului, în condiţiile în care dreptul său la măsuri reparatorii a fost stabilit în echivalent prin dispoziţie administrativă.
Recurentul consideră că argumentele prezentate de instanţa de apel în sprijinul acestei concluzii, sunt greşite pentru următoarele considerente:
Deşi s-a emis dispoziţie cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent încă din 10 aprilie 2002, până la acest moment nu a încasat vreo despăgubire pentru imobilul în litigiu şi nici nu a fost emisă vreo propunere în acest sens.
Prin urmare, în tot acest interval de timp, recurentul a fost privat de dreptul său asupra bunului, stare care se poate permanentiza.
Or, C.E.D.O. în mod constant a făcut aprecierea, în numeroase cauze contra României, că sistemul de acordare a despăgubirilor instituit prin legea specială, nu funcţionează.
În consecinţă, la acest moment, ceea ce subzistă este dreptul său de proprietate asupra imobilului, restabilit cu efect retroactiv, prin hotărârea instanţei în care titlul de proprietate al statului s-a constatat a fi nul de drept.
Curtea europeană, evaluând situaţii de speţă asemănătoare cu cea de faţă, a constatat privarea de proprietate a reclamantului de dreptul său ca urmare a nefuncţionării Fondului Proprietatea care nu asigură o despăgubire efectivă, caz în care a obligat S.R. la restituirea în natură a imobilului (chiar în condiţiile în care acesta fusese înstrăinat de stat unui cumpărător de bună credinţă) sau la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, inclusiv, pentru daune morale (ex. Cauzele pronunţate împotriva României: R., B., Ţ., D., S.T., D.D.P., R.I., V. ş.a.).
Pe de altă parte, aproprierea imobilului prin preluarea posesiei de la stat (în temeiul Legii nr. 10/2001) nu mai este posibilă deoarece statul (neproprietar), înstrăinând imobilul, a transmis posesia cumpărătorilor (noii titulari ai dreptului de proprietate).
Or, Legea nr. 10/2001, având un obiect precis de reglementare, derogatoriu de la dreptul comun, îşi are un domeniu de aplicare precis determinat: anume în relaţia dintre fostul titular, declarat prin lege a fi fost spoliat abuziv, şi stat, obligat faţă de acesta la reparaţie, în cadrul unui regim procedural special instituit.
Recurentul arată, totodată, că acţiunea pe care a promovat-o nu se opune statului, ci unor persoane care şi-au constituit titlul de proprietate prin transmitere de la stat, situaţie care elimină incidenţa legii speciale, dreptul comun primind deplină aplicare; în aceste condiţii, este greşită trimiterea care se face în hotărârea primei instanţe la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Cât priveşte acţiunea în revendicare prin compararea celor două titluri considerate valide, precum în acţiunea de faţă, ea este declarată admisibilă şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs.
În consecinţă, raţionamentul celor două instanţe trebuia să pornească de la premisa că ambele părţi cu interese contrare deţin titluri de proprietate valide.
După regulile tradiţionale ale dreptului intern, raţionamentul comparării titlurilor de proprietate se impunea ca element care configurează acţiunea în revendicare, acţiune reală ale cărei caracteristici sunt acelea că ea însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate.
Recurentul susţine că titlul său este cel preferabil, întrucât, ca drept anterior înscris în cartea funciară, provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâţilor provine de la o persoană, statul, care nu a putut justifica legal proprietatea imobilului în litigiu.
În acelaşi timp, statul, garant al ordinii publice, înainte de a permite prin lege încheierea celor două contracte, a avut obligaţia desfăşurării unor acţiuni coerente, astfel încât, orice măsură legislativă să îşi găsească o finalitate practică în favoarea tuturor destinatarilor legii, obligaţii pe care şi le-a ignorat.
Legile adoptate trebuie să confere şi pârâţilor o garanţie efectivă pentru valoarea patrimonială dobândită prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare („bun” în sensul Convenţiei) şi prin hotărârea judecătorească anterioară de respingere a acţiunii în nulitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 (Cauzele R. c/a României şi P. c/a României).
