ICCJ. Decizia nr. 6287/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6287/2010
Dosar nr. 11570/95/2008
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la 14 octombrie 2004 (cu precizările formulate ulterior), reclamantele B.E.L. şi B.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Tg-Jiu, Primarul Municipiului Tg-Jiu, Consiliul Local Tg-Jiu, Prefectura Gorj, B. SA – Sucursala Gorj, F. SA Tg-Jiu, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGFP Gorj să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 377 mp concesionat pârâtei B. SA – Sucursala Gorj din proprietatea autorilor reclamantelor, substituirea reclamantelor în locul concedentului şi obligarea pârâtelor la despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea diferenţei de teren până la 1000 mp şi a 3 apartamente demolate ce au fost situate în Tg-Jiu, strada Tudor Vladimirescu, construite pe acest teren.
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele autorilor B.V. şi M., care au fost proprietarii imobilelor naţionalizate în anul 1950, fiind trecute în administrarea Sfatului Popular al Oraşului Tg-Jiu, iar construcţiile demolate ulterior.
Că, deşi au solicitat retrocedarea terenului rămas după demolarea construcţiilor, Consiliul Local al municipiului Tg-Jiu le-a comunicat că nu li se poate reconstitui dreptul de proprietate, stabilindu-se prin hotărârea nr. 35 din 29 martie 1994 concesionarea terenului pentru construirea sediului B. SA- Sucursala Gorj.
SC B. SA - Sucursala Gorj a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că deţine terenul ocupat în baza contractului de concesiune nr. 3945 din 18 mai 1994, teren ce a fost deja revendicat de moştenitorii lui G.C., rămânând în discuţie doar suprafaţa de 131 mp, teren ce a aparţinut autorilor reclamantelor.
Prefectura Gorj a invocat, de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar Consiliul Local Tg-Jiu şi Primăria Tg-Jiu, prin Primar au invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi a lipsei calităţii lor procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 417 din 21 iulie 2005 au fost respinse excepţiile invocate, a fost respinsă cererea faţă de Prefectura Gorj şi admisă acţiunea în contradictoriu cu Primăria municipiului Tg-Jiu, Primarul municipiului Tg-Jiu, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, B. SA - Sucursala Gorj.
S-a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 2.169.683.570 lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 377,84 mp ocupat de SC B. SA - Sucursala Gorj.
S-a constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare nominală în sumă de 1.272.091.836 lei, contravaloarea terenului în suprafaţă de 194,688 mp ocupat de Primăria Tg-Jiu.
A fost obligat Ministerul Finanţelor să emită titluri de valoare pentru această sumă.
A fost obligată Primăria Tg-Jiu, către reclamante, la plata sumei de 1.464.399.681 lei măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea imobilelor cu destinaţia locuinţe demolate.
S-a constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare nominală în sumă de 633.236.003 lei reprezentând contravaloarea imobilelor cu destinaţia spaţii comerciale demolate.
A fost obligat Ministerul Finanţelor să emită titluri de valoare nominală pentru această sumă.
Prin decizia nr. 198 din 2 martie 2006 a Curţii de Apel Craiova a fost respins apelul declarat de reclamante şi pârâţii SC B. SA - Sucursala I Gorj, Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român, reprezentat de DGFP Gorj şi a fost admis apelul declarat de pârâţii Consiliul Local Tg-Jiu şi Primăria municipiului Tg-Jiu, schimbată în parte sentinţa în sensul că s-a constat dreptul la măsuri reparatorii în echivalent valoric de 1.464.399,681 lei, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele şi pârâtele SC B. SA - Sucursala Gorj, DGFP Gorj ca reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice în numele Statului Român.
Prin decizia civilă nr. 4950 din 15 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a admis recursurile, a casat sentinţa şi decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
S-a reţinut de către instanţa de recurs că suprafaţa de teren solicitată de reclamantă pe care se aflau cele trei construcţii a fost preluată de către stat prin Decretul nr. 92/1950. Că, în privinţa terenului rămas după demolarea construcţiilor, Consiliul Local al municipiului Tg-Jiu că acesta nu poate fi restituit, deoarece prin hotărârea nr. 35 din 29 martie 1994 s-a aprobat concesionarea lui pentru construirea sediului SC B. SA - Sucursala Gorj.
