ICCJ. Decizia nr. 6295/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6295/2010
Dosar nr. 4277/117/2009
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie 2009, reclamantul L.E. a solicitat ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, dispusă împotriva sa prin sentinţa penală nr. 421 din 19 august 1970 a Tribunalului Militar Cluj.
Reclamantul a mai cerut ca pârâtul, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că refuzul de a se prezenta la încorporare s-a datorat faptului că făcea parte din cultul religios „Martorii lui Iehova”, iar convingerea sa religioasă îl împiedica să pună mâna pe armă, caz în are condamnarea sa penală are un caracter politic.
Reclamantul a mai susţinut că această concluzie se impune justificat şi de împrejurarea că astfel de infracţiuni erau cercetate de organele de securitate, că fiecare deţinut era însemnat cu roşu, că membrii cultului, mai înainte, dar şi după executarea pedepsei erau urmăriţi de securitate, respectiv, justificat de faptul că aceşti deţinuţi nu beneficiau de dispoziţiile referitoare reducerea duratei pedepsei executate la fracţiunea de 2/3 din pedeapsa pronunţată, de care beneficiau alţi condamnaţi.
A mai arătat că, prin hotărârile adoptate, comisia constituită în cadrul Ministerului Justiţiei în temeiul O.G. nr. 214/1999 a stabilit caracterul politic al condamnărilor dispuse pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 C. pen., şi pentru infracţiunea de insubordonare, prevăzută de art. 503 C. Justiţiei Militare.
Prin sentinţa civilă nr. 654 din 23 octombrie 2009, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins cererea.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu are un caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi ale O.G. nr. 214/1999, întrucât refuzul de a primi arma era consecinţa convingerilor sale religioase şi nu a unor convingeri politice, rezultat al unei opoziţii faţă de principiile sistemului comunist.
Prima instanţă a statuat că incriminarea unor astfel de infracţiunii nu era specifică doar regimului comunist, astfel de fapte fiind incriminate şi după anul 1989, când nu se mai poate vorbi despre un regim totalitar, cu menţiunea că şi actuala Constituţie a ţării, asemeni legislaţiilor altor state europene, care nu pot fi acuzate de totalitarism, prevede obligaţia cetăţenilor români de a-şi apăra ţara.
S-a reţinut şi faptul că aspectele învederate de reclamant în legătură cu regimul de detenţie impus anumitor categorii de condamnaţi, printre care şi cei condamnaţi în legătură cu neexecutarea serviciului militar, nu sunt de natură să atragă caracterului politic al condamnării, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Prima instanţă a mai statuat şi că nu poate acorda relevanţă juridică hotărârilor pronunţate în sens contrar de alte instanţe, hotărâri prin care, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 214/2009, s-a fost recunoscut caracterul politic al unor astfel de condamnări, întrucât, pe de o parte, argumentele reţinute nu sunt convingătoare iar, pe de altă parte, practica judiciară nu este izvor drept şi, în fine, jurisprudenţa nu este unitară, existând soluţii concordante cu cea adoptată în cauză pronunţate de alte instanţe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea principiului dreptului la apărare, garantat prin art. 24 alin. (1) din Constituţia României, constând în aceea că la primul termen de judecată instanţa, printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse odată cu înregistrarea cererii, s-a considerat lămurită şi a respins cererile de probatorii formulate.
Reclamantul a mai susţinut că hotărârea apelată s-a întemeiat în exclusivitate pe susţinerile pârâtei, care a calificat condamnarea suferită de reclamant ca fiind una de drept comun, şi pe Decizia nr. 7724/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamantul a reiterat apărarea potrivit căreia a refuzat încorporarea, întrucât este membru al cultului religios „Martorii lui Iehova” iar convingerilor sale religioase îl împiedicau să accepte serviciul militar, refuz care echivalează, în opinia sa, cu o opoziţie neechivocă la principiile statului comunist totalitar.
