ICCJ. Decizia nr. 6255/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6255/2010
Dosar nr. 36614/3/2008
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1646 din 4 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V – a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a respins cererea formulată de reclamanta V.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanta V.A.M., în contradictoriu cu pârâtul G.V. şi chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC H.N. SA; a obligat pârâtul G.V. să restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, Calea Floreasca, parter, apartament 1, sector 1, compus din cameră, bucătărie, marchiză c cu suprafaţă utilă de 21,77 m.p. reprezentând o cotă indiviză de 9,05% şi 28,30 m.p. teren sub construcţie; în baza art. 165 C. proc. civ. a disjuns cererile de chemare în garanţie şi a format dosar separat cu următoarele părţi: reclamant G.V. şi pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Ministerul Economiei şi Finanţelor, chemat în garanţie SC H.N. SA; a acordat termen pentru continuarea judecăţii în dosarul nou format la data de 13 ianuarie 2008, ora 8,30, A 2, cu citarea părţilor indicate mai sus; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 6 decembrie 2007, sub nr. 17592/299/2007, reclamanta V.A.M. a chemat în judecată pe pârâţii C.A., S.G., C.M., T.N. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din teren în suprafaţă de 384 m.p. şi construcţiile existente pe acesta, situat în Bucureşti, Calea Floreasca, sectorul 1.
Prin sentinţa civilă nr. 3038 din 6 martie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta V.A.M. şi pârâtul – reclamant C.M., pârâta C.A., pârâtul G.V. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, prin chemaţii în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia Civilă.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV – a Civilă sub nr. 16458/3/2008.
Prin încheierea de şedinţă din data de 17 iunie 2008, tribunalul a dispus rectificarea citativului cu privire la numele corect al pârâţilor C.A. şi G.V.; a dispus rectificarea citativului cu privire la numele corect de pârât – reclamant pe care o au S.G. şi C.M., a pus în vedere reclamantei să-şi evalueze în parte fiecare apartament solicitat; a pus în vedere pârâtului C.M. să indice obiectul cererii reconvenţionale formulate, să indice temeiul juridic, precum şi cadrul procesual şi a prorogat discutarea excepţiilor invocate prin întâmpinări.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 septembrie 2008, tribunalul, în baza art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea cererii reclamantei cu formarea a patru dosare separate, având în vedere existenţa unor raporturi juridice distincte între aceasta şi fiecare pârât persoană fizică.
Dosarul disjuns având ca părţi reclamanta V.A.M., pârâţi G.V. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi ca obiect revendicare imobiliară, a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a Civilă sub nr. 36614/3/2008.
Reclamanta a indicat că valoarea de circulaţie a imobilului revendicat este de 150.000 euro echivalentul a 525.000 lei/ron, iar pârâţii nu au contestat această valoare.
Analizând actele şi materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este fondată pentru următoarele considerente:
Tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 19704 din 09 iulie 1934 la Tribunal Ilfov - Secţia notariat, Ş.I.l. şi Ş.I.M. au dobândit de la B.D. SA, dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor, situate în Bucureşti, Calea Floreasca.
Acest imobil în cartea funciară conform procesului - verbal nr. 7857/1940 a oraşului Bucureşti cu teren în suprafaţă de 384 mp. şi două corpuri de căldare, primul corp având cinci camere şi dependinţe, iar al doilea corp fiind compus din patru camere şi dependinţe şi subsol cu garaj.
S-a observat din certificatul emis de Serviciul Finanţelor Sector 5 că la nivelul anului 1949 Ş.l. figura ca plătitor de impozit pe lângă alte imobile şi pentru imobilul din Calea Floreasca.
Ulterior, imobilul sus-menţionat a fost naţionalizat prin Decretul 92/1950, poziţia 7569, cu opt apartamente şi a intrat în proprietatea statului de la fostul proprietar Ș.I., aşa cum rezultă din adresele nr. 4369 din 26 mai 1992 şi nr. 2750/1997 emise de SC H.N. SA şi din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 (fila 91 dosar fond).
Potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 590 din 27 iulie 1975 în urma decesului lui Ș.M. decedata la data de 14 decembrie 1974 şi Ș.I. decedat la data de 01 octombrie 1975 a rămas ca moştenitor Ș.I., în calitate de fiu, iar potrivit certificatului de moştenitor nr. 25 din 18 aprilie 2007 în urma decesului lui Ş.I. decedat la 22 ianuarie 2007, a rămas ca unică moştenitoare reclamanta V. (fostă Ş.) A.M.