Referitor la suprafaţa de 458 mp pe care se află amplasat sediul băncii, s-a reţinut că a constituit obiectul unei acţiuni în justiţie promovată de F.I. în calitate de moştenitoare a autorului G.C., acţiune soluţionată prin decizia nr. 2376 din 09 iulie 2004 pronunţată de Curtea de apel Craiova – Secţia Civilă, prin care s-a constatat că este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul indicat.
Cum aceste împrejurări relevante în soluţionarea cauzei, au fost omise de către cele două instanţe care au lăsat astfel nelămurită situaţia de fapt în speţă, s-a dispus trimiterea dosarului spre rejudecare.
Cu prilejul rejudecării, s-a depus la dosar decizia nr. 219 din 18 iunie 2008 a Curţii Apel Craiova, o nouă precizare a acţiunii de către reclamante, care au solicitat introducerea în cauză şi a F. SA Tg-Jiu.
Prin sentinţa civilă nr. 227 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Gorj pronunţată după suplimentarea probatoriului, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de B. SA - Sucursala Gorj, Primăria municipiului Tg-Jiu şi Consiliul Local al municipiului Tg-Jiu.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F. SA Tg-Jiu, a Prefecturii Gorj şi a Statului Român, fiind respinsă acţiunea faţă de aceşti pârâţi.
A fost admisă, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamante faţă de pârâţii Primăria municipiului Tg-Jiu, Primarul municipiul Tg-Jiu, Consiliul Local Tg-Jiu şi B. SA - Sucursala Gorj.
S-a dispus restituirea în natură, către reclamante, a terenului în suprafaţă de 233,79 m.p. situat în Tg-Jiu, strada T.V., concesionat prin contractul nr. 3945 din 18 mai 1994 pârâtei B. SA – Sucursala Gorj, reclamantele subrogându-se în drepturile concedentului.
S-a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în cuantum de 606052,38 lei pentru diferenţa 594,21 m.p., teren ce nu poate fi restituit în natură şi în cuantum de 661828 lei pentru construcţiile demolate, sume ce vor fi reactualizate la data plăţii în raport de 24 martie 2009, pentru construcţii şi de 21 mai 2009, pentru terenuri.
S-a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea pârâtei B. SA - Sucursala Gorj privind cheltuielile de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în raport de probatoriul administrat după casarea cu trimitere, a rezultat că pârâta B. ocupă efectiv de la reclamante o suprafaţă de 233,79 mp, iar această suprafaţă poate fi restituită în natură. Restul terenului de 594,21 mp nu poate fi restituit, fiind ocupat de clădirea B., de trotuare, bloc, alei de acces, urmând ca reclamantele să fie despăgubite prin echivalent bănesc, atât pentru teren cât pentru construcţia demolată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Primarul municipiului Tg. Jiu, Primăria Tg. Jiu, Consiliul Local Tg. Jiu.
S-a criticat soluţia, susţinându-se că în mod greşit instanţa a apreciat asupra lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F. SA Tg. Jiu, ea fiind unitate deţinătoare. Că, restituirea în natură este greşită, dat fiind că întreg terenul este ocupat şi deci imposibil de restituit în mod fizic şi totodată, s-a arătat că acţiunea este prematur introdusă, reclamantele având obligaţia să aştepte rezolvarea problemei pe cale administrativă.
La rândul lor, reclamantele B.A. şi B.E. au solicitat, prin aderare la apel, schimbarea sentinţei atacate în sensul majorării terenului restituit în natură cu încă 143 mp, precum şi restituirea celor 229 mp deţinuţi de F.
Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate, conform deciziei civile nr. 45 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, în mod corect, conformându-se hotărârii de casare cu trimitere, instanţa a procedat la suplimentarea probatoriului, pentru a determina ce porţiune de teren este liberă şi poate fi restituită în natură, ce suprafaţă nu poate face obiectul unei astfel de restituiri întrucât este afectată, ocupată de construcţii.
