ICCJ. Decizia nr. 6281/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6281/2010
Dosar nr. 40975/3/2006
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cu notificarea nr. 1128/2001, Z.K.A. a cerut restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Baia Mare, str. Gheorghe Şincai, ce se identifică în CF 3088 Baia Mare, sub nr. top 604/1 şi 605/26, în calitate de moştenitoare a defunctei D.I. şi care a fost preluat în mod abuziv de stat.
Cu notificările nr. 192/2001 şi 327/N/2001, C.I.E., C.A.V.G. şi C.I.I., respectiv, V.A.A.M. au cerut acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce se identifică în CF 3088 Baia Mare sub nr. top 604/1 şi 605/26 – casă P+1, în prezent supraetajată P+2, şi teren în suprafaţă de 576 mp – ce a aparţinut autorilor lor I. şi G.D. şi care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 218/1960.
Prin Ordinul nr. 341 din 3 noiembrie 2006, Curtea de Conturi a României a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 către notificatorii mai sus arătaţi, apreciind că imobilul situat în municipiul Baia Mare, str. Gheorghe Şincai, nu poate fi restituit în natură.
În motivarea ordinului s-a reţinut că imobilul situat la adresa mai sus arătată nu a fost preluat de stat în mod abuziv ci cu titlu valabil, că a fost transmis din administrarea Primăriei Municipiului Baia Mare în administrarea Curţii de Conturi a judeţului Maramureş, prin H.G. nr. 654/1994 şi că, în prezent, aparţine domeniului public al statului, potrivit dispoziţiilor art. 136 din Constituţia României şi a prevederilor Legii nr. 213/1998, caz în care este exclus de la restituirea în natură, soluţie ce se impune cu atât mai mult cu cât notificatorii nu au formulat o astfel de solicitare după modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.
Prin cererea înregistrată sub nr. 40975/3/2006, reclamanta V.A. a solicitat anularea Ordinului nr. 341 din 3 noiembrie 2006 şi restituirea în natură a imobilului situat la adresa mai sus arătată, susţinând că a fost preluat, în mod abuziv, de către stat, prin Decretul nr. 218/1960, şi că poate fi restituit în natură, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată sub nr. 41504/3/2006, reclamanta Z.K.A. a solicitat modificarea Ordinului nr. 341 din 3 noiembrie 2006 şi, în principal, restituirea în natură a imobilului sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri în favoarea sa, în calitate de nepoată de frate al proprietarei tabulare a imobilului, R.I., care a fost căsătorită cu D.G. şi care a dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 2 aprilie1939 – cu menţiunea că ceilalţi solicitanţi nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai fostei proprietare.
Reclamanta Z.K.A. a susţinut că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului D.G. a revenit, în lipsa unor descendenţi, soţiei acestuia, D.I., în baza testamentului autentificat sub nr. 60 din 5 mai 1947, al cărei moştenitor a fost fratele, R.I.J., tatăl său, conform menţiunilor certificatului de moştenitor nr. 654/1981, pe care l-a moştenit, după decesul intervenit la data de 6 mai 1995, conform menţiunilor certificatului de moştenitor nr. 547 din 12 mai 1995.
Reclamanta a mai arătat că a solicitat restituirea în natură prin notificarea nr. 1128/2001 şi că dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu condiţionează aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 de formularea unei noi cereri, de restituire în natură, astfel cum eronat a invocat pârâta.
Pârâta Curtea de Conturi a României a susţinut, în justificarea refuzului de restituire în natură, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, după anul 1957, de la numita R.I., ulterior fiind trecut din administrarea Primăriei municipiului Baia Mare în administrarea Curţii de Conturi a României, pentru Camera de Conturi Maramureş, prin H.G. nr. 654/1994.
Pârâta afirmă că la data de 15 martie 1991, când tatăl reclamantei, R.I.J. a solicitat Primăriei Baia Mare restituirea imobilului, această instituţie a emis o adresă de răspuns şi a întocmit un proces verbal în baza căruia dreptul de proprietate al lui R.I. a fost anulat şi în cartea funciară s-a intabulat dreptul de proprietate al statului, prin indicarea ca temei al preluării Decretul nr. 218/1960.