Trebuie reafirmat, mai învederează recurentul, că jurisprudenţa C.E.D.O. a consfinţit posibilitatea de obţinere efectivă a unei satisfacţii echitabile în două modalităţi alternative, restituire în natură sau prin echivalent, modalităţi care sunt pe deplin aplicabile şi în privinţa pârâţilor. Aceste modalităţi alternative nu sunt aplicabile numai în privinţa recurentului, ci, deopotrivă, şi pârâţilor intimaţi.
Cum în cazul său, restituirea prin echivalent în procedura legii speciale şi în modalitatea acolo prevăzută nu se aplică, şi aceasta de-a lungul unui interval de timp semnificativ în care este privat de bunul său, la care se adaugă şi perioada de timp în care, anterior, prin spoliere, dreptul i-a fost confiscat de stat, pârâţilor le rămâne alternativa obţinerii unei sume corespunzătoare valorii actuale a imobilului în litigiu, ca urmare a admiterii prezentei acţiuni în revendicare, ce va conduce la pierderea de către aceştia a posesiei imobilului.
S.R., aflat în culpă de a fi făcut posibilă ivirea acestui conflict de drepturi, rămâne dator faţă de pârâţi a le acorda echivalentul corespunzător, ceea ce conduce la constatarea îndeplinirii cerinţei justului raport de proporţionalitate.
Intimaţii pârâţi D. şi F. au formulat întâmpinări în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat; şi intimata C. Prejmer, prin P., a formulat întâmpinare, dincolo însă de primul termen în recurs, opinând, de asemenea, în sensul respingerii carii de atac.
Din oficiu, Înalta Curte a pus în vedere recurentului reclamant să depună la dosar dovezi privind soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei pe care a promovat-o în condiţiile Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiilor emise de Primarul corn. Prejmer (dispoziţii nr. 45 din 10 aprilie 2002 şi nr. 114 din 19 iulie 2002) prin care reclamantului i-au fost stabilite măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, potrivit prevederilor legii speciale; totodată, s-a pus în vedere şi intimaţilor să depună la dosar copia contractelor lor de vânzare cumpărare perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ambele părţi s-au conformat dispoziţiilor instanţei.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Imobilul a cărui restituire în natură se cere intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat de stat din proprietatea recurentului reclamant în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizie administrativă, iar după apariţia Legii nr. 112/1995, părţi din acesta imobil au fost înstrăinate prin contracte de vânzare cumpărare către intimaţii pârâţi F.I. şi I. ca şi intimaţilor D.G.T. şi D.E., în timp ce o parte din teren a rămas în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, respectiv, C. Prejmer jud. Braşov.
Ca atare, de vreme ce imobilul a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile legii speciale nu pot fi ignorate în soluţionarea cauzei de faţă, date fiind dezlegările statuate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, contrar celor susţinute de recurent; pe de altă parte, recurentul susţine în mod contradictoriu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ., dar în acelaşi timp, se prevalează de declararea admisibilităţii acţiunii în revendicare prin Decizia nr. 33/2008, ca cea pe care a promovat-o, susţineri care se exclud reciproc, deoarece dreptul comun nu poate fi recunoscut ca aplicabil, pe fondul raportului juridic litigios, în prezenţa legii speciale.
Din acest motiv, critica formulată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. (în fapt, neaplicarea regulilor dreptului comun), va fi înlăturată ca nefondată.