Sub acest aspect, expertizele efectuate la rejudecare sunt elocvente şi lămuritoare pe aspectul situaţiei de fapt, constatându-se în primul rând, că terenul solicitat pentru restituire ca fiind proprietatea reclamantelor, are în realitate, doar 828 mp, iar nu 1000 mp, cât au solicitat reclamantele prin cererea lor.
Din acest teren poate fi retrocedată în natură o suprafaţă de 233,79 mp deţinută de pârâta B. Restul de 594,21 mp din suprafaţă este efectiv ocupată de clădirile B. şi F., un bloc de locuinţe, alei, drum de acces, iar pentru acest teren ocupat fizic şi imposibil de restituit, reclamantele urmează să primească despăgubirile calculate de experţi. De asemenea, reclamantele mai beneficiază şi de plata de despăgubiri pentru casa care a existat pe teren şi a fost demolată.
S-a apreciat că importantă este determinarea porţiunii libere şi posibil de restituit în natură, iar parcela care din punct de vedere tehnic şi juridic este aptă de a fi restituită este de 234 mp şi este deţinută de B., aspect lămurit şi de expertiza tehnică ale cărei concluzii nu au fost contestate de către părţile din litigiu.
În plus, nu s-a mai evidenţiat nicio parcelă liberă şi posibil de restituit, orice alte susţineri fiind irelevante şi inutile raportat la finalitatea acţiunii, precum şi la conţinutul deciziei de casare.
În ce priveşte F., s-a apreciat că aceasta nu poate avea calitate procesuală pasivă, fiind un simplu deţinător al terenului atribuit de Prefectura Gorj, iar atât timp cât terenul nu este restituit în natură, dreptul de dispoziţie juridică nu aparţine pârâtei F., pentru el reclamantele urmând să primească despăgubiri. În ce priveşte invocarea de către apelantele pârâte a prematurităţii cererii reclamantelor, şi această critică este nefondată.
Reclamantele au fost obligate să se adreseze justiţiei tocmai pentru că organele administrative locale nu au soluţionat situaţia conflictuală, neputându-le fi îngrădit accesul la justiţie.
Decizia a fost atacată cu recurs de Primarul, Primăria şi Consiliul local al municipiului Tg.-Jiu, criticile formulate vizând următoarele aspecte:
- Greşita apreciere asupra lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F. Tg.-Jiu, în condiţiile în care s-a reţinut că aceasta deţine parte din terenul aparţinând autorului reclamantelor în baza Ordinului prefectului nr. 75/2002, fiindu-i constituit dreptul de proprietate.
- Referitor la restituirea în natură a suprafeţei de 233,79 mp către reclamante, s-a arătat că, potrivit deciziei de casare, instanţa trebuia să procedeze la identificarea şi individualizarea terenului care poate fi restituit în natură şi că, deşi tribunalul aminteşte în sentinţa apelată, indicaţiile instanţei de trimitere, nu a ţinut cont de acestea.
În ce priveşte instanţa de apel, decizia acesteia conţine motive contradictorii deoarece, deşi constată că tribunalul trebuia să se conformeze deciziei de casare, în acelaşi timp, dacă ar fi observat raportul de expertiză, ar fi trebuit să concluzioneze că şi suprafaţa de 233,79 mp este afectată de construcţii şi deci, nu poate fi restituită.
- Recurenţii au expus conţinutul dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi art. 10 alin. (3), (4), (5), (6) şi (9) din Legea nr. 10/2001 şi au arătat că, deşi instanţa supremă, în considerentele deciziei de casare, a făcut trimitere la prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea nu permiteau, în cazul de faţă, restituirea în natură a terenului ocupat de B. SA.