În sprijinul acestei calificări reclamantul a invocat menţiunile adresei din 2009 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin care s-a statuat cu privire la caracterul politic al condamnărilor penale dispuse pentru neprezentarea la încorporare şi nesupunerea la ordinele superiorilor din motive religioase, apreciindu-se că aceste fapte au constituit o formă de protest faţă de regimul totalitar, întrucât obligaţiile impuse echivalau şi cu o îngrădire a exercitării dreptului persoanelor de a-şi alege şi practica în mod liber credinţa sau religia. În acelaşi sens, reclamantul a invocat şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată la data de 14 mai 2009, cu ocazia verificării legalităţii unui certificat pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Prin Decizia civilă nr. 52/ A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins apelul, ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a statuat că hotărârea de condamnare penală a reclamantului nu poate fi calificată ca având un caracter politic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Aceasta, întrucât condamnarea nu a fost dispusă pe criteriul apartenenţei reclamantului la cultul religios „Martorii lui Iehova”, adică pentru motive de conştiinţă religioasă, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi care nu poate fi calificată ca fiind o opoziţie la regimul comunist, şi anume, refuzul de a satisface stagiul militar.
În justificarea concluziei enunţate, instanţa de apel a evocat practica Comisiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi menţiunile în acelaşi sens ale Deciziei nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unui recurs în interesul legii, prin care s-a intervenit în vederea unificării jurisprudenţei neunitare ivite în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul Lege nr. 118/1990, referitor la acest aspect, al lipsei caracterului politic al condamnărilor pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă.
În fine, instanţa de apel a reţinut că soluţia se impune chiar dacă, potrivit menţiunilor adresei din 2009, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă ar fi acordat o astfel de calitate - de luptător în rezistenţa anticomunistă - şi unor membrii ai cultului „Martorii lui Iehova” şi, respectiv, chiar dacă unele instanţe s-au pronunţat în sens contrar, motivat de faptul că astfel de certificate sau hotărâri nu sunt obligatorii, instanţa fiind obligată să analizeze probatoriile administrate şi să se pronunţe asupra cererii deduse în concret judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul L.E., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul susţine că instanţele de fond nu i-au respectat dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 alin. (1) din Constituţia României, prin aceea că au analizat superficial înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată şi au respins încuviinţarea probei testimoniale şi cu alte înscrisuri, respectiv, au acordat relevanţă doar apărărilor invocate de pârât prin întâmpinare şi menţiunilor Deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curții de Casație și Jutiție, prin care se interpretează texte de drept din Decretul - Lege nr. 118/1990.
Reclamantul afirmă că prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu se defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar se enumeră acele condamnări penale care au, prin efectul legii, caracter politic, pentru celelalte condamnări recunoscându-se instanţei de judecată competenţa de a aprecia cu privire la caracterul politic în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pe baza probelor administrate, aspect ignorat în prezenta cauză, prin respingerea probatoriilor solicitate.
Reclamantul a mai susţinut şi că în mod greşit instanţele de fond au statuat că refuzul de a primi arma nu reprezintă o formă de protest la regimul politic totalitar, în condiţiile în care cereri similare, formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999, au concluzionat în sens contrar.
Analizând criticile formulate de reclamant, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
După anul 1989, Statul Român a adoptat mai multe acte normative în vederea reparării prejudiciilor cauzate persoanelor persecutate din punct de vedere politic în perioada regimului comunist şi, în scopul clarificării problematicii de drept supusă analizei în prezenta cauză, se impune exemplificarea următoarelor:
- Decretul - Lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; potrivit art. 1 alin. (1) lit. a): „Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice, a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice.
- O.U.G. nr. 214 din 29 decembrie 1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare ; potrivit art. 1 alin. (1): „Prin prezenta ordonanţă de urgenţă se recunoaşte calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989”; potrivit art. 2 alin. (1): „ Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; 1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
În acest context legislativ, a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009; potrivit art. 1 alin. (3): „ Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.”