Consecutiv, Înalta Curte constată că în mod legal instanţele de fond au argumentat soluţia prin aplicarea celor stabilite prin recursul în interesul legii la care s-a făcut anterior referire, anume, prioritatea legii speciale potrivit principiului specialia generalihis denogant, după cum aceeaşi Decizie nr. 33/2008 a stabilit că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
În consecinţă, pentru analiza unei „ingerinţe” în dreptul de proprietate al reclamantului (din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1), este necesar a se constata dacă acesta are, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene, un drept la restituirea în natură a bunului, întrucât Legea nr. 10/2001 nu permite o astfel de soluţie în cazul în care bunul preluat abuziv de stat a fost vândut chiriaşilor cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, neconcordanţă a legii speciale ce impune a se face apel la jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza priorităţii Convenţiei, ca efect al înlăturării dispoziţiilor legii speciale dacă acestea îi contravin, sens în care s-a stabilit şi prin Decizia nr. 33/2008.
Totodată, această jurisprudenţa trebuie privită şi aplicată în dinamica sa, precizare necesară, întrucât cele reţinute de Curtea Europeană în hotărârea pilot pronunţată în Cauza A., S. şi P. din 12 octombrie 2010, nu pot fi ignorate, de vreme ce ele privesc situaţia măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist, corelate cu legislaţia adoptată în această materie (după aderarea României la C.E.A.D.O.L.F.) şi jurisprudenţa instanţelor naţionale referitoare la aceeaşi chestiune; în acelaşi timp, Curtea de la Strasbourg a făcut anumite nuanţări atât în ce priveşte noţiunea de „bun” în această materie şi măsurile ce se impun autorităţilor naţionale pentru asigurarea funcţionării garanţiilor art. 1 Protocolul 1, dar care însă nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, astfel cum se va arăta.
Astfel, în mod constant, Curtea a afirmat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existenţa unei legislaţii de restituire, baza suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor, paragraf. 137 din Cauza A.
Art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (K. împotriva Slovaciei) - paragraf. 135, 136 din Cauza A.
În baza jurisprudenţei Curţii Europene, inaugurate cu Cauzele Străin, P. şi P. şi, ulterior, afirmată explicit în Cauza C. şi G. contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, se poate observa că simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, chiar dacă nu a fost menţionată în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menţionată în dispozitiv), echivalează cu existenta unei „valori patrimoniale” (în sensul autonom al sistemului convenţional) şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. Îşi a garanţiilor ce-l însoţesc.
În paragraf. 83 din cauza P., Curtea Europeană a reţinut că „această recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantului nu s-a făcut în detrimentul celorlalţi subiecţi de drept, mai exact al cumpărătorilor, care ar fi putut pretinde în mod legitim că sunt proprietarii bunurilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare în faţa instanţelor naţionale, pe de altă parte, reclamantul nu a intrat în posesia imobilului în urma Sentinţei din 10 aprilie 1997 (paragraful 17). În aceste împrejurări, „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui imobilul în natură de către cumpărători. Trebuie, aşadar, analizat dacă acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” ce intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (K. împotriva Slovaciei).”
Citatul anterior este relevant pentru că (neanalizând niciodată modalitatea de aplicare a dreptului intern de către instanţele naţionale, ci doar calitatea normelor aplicate de a fi accesibile, clare, precise şi previzibile), instanţa de la Strasbourg a reţinut că garanţiile art. 1 Protocolul 1 sunt pe deplin operante, ori de câte ori o instanţă naţională a recunoscut printr-o hotărâre definitivă dreptul de proprietate al reclamantului şi a ordonat restituirea imobilului unei autorităţi a statului, aşadar, chiar în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, potrivit rigorilor procesuale din dreptul intern.
Or, potrivit celor anterior redate, această cerinţă se verifică doar parţial în persoana recurentului, dat fiind faptul că prin sentinţa civilă nr. 4455 din 13 mai 2005 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială (C. Prejmer prin P.), s-a constatat nevalabilitatea titlului statului (decizia administrativă nr. 295 din 9 aprilie 2008 dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974), fără a se ordona restituirea în natură a imobilului.