Mai arată că, deşi potrivit hotărârii de guvern anterior menţionate s-a transmis în administrare o suprafaţă de teren de numai 306 mp, în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate şi asupra unei suprafeţe de 270 mp teren.
La data de 2 aprilie 2007, pârâta Curtea de Conturi a României a indicat ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pe Statul Român şi a solicitat chemarea în proces a reprezentantului acestuia, Ministerul Finanţelor.
La data de 3 aprilie 2007, reclamanta Z.K.A. a chemat în judecată pe V.A.A.M., C.I.E., C.A.V.G. şi C.I.I., în condiţiile art. 57 C. proc. civ.
Prin încheierea din 3 aprilie 2007, tribunalul a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în judecată a titularului dreptului formulată de pârâtă şi a introdus în proces, în calitate de intervenienţi principali, pe numiţii V.A.A.M., C.I.E., C.A.V.G. şi C.I.I. (fila 103 – ds. nr. 41504/3/2006).
Prin încheierea de şedinţă din 29 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV – a civilă a dispus conexarea dosarului nr. 41504/2010 la dosarul nr. 40975/2010, cu următoarele calităţi procesuale pentru părţile litigante: contestatori: Z.K.A. şi V.A.A.M.; intimaţi Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice şi intervenienţi în nume propriu: V.A.A.M., C.I.E., C.A.V.G. şi C.I.I.
Prin încheierea de şedinţă din 28 septembrie 2007, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. 6559/182/2007 al Judecătoriei Baia Mare, având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de calitate de moştenitor emis de BNP C.C.R. – V.C.M., referitor la moştenitorii defuncţilor D.G. şi D.I.
Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantei Z.K.A., prin încheierea din 5 decembrie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 186 din 6 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV a civilă a admis cererea conexă formulată de reclamanta Z.K.A., în dosarul nr. 41504/3/2006, şi a dispus modificarea Ordinului nr. 341 din 03 noiembrie 2006 emis de pârâta Curtea de Conturi a României, în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul Baia Mare, str. Gheorghe Şincai, ce se identifică în CF 3088 Baia Mare, sub nr. top 604/1 şi 605/26, cu aplicarea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 209/2005 şi Legea nr. 74/2007.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea de anulare a ordinului mai sus arătat formulată de reclamanta V.A.A.M., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de V.A.M., C.I.E.M., C.A.V. şi C.I.I., în contradictoriu cu Z.K.A., şi, totodată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.K.A.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta Z.K.A. are calitate calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, în calitate de fiică a lui R.I.J., la rândul său, unicul moştenitor al defunctei R.I., căsătorită D., în calitate de frate al defunctei, ca urmare a renunţării la succesiunea acesteia a celorlalţi succesori.
Prima instanţă a constatat că nici reclamanta V.A. şi nici intervenienţii C.I.E.M., C.A.V. şi C.I.I. nu au dovedit calitatea de moştenitori ai defunctei D.I., cu precizarea că menţiunile certificatului de calitate de moştenitor nr. 35 din 11 martie 2003, invocate prin cererea dedusă judecăţii, au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 6411 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureş.
Prima instanţă a apreciat că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamanta Z.K.A., în raport de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, cu obligarea acesteia de a menţine destinaţia dată în prezent imobilului timp de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, în condiţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la proba cu expertiză topografică solicitată de pârâtă, prima instanţa a apreciat că nu se impune a fi încuviinţată, întrucât „nu s-a contestat ordinul prefectului” (fila 143).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Curtea de Conturi a României, arătând că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că imobilul face parte din domeniul public al statului, fiind în administrarea sa şi că din actele depuse la dosar rezultă că actuala construcţie este un imobil nou în raport cu cel preluat de la proprietarul tabular, caz în care nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 512/A din 22 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că pârâta nu a administrat probatorii în sensul apărării invocate prin apel, potrivit căreia actualul imobil este unul nou în raport de cel preluat de stat.