Tribunalul a mai reţinut că autorul reclamantei Ș.I. a formulat cerere de restituire a întregului imobil din Calea Floreasca, cererea sa fiind înregistrată la data de 28 martie 1996 cu nr. 205, nefiind soluţionată, anterior vânzării apartamentului în litigiu.
Prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 4702/27446 din 03 iulie 1997 Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzătoare, în calitate de vânzătoare prin mandatara SC H.N. SA, a vândut defunctei T.N., în calitate de comparatoare, locuinţa situată în Bucureşti, Calea Floreasca, parter, ap. 1, sector 1, în suprafaţă utilă de 21,77 mp.
Prin certificatul de legatar nr. 116 din 16 august 2000 s-a dovedit că în urma decesului numitei T.N., decedată la data de 29 iulie 2000 a rămas în calitate de legatar universal G.V. căruia i-a revenit întreaga moştenire, inclusiv apartamentul în litigiu.
Tribunalul a reţinut că întrucât atât reclamanta cât şi pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
În acest sens, în primul rând, tribunalul a reţinut că însăşi Decretul 92/1950 în ansamblul său, că titlul al statului, independent de modul în care i-au fost respectate dispoziţiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs de către reclamantă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi ale legilor în vioare la data reluării lor de către stat”, iar potrivit alineatului final al aceluiaşi articol „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
În speţa dedusă judecaţii, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei.
Tribunalul a apreciat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituţional în raport de Constituţia din 1948 în vigoare la acea dată.
Potrivit art. 8 din Constituţia în vigoare la acel moment „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială”. Iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”.
Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constituţiei încalcă aceste prevederi devreme ce nu ocrotea proprietatea cetăţenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate şi o anumită profesie şi crea, contrar principiului constituţional prevăzut de art. 17 o diferenţiere între cetăţenii români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetăţeni români.
Decretul nr. 92/1950 este contrar şi Declaraţiei Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generala ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară şi care prevedea în art. 17 pct. 1 şi 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, încalcă şi dispoziţiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabila despăgubire” tocmai prin faptul că obligă cetăţenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Constituţia din 1948 sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 prevedea în art. 11 că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.
Încălcând toate aceste acte normative menţionate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deţinut imobilul în baza unui titlu nevalid.
Cu excepţia exproprierii, în sistemul Codului civil roman, legea, privită ca titlu, fiind un mod de dobândire şi nu de pierdere a proprietăţii, are în vedere situaţia în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terţilor, iar nu de patrimoniul terţilor în favoarea sa întrucât nu se poate dispune de bunurile altuia, dispoziţia fiind un atribuit exclusiv al proprietarului.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condiţiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerinţelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
Nevalabilitatea titlului statului rezulta deci în urma aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permite instanţei de judecată verificarea valabilităţii titlului statului după trei criterii, respectiv concordanţa titlului cu Constituţia vremii, cu actele normative interne în vigoare la acea dată şi cu tratatele internaţionale la care România era parte, cu condiţia însă de a nu exista o lege specială de reglementare a situaţiei acestor imobile preluate de stat în perioada 1945-1989.
În lipsa, acordului sau de a transmite proprietatea, proprietarul este şi rămâne un simplu terţ faţă de titlul statului, putând opune titlul sau acestuia spre comparaţie şi spre a se stabili cui aparţine dreptul.
Or, în speţa dedusă judecăţii, titlul autorului reclamantei este anterior, cu dată mai veche (1934) faţă de cel al statului şi ca oricum titlul statului nu este valid (vezi consideraţiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este cea care îşi justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul şi implicit cu pârâţii .
Tribunalul a apreciat că titlul exhibat de reclamanta este preferabil şi mai bine caracterizat deoarece este mai vechi, dreptul de proprietate este intabulat în cartea funciară şi provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul de proprietate al pârâtului provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur şi simplu fără a deţine vreun titlu. Practic, titlul reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, când titlul pârâtului provenind de la stat, el nu a existat, deoarece preluarea a fost făcută în fapt, neexistând niciun act normativ care să o fi justificat.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului, în sensul că autoarea sa T.N. ce a cumpărat imobilul de la stat a fost cumpărătoare de bună - credinţă, tribunalul a constatat următoarele:
O doctrină unanimă admite că singurele modalităţi care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea şi ocupaţiunea. în lipsa unei asemenea probe, o acţiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor reclamantului şi pârâtului. Dacă reclamantul, cât şi pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiţi, urmează a se da eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
Cât timp există şi a existat un sistem de norme care reglementează desfăşurarea raporturilor juridice private, iar buna - credinţă nu enumerată printre modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate, instanţa a apreciat că atitudinea subiectivă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare este irelevantă sub aspectul dreptului intrat în patrimoniu.