Această constatare este pe deplin valabilă şi din perspectiva practicii Curţii Europene, anterioare Cauzei A. şi alţii contra României, deoarece, astfel cum reiese din paragrafele anterior citate din Cauza P., constatarea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat are semnificaţia doar a unui interes patrimonial pentru restituirea bunului, interes care devine o valoare patrimonială ce intră în sfera de protecţie a art. 1 Protocolul 1, în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern şi în jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor.
Or, aceste garanţii ale art. 1 Protocolul 1 sunt pe deplin operante numai dacă o instanţă naţională a recunoscut printr-o hotărâre definitivă dreptul de proprietate al reclamantului şi a ordonat restituirea imobilului unei autorităţi a statului, condiţia din urmă nefiind îndeplinită în speţă.
Totodată, se constată potrivit datelor prezentei cauze, că recurentului i s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare a celor două contracte de vânzare cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar şi contestaţia formulată împotriva deciziei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 (decizie nr. 45 din 10 aprilie 2002, modificată prin decizia nr. 114 din 19 iulie 2002) prin care i s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, despăgubiri băneşti, potrivit celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 162/ S din 2 mai 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, definitivă şi irevocabilă prin neapelare şi nerecurare.
Ca atare, rezultă că potrivit dispoziţiilor legii speciale, dreptul recurentului reclamant este deja recunoscut sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent, măsuri care urmează a se obţine în condiţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dat fiind faptul că decizia administrativă a fost confirmată în instanţă prin sentinţa civilă nr. 162/ S din 2 mai 2008, anterior menţionată; referirea la despăgubiri băneşti este corespunzătoare formei iniţiale a Legii nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii deciziei emise în soluţionarea notificării reclamantului.
Or, prin promovarea prezentei acţiuni, recurentul reclamant intenţionează obţinerea restituirii în natură a aceluiaşi imobil pentru care raportul reparatoriu a fost soluţionat în favoarea sa, sub forma măsurilor prin echivalent şi care, ar avea consecinţa, în cazul admiterii cererii, a obţinerii unei duble reparaţii.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul justifică această dublare a demersului său (de obţinere şi a măsurii reparatorii prin restituirea în natură) prin referirea la nefuncţionarea Fondului Proprietatea, potrivit mecanismului reglementat prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Însă, se observă că dreptul recurentului la masuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri în condiţiile actului normativ special anterior menţionat) a fost confirmat în instanţă la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei prin care s-a soluţionat contestaţia sa împotriva celor două decizii administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 (sentinţă pronunţată la 2 mai 2008), pe când acţiunea de faţă a fost promovată la data de 30 mai 2008, situaţie în care, reiese cu evidenţă că reclamantul nu a iniţiat, anterior cererii de chemare în judecată, demersurile în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru transformarea dreptului său la despăgubiri într-unui efectiv şi concret, astfel că nu se poate reţine in abstracta ineficienta acestui mecanism în ce-l priveşte pe reclamant.
Date fiind concluziile expuse (inexistenţa dreptului recurentului la restituirea în natură a imobilului), Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a se analiza şi cerinţa existenţei unui „bun” în patrimoniul intimaţilor şi valenţele acestei eventuale constatări pentru soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare.
Pe de altă parte, datorită faptului că nu se impune obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului cumpărat de fiecare (şi a unităţii administrative teritoriale pentru partea din teren pe care o deţine), Înalta Curte constată nici acordarea priorităţii Convenţiei europene, circumscrise securităţii raporturilor juridice nu se mai cere a fi analizată, sens în care dispunea Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, dacă acordarea priorităţii Convenţiei ar fi condus la soluţia constatării dreptului reclamantului la restituirea în natură.
Potrivit celor redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul formulat de reclamant.
Se va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pentru cheltuielile de judecată efectuate de intimaţi în această etapă procesuală, potrivit dovezilor de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul K. I., împotriva deciziei civile nr. 80/ Ap din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurent la 1.950 lei cheltuieli de judecată către intimatul-pârâtul F.l.V. şi, respectiv, la 1.190 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi D.G.T. şi D.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6009/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 161/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