- A fost redat, de asemenea, conţinutul raportului de expertiză, arătându-se că, faţă de situaţia de fapt constatată de expert şi dispoziţiile legale incidente, măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţite reclamantele nu pot consta decât în despăgubiri conform legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
- S-a susţinut că acţiunea a fost prematur introdusă, deoarece trebuia urmată mai întâi procedura administrativă specială – care presupunea evaluarea imobilelor solicitarea, înaintarea dosarului cu notificarea şi documentele anexe, la D.G.F.P. Gorj în vederea obţinerii avizului prevăzut de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după care, pe baza acestui aviz, primarul urma să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Intimata F. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului întrucât, în ce o priveşte, i-a fost corect reţinută lipsa calităţii procesuale pasive, faţă de împrejurarea că terenul de 259 mp i-a fost atribuit acesteia tot în baza unor legi ale retrocedării, prin Ordin al prefectului şi la propunerea Primarului municipiului Tg.-Jiu, astfel încât acesta nu mai poate face obiectul unei alte retrocedări, tot în natură, în procedura Legii nr. 10/2001. Cum nu există niciun alt temei ca despăgubirile să fie suportate de către F., rezultă că în mod corect instanţele de fond au apreciat că F. este lipsită de calitate procesuală în cauză.
Prin întâmpinarea formulată, B. a susţinut caracterul nefondat al recursului arătând că, în privinţa terenului a cărui restituire în natură s-a dispus, are calitatea de detentor precar – imobilul fiindu-i atribuit în concesiune pe o perioadă de 99 de ani. Faţă de această poziţie juridică, de detentor precar, a B. asupra unei părţi din terenul solicitat de intimatele-reclamante, este legală soluţia instanţei de a restitui terenul reclamantelor şi de a decide subrogarea acestora în contractul de concesiune.
La rândul lor, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului precizând că terenul de 233,79 mp restituit în natură face parte dintr-o suprafaţă mai mare, de 458 mp, din care 224,21 mp (ce au aparţinut numitei F.I., moştenitoarea autorului G.) au fost deja restituiţi în natură, cu subrogarea în drepturile concedentului, conform deciziei civile nr. 219 din 18 iunie 2008 a Curţii de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2241 din 27 februarie 2009 a Î.C.C.J.
Or, era firesc ca instanţele să procedeze în mod similar în prezenta cauză, cu cealaltă parte de teren de 233,79 mp, puterea lucrului judecat fiind mai mult decât evidentă.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea conform căreia în mod greşit nu s-ar fi reţinut pentru F. calitate procesuală pasivă în cauză nu poate fi primită.
Astfel, pentru a subzista calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 (art. 21), obligată la restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, este necesar ca deţinerea (cu orice titlu) în patrimoniu a unor astfel de bunuri să fi avut loc la momentul intrării în vigoare a actului normativ.
În speţă însă, F. a primit terenul (parte din imobilul aparţinând autorului reclamantelor) ulterior, prin Ordinul prefectului nr. 175/2002, în aplicarea dispoz. art. 36 alin. (2), (3) din Legea nr. 18/1991 (la propunerea Primăriei municipiului Tg. Jiu).
Rezultă, faţă de data şi modalitatea în care a intrat imobilul în patrimoniul F. că nu este întrunită situaţia premisă ca aceasta să aibă calitatea de unitate deţinătoare (obligată la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent către reclamante) şi ca atare, pe plan procesual, nu poate avea calitatea de pârâtă-intimată.
O asemenea poziţie procesuală nu ar fi justificată nici din perspectiva măsurilor reparatorii pe care le-au stabilit instanţele cu privire la cei 229 mp ocupaţi de F. (soluţie care nu a făcut obiectul contestării în căile de atac) – respectiv, constatarea îndreptăţirii la despăgubiri, al căror cuantum a fost determinat prin hotărâre, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Or, în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală este cea care are atribuţiuni în emiterea titlurilor de despăgubire şi înaintarea acestora Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii.
- Argumentele dezvoltate în susţinerea criticii vizând greşita restituire în natură a suprafeţei de 233,79 mp sunt în mare parte neîncadrabile în dispoz. art. 304 C. proc. civ., iar în parte, nefondate.
Astfel, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâţii reiau indicaţiile din decizia de casare, pretinzând că acestea nu ar fi fost respectate de către instanţa de trimitere în legătură cu probatoriul ce trebuia suplimentat, fără să arate însă, ce mijloace de probă ar mai fi trebuit administrate pentru a se putea pretinde încălcarea dispoz. art. 315 C. proc. civ.