Instanţa de apel a statuat că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanta Z.K.A. a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură, precum şi faptul că apărarea pârâtei, potrivit căreia imobilul este folosit de către o instituţie publică, nu împiedică restituirea în natură.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta susţine că hotărârile instanţelor de fond au fost pronunţate cu încălcarea prevederilor art. 2, art. 10, art. 16 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 12 alin. (4) şi (5) din legea nr. 213/1998 privind proprietate publică şi regimul juridic al acesteia, respectiv a dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţia României.
Anume, pârâta susţine că instanţele de fond nu au avut în vedere că imobilul în litigiu aparţine domeniului public al statului, sens în care se impunea chemarea în proces a Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor (art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998), că acest imobil este dat doar în administrarea Curţii de Conturi a României, în baza H.G. nr. 654 din 19 septembrie 2004, şi că astfel de bunuri, afectate activităţilor de interes public, sunt caracterizate de o inalienabilitate absolută şi nelimitată, caz în care nu pot face obiectul procedurilor de restituire în natură către foştii proprietari.
Deosebit de aceasta, pârâta susţine că instanţele de fond nu au ţinut cont de faptul că imobilul revendicat este un imobil nou, în raport cu cel preluat de la proprietarul tabular.
În acest sens, pârâta reiterează apărarea potrivit căreia la nivelul anilor 1950, pe amplasamentul construcţiei preluată din patrimoniul autoarei reclamantei, care a fost dezafectată, s-a construit de către fostul Trust de Construcţii o clădire nouă, pentru sediul acestuia, iar după terminare, în clădirea respectivă a funcţionat Consiliul Judeţean al pionierilor, Comitetul Judeţean şi Municipal UTM şi apoi UTC şi BTT, pentru ca, în final, să fie transmisă în administrarea sa.
Pârâta susţine că a solicitat în apel, pentru clarificarea situaţiei de fapt mai sus arătate, încuviinţarea probei cu expertiză tehnică, care însă nu a fost primită, în mod nejustificat, cu încălcarea astfel a principiului rolului activ, în baza căruia instanţa de judecată este datoare să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.
În fine, pârâta susţine că au fost încălcate prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta avea dreptul de a primi doar măsuri reparatorii prin echivalent, restituirea în natură putând fi dispusă doar pentru partea de teren rămasă liberă, adică neafectatată de construcţiile noi, autorizate, instanţele de fond dispunând în mod greşit restituirea către reclamantă a unei construcţii noi, autorizate, în condiţiile în care vechea clădire, naţionalizată de stat, în prezent, nu mai există, fiind dezafectată.
În recurs, pârâta a depus înscrisuri noi, anume autorizaţiunea de construire nr. 8823 din 19 noiembrie 1953 emisă de Sfatul popular al oraşului de subordonare Baia Mare, prin care Întreprinderea Regională de construcţii a fost autorizată să execute un bloc – cu birouri şi locuinţe – în str. 17 octombrie din oraşul Baia Mare, precum şi autorizaţia de construire nr. 477 din 22 noiembrie 1994 emisă de Primăria municipiului Baia Mare, prin care Curtea de Conturi a judeţului Maramureş a fost autorizată să efectueze reparaţii capitale şi amenajări funcţionale la demisol, parter, etaj şi modernizare mansardă la clădirea din str. Gheorghe Şincai, edificată în anii 1953- 1955 ca sediu al Întreprinderii locale de construcţii.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
În speţă, instanţele de fond nu au stabilit şi motivat, prin trimitere la probatoriile apreciate a fi relevante, situaţia de fapt în baza căreia au concluzionat că imobilul construcţie în litigiu este unul şi acelaşi cu cel preluat de stat, în mod abuziv, din patrimoniul autoarei reclamantei Z.K.A. şi că acesta are regimul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială a legii, cu consecinţa restituirii în natură.
De asemenea, se constată că instanţa de apel nu a analizat apărarea formulată de pârâtă potrivit căreia raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză îi sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât actuala construcţie ar fi un imobil nou, care nu se identifică cu construcţia preluată de stat din patrimoniul autoarei reclamantei, care a fost dezafectată şi pe amplasamentului căreia s-a edificat o construcţie nouă, autorizată, de către fostul Trust de construcţii al judeţului Maramureş, în anul 1950, şi nu a răspuns criticii potrivit căreia prima instanţă a refuzat, în mod nejustificat, încuviinţarea probei cu o expertiză tehnică având ca obiectiv clarificarea acestui fapt.