În cazul pe care îl analizăm, titlul subdobânditorului de bună-credinţă provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raportai, titlul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. A rezultat că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv şi subdobânditorul de bună - credinţă acţiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii.
Buna - credinţă invocată de pârât nu are relevanţă în acţiunea în revendicare, ci doar în acţiunea în constatarea nulităţii actului juridic pare se pot invoca dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Acest articol însă nu a răsturnat regulile de soluţionare ale acţiunii în revendicare de comun, ci se referă la situaţia în care imobilul nu poate face obiect al reparatorii de restituire în natură al imobilului către fostul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, deschizând calea constatării nulităţii actului juridic sau acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
O eventuală respingere a acţiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză aplică dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi ai întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulităţii absolute cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, nu şi în materia revendicării.
Tribunalul a considerat că, în cazul acţiunii în revendicare, nu prezintă importanţă dacă reclamanta sau autorul său au notificat pe pârât, cu intenţia lor de a revendica imobilul. Acest aspect prezintă relevanţă în conturarea bunei - credinţe a cumpărătorilor la încheierea actului juridic, chestiune de care depinde soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii actului juridic încheiat în aceste condiţii.
Nu are relevanţă, în cadrul acţiunii în revendicare, nici împrejurarea că autorul reclamantei a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001. Notificarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este diferită de acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât prin intermediul Legii nr. 10/2001 se pot acorda măsuri reparatorii, numai în echivalent în cazul în care imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului reprezentat de unitatea deţinătoare, pe când prin promovarea unei acţiuni în revendicare se urmăreşte restituirea în natură a imobilului.
De asemenea nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 care prevăd posibilitatea acordării foştilor proprietari sau moştenitorilor lor doar a măsurilor reparatorii, întrucât aceste dispoziţii devin incidente numai în măsura în care imobilul a fost înstrăinat către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. În speţa de faţă, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de textul art. 18 lit. c), întrucât imobilul înstrăinat, intrând în patrimoniul statului fără titlu valabil, excede aplicării Legii nr. 112/1995. Art. 1 din actul normativ în discuţie vizează imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speţă. Fiind încălcate dispoziţiile art. 1 din lege, nu ne regăsim în domeniul de aplicare a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanta poate obţine restituirea în natură a imobilului.
În consecinţă, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul în temeiul art. 480 C. civ. a admis revendicarea.
Această soluţie dă expresie optimă şi principiului echităţii întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de toate constituţiile române ar fi grav atinse în cazul unei respingeri a acţiunii în revendicare formulate de către reclamant al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unor pârâţi în al căror patrimoniu nu a existat, niciodată dreptul de proprietate iar reclamantul ar fi expusă în aceste condiţii unor sancţiuni injuste şi ireparabile.
Practica Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că vânzarea realizată de stat către chiriaş, chiar dacă acesta este de bună - credinţă, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al acestuia.
În speţa de faţă, vânzarea apartamentului înainte de soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995 coroborată cu lipsa unei despăgubiri la momentul naţionalizării până în prezent, a impus reclamantei sarcina disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În admiterea revendicării, tribunalul a avut în vedere şi Hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul G.V. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 379 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III – a civilă s-au respins ca nefondate apelurile, reţinându-se următoarele considerente:
În esenţă s-a motivat că sentinţa este nelegală şi netemeinică, deoarece greşit s-a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanţie, mai ales că cererea nu a fost pus în discuţia părţilor, iar admiţând cererea lui G.V. împotriva reclamantei V.A.M., aceasta are strânsă legătură cu cererea de chemare în garanţie (mai ales că părţile nu au solicitat disjungerea cererilor), filele 2 – 3 dosar apel.
Motivul de apel este neîntemeiat.
Din coroborarea art. 57 şi 165 C. proc. civ. se reţine că nu ne aflăm în prezenţa unor excepţii (ca în cazul conexităţii sau litispendenţei) spre a fi puse în discuţia părţilor.
Astfel art. 165 C. proc. civ. prevede că: „În orice stare a judecăţii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de a fi judecată”. Deci este atributul instanţei de a aprecia oportunitatea disjungerii cererilor, pentru soluţionarea cu celeritate.
Astfel motivul de apel nu poate fi primit şi este netemeinic.
Referitor la apelul formulat de G.V.