De asemenea, parte din critici sunt îndreptate împotriva sentinţei tribunalului, în condiţiile în care obiect al recursului îl poate constitui numai decizia instanţei de apel.
La fel, fără să poată îmbrăca forma unor aspecte de nelegalitate, susceptibile cenzurii în recurs, sunt redate texte de lege (art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001), arătându-se de o manieră expozitivă, că ele nu permit restituirea în natură a terenului.
Ignorându-se în continuare exigenţele şi rigorile procedurale impuse de legiuitor în exercitarea şi soluţionarea căii de atac a recursului (cu indicarea expresă a motivelor de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.), este analizat raportul de expertiză întocmit în cauză, concluzionându-se de către recurenţi că măsurile reparatorii nu puteau fi stabilite decât prin echivalent.
În afara acestor aspecte de ordin formal se constată că pe fondul cauzei, criticile recurenţilor vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 cu privire la restituirea în natură a terenului, sunt nefondate.
Aşa cum în mod corect au arătat intimatele-reclamante, asupra regimului juridic al terenului care îl face susceptibil de restituire în natură există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia nr. 219/2008 a Curţii de Apel Craiova, confirmată prin decizia nr. 2241 din 27 februarie 2009 a Î.C.C.J – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
Stabilindu-se, conform hotărârilor menţionate anterior că terenul ocupat de B. în baza aceluiaşi contract de concesiune (nr. 3945 din 18 mai 1994) şi solicitat spre retrocedare de moştenitoarea lui G.C. (cel cu care autorul reclamantelor a încheiat tranzacţia din 1934) trebuie restituit în natură, rezultă că nu poate fi dată o altă dezlegare jurisdicţională în privinţa pretenţiei reclamantelor care vizează o altă parte a aceluiaşi teren.
Aceasta întrucât ar însemna, în caz contrar, să se dea o altă rezolvare chestiunii naturii juridice a aceluiaşi imobil şi să se ajungă, în situaţii de identitate, la stabilirea unor măsuri reparatorii diferite.
S-ar nega astfel, efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat – care presupune ca o chestiune de drept, odată dezlegată, să nu mai poată fi reevaluată şi eventual, rezolvată jurisdicţional diferit. Consecinţa ar fi aceea a unei practici judiciare neunitare şi nejustificate întrucât situaţiile de fapt identice trebuie să primească aceleaşi rezolvări în drept.
Reţinându-se aşadar, că în privinţa naturii juridice a terenului – obiect al unui contract de concesiune încheiat de B. cu Primăria municipiului Tg. Jiu – există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă, ce a stabilit că este restituibil în natură, rezultă că instanţele fondului s-au oprit în mod corect la aceeaşi soluţie şi în prezenta cauză.
- Sunt nefondate, în egală măsură, criticile vizând caracterul prematur al acţiunii promovate pentru neurmarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, reclamantele s-au conformat dispoziţiilor legale referitoare la procedura prealabilă sesizării instanţei de judecată, transmiţând notificare în condiţiile şi termenul prevăzute de actul normativ special.
Împrejurarea că notificarea nu a fost soluţionată nu poate fi imputată reclamantelor şi în niciun caz nu poate obstacula demersul judiciar al acestora prin opunerea excepţiei prematurităţii, astfel cum tind pârâţii-recurenţi prin motivul de recurs formulat.
Printr-o jurisprudenţă unificată prin decizia în interesul legii nr. XX/2006 a S.U. ale Î.C.C.,J. s-a statuat că în astfel de situaţii – determinate de refuzul soluţionării sau lipsa de răspuns la notificările transmise – accesul la justiţie este deschis, instanţele fiind cele care, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie trebuie să soluţioneze fondul pretenţiilor petenţilor.
Or, este ceea ce au făcut instanţele fondului în cauză, judecând cererea reclamantului din punct de vedere al temeiniciei şi legalităţii pretenţiilor formulate.
Faţă de toate aceste considerente, criticile pârâţilor fiind găsite nefondate, recursul declarat va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Târgu Jiu, Consiliul Local al Municipiului Târgu Jiu şi Primăria Municipiului Târgu Jiu împotriva deciziei civile nr. 45 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 948/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 6281/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