Referitor la administrarea probei cu o expertiză tehnică a imobilului în litigiu, se constată că a fost propusă de pârâtă prin cererea de apel, în conformitate cu prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. şi că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra sa, în condiţiile impuse de dispoziţiile procedurale.
Simplu fapt că pârâta nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel la cel de-al doilea termen de judecată pentru a reitera solicitarea de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică, formulată prin cererea de apel, nu este de natură să conducă la concluzia reţinută în considerentele hotărârii recurate, relative la lipsa de diligenţă a pârâtei în a-şi dovedi apărările.
De altminteri, este de observat că dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. impun instanţei de apel obligaţia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, aceasta putând încuviinţa, potrivit alin. (2), refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi, propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
Aşa fiind, constatând că împrejurările de fapt ale cauzei sub aspectele criticate pe calea apelului, relative la lipsa de identitate între actuala construcţie a cărei retrocedare se cere – construcţie pretins a fi una nouă - şi cea preluată de stat din patrimoniul autoarei reclamantei Z.K.A. – pretins a fi fost demolată după momentul deposedării - nu au fost verificate şi clarificate de instanţele de fond, în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa hotărârea instanţei de apel şi a trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Aceasta, întrucât o astfel de omisiune echivalează cu o lipsă de cercetare efectivă a fondului pretenţiilor deduse judecăţii şi, respectiv, a apărărilor formulate de pârâtă pe calea apelului şi este de natură să pună instanţa de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar cu privire la aplicarea corectă a legii raportului juridic dedus, în concret, judecăţii.
În rejudecare, instanţa de trimitere va stabili motivat momentul la care a avut loc deposedarea autoarei reclamantei de imobilul în litigiu şi dacă actuala clădire se identifică, în tot sau în parte, cu clădirea care a fost deţinută în proprietate de autoarea reclamantei Z.K.A.
În acest scop, instanţa de trimitere va solicita părţilor să depună înscrisuri relevante pentru identificarea clădirii şi va administra proba cu expertiză tehnică solicitată de pârâtă, având ca obiective identificarea imobilului – clădire şi teren – care a fost deţinut în proprietate de autoarea reclamantei, în raport de menţiunile contractului de vindere – cumpărare datat 2 aprilie 1939 şi de menţiunile din cartea funciară, precum şi stabilirea identităţii, în tot sau în parte, a imobilului astfel identificat cu imobilul – teren şi clădire – deţinut în administrare de pârâtă, prin predare de către Prefectura judeţului Baia Mare, astfel cum acesta a fost identificat prin H.G. nr. 655 din 19 septembrie 1994, cu analizarea şi a menţiunilor înscrisurilor noi depuse în recurs (autorizaţiunea de construire nr. 8823 din 19 noiembrie 1953 emisă de Sfatul popular al oraşului de subordonare Baia Mare şi autorizaţia de construire nr. 477 din 22 noiembrie 1994 emisă de Primăria municipiului Baia Mare), precum şi a oricăror altor menţiuni ale unor înscrisuri depuse de părţile litigante, apreciate a fi relevante sub acest aspect.
Celelalte critici formulate de pârâtă, prin intermediul recursului, se dovedesc a fi nefondate.
Anume, se constată că prevederile legale pretins a fi încălcate de instanţele de fond, anume prevederile art. 2, art. 10, art. 16 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietate publică şi regimul juridic al acesteia, respectiv ale art. 136 alin. (4) din Constituţia României - nu interzic restituirea către foştii proprietari, în cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparaţie – Legea nr. 10/2001 – a imobilelor care, în prezent, aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, respectiv, care sunt afectate desfăşurării unei activităţi de interes public, fiind irelevant că acestea au fost preluate cu sau fără un titlu valabil, cât timp preluarea a fost una abuzivă.
Dimpotrivă, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 9 din lege, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Mai mult, potrivit prevederilor cap. 2 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sintagma „unitate deţinătoare” semnifică entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, în condiţiile legii, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun, astfel cum este şi cazul pârâtei care exercită asupra imobilului în litigiu un drept de administrare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei civile nr. 512/A din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6287/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6255/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