În esenţă, susţine că greşit i s-a respins excepţia inadmisibilităţii în cauza de faţă, că statul nu are un titlu valabil, că există bună – credinţă şi nu s-a demonstrat contradictoriul şi că nu s-a ţinut seama de art. 18 lit. a) din Legea nr. 112/1995 (filele 19 – 22 dosar apel).
Aşa cum sunt structurate pe patru puncte, toate motivele de apel se referă la probleme pe care instanţa de fond le-a avut în vedere, excepţia fiind soluţionată corect iar argumentaţia făcută este convingătoare. Referitor la celelalte aspecte ce ţin de valabilitatea titlului statului, buna – credinţă, aplicarea Legii nr. 112/1995 se constată din verificarea considerentelor sentinţei apelate că acestea au fost soluţionate corect şi fără a relua argumentaţia dată asupra motivelor invocate în apel şi soluţionate de prima instanţă, se reţine că susţinerile din apel sunt generale, nu se arată în concret ce anume a greşit instanţa de fond (de altfel buna – credinţă nu echivalează cu un mod de dobândire a proprietăţii) ci este un element analizat în cadrul unui contract de vânzare – cumpărare.
Aşa cum au fost formulate în scris, motivele de apel nu pot fi primite, sentinţa fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul G.V. şi chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurentul G.V. a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinându-se că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de excepţiile indicate.
Se mai susţine astfel că motivarea hotărârii nu este corespunzătoare şi convingătoare, în condiţiile în care după apariţia Legii nr. 10/2001 reclamantul era în drept să solicite restituirea imobilului numai în baza acestui act normativ.
În aceeaşi idee recurentul mai susţine că faţă de actele de la dosar, în mod cert titlul statului prin care imobilul a trecut în proprietatea acestuia este unul valabil şi că buna credinţă are relevanţă în cauză, însă în mod greşit instanţa de apel a apreciat că aceasta este irelevantă.
O altă critică vizează faptul că disjungerea cererilor de chemare în garanţie nu a fost solicitată de părţi, şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii principale.
Criticile aduse de acest recurent hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că cererea privind obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din litigiu, are o strânsă legătură cu cererile de chemare în garanţie, ori instanţa de apel nu analizează acest aspect invocat în motivele de apel.
O altă critică vizează incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care reclamanta putea beneficia numai de măsuri reparatorii în echivalent, motiv pentru care susţine recurentul este neîntemeiată acţiunea în revendicare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel învestită cu apelul petentului G.V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, avea obligaţia să examineze cauza prin prisma tuturor criticilor aduse hotărârii instanţei de fond.
Or, examinând considerentele hotărârii instanţei de apel este de reţinut că acestea nu cuprind criticile efective aduse de pârâţi hotărârii instanţei de fond, şi nici motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei de apel în soluţia de respingere a apelurilor.
Din perspectiva acestor aspecte, hotărârea instanţei de apel nu se încadrează în exigenţele impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Motivarea unei hotărâri este o problemă de esenţă, şi nu de volum, însă ea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înregistrat cererile şi susţinerile părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt, urmând o ordine cronologică.
Ea are un caracter esenţial întrucât în baza acesteia părţile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanţei în sensul pronunţării soluţiei adoptate.
În acelaşi timp motivarea hotărârii permite realizarea controlului judiciar în condiţiile încadrării unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Obligaţia instanţei de a explica de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce s-au admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe celelalte este o obligaţie esenţială prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Or nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea controlului judiciar privind instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea realiza justeţea soluţiei adoptate.
Din perspectiva celor expuse şi a dreptului la un proces echitabil prevăzut şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este de reţinut că hotărârea instanţei de apel nu întruneşte exigenţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nu sunt examinate şi nici analizate motivele de apel invocate de pârât (filele 19 – 22).
Or în aceste condiţii nu poate fi verificată legalitatea hotărârii atacate, astfel că nemotivarea hotărârii în privinţa tuturor motivelor de apel invocate de pârât, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, cu atât mai mult cu cât un motiv de apel viza faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor disjungerea cererii de chemare în garanţie. De altfel, instanţa de apel nu a examinat nici acest aspect, deşi acesta viza o încălcare a principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, principii ce intră de asemenea în conţinutul dreptului la un proces echitabil.
Din perspectiva acestor aspecte, şi a încălcării dispoziţiei art. 261 C. proc. civ., recursurile pârâţilor sunt fondate, motiv pentru care urmează a fi admise, a se casa hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul G.V. şi chematul în garanţie Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 379 A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6281/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 545/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