În speţa supusă analizei, reclamantul L.E., invocând apartenenţa sa la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova”- a investit instanţele de fond cu judecata unei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, solicitând să se constatate caracterul politic al condamnării penale dispuse împotriva sa prin sentinţa penală nr. 421 din 19 august 1970 a Tribunalului Militar Cluj.
Potrivit hotărârii penale mai sus arătate, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., refuz determinat, potrivit declaraţiei sale, întrucât „credinţa ce o are nu-i îngăduie a-şi îndeplini obligaţiile militare.”
Or, problema de drept supusă analizei prin cererea dedusă judecăţii, ivită în aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - anume, stabilirea caracterul politic al condamnărilor penale dispuse împotriva unei persoane pentru săvârşirea infracţiunilor contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă -, a fost clarificată prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 137 din 2 martie 2010.
Intervenţia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost determinată de ivirea unei jurisprudenţe neunitare în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, care impuneau, la rândul lor, instanţelor judecătoreşti să stabilească caracterul politic al hotărârilor judecătoreşti rămase definitive în baza cărora o persoană a executat o pedeapsă privativă de libertate sau al infracţiunilor pentru care s-a emis un mandat de arestare preventivă în baza cărora o persoană a fost lipsită de libertate, condiţii impuse de acest text de lege.
Prin decizia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus arătată, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.”
Argumentaţia reţinută în considerentele deciziei mai sus arătate, chiar dacă este justificată, ca analiză, prin necesitatea de a unifica jurisprudenţa ivită în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, se constată că este aplicabilă, pentru identitate de reglementare legală, şi cererilor întemeiate pe art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214 din 29 decembrie 1999, respectiv, cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care instituiau un nou drept de despăgubire în favoarea persoanelor persecutate politic, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 ddin 15 noiembrie 2010.
Unul din argumentele reţinute în justificarea neconstituţionalităţii a fost faptul că „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”
În concluzie, Înalta Curte constată că instanţele de fond au interpretat şi aplicat în mod corect raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi ale Deciziei nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care critica formulată de reclamant sub acest aspect se dovedeşte a fi nefondată.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, argumentele reţinute în decizia secţiilor unite, potrivit cărora, instituirea serviciului militar nu are la bază raţiuni specifice regimului comunist şi această reglementare a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase sau de altă natură, pentru identitate de raţiune, sunt aplicabile şi în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
O astfel de condamnare, pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, astfel cum s-a reţinut şi în decizia secţiilor unite, nu reprezintă o încălcare nici a dispoziţiilor art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.
Totodată, Înalta Curte constată că nu poate primi argumentul referitor la jurisprudenţa neunitară a instanţelor de contencios administrativ la nivelul anului 2009 - fila 22 dosar primă instanţă şi fila 15 - apel - întrucât este vorba de jurisprudenţă anterioară deciziei de unificare mai sus arătată.
Referitor la jurisprudenţa instanţelor civile, se constată că reclamantul invocă soluţiile în sens contrar adoptate de Tribunalul Harghita, prin două hotărâri pronunţate în primă instanţă, hotărâri care nu sunt definitive şi irevocabile în sensul legii.
Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate primi nici critica privind greşita apreciere de către instanţele de fond a caracterului suficient al probatoriului administrat, critică nedezvoltată în condiţiile legii, întrucât se constituie într-o critică de netemeinicie, la adresa aprecierii făcută de judecătorul fondului cu privire la oportunitatea suplimentării probatoriile deja administrate.
Refuzul judecătorului de a suplimenta, la cererea părţilor, un probatoriu nu conduce, în mod obligatoriu, la concluzia invocată de reclamant, aceea de încălcare a dreptului la apărare. În fundamentarea unei astfel de concluzii, partea are a arăta care sunt dispoziţiile legale relative la administrarea probatoriilor care ar fi fost încălcate de judecătorii fondului, ceea ce în cauză nu s-a invocat sau demonstrat.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.E. împotriva Deciziei civile nr. 52/ A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6292/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 713/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
