ICCJ. Decizia nr. 6289/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6289/2010
Dosar nr. 45193/3/2 308
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 892 din 23 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanţii S.F., C.M.M. şi V.P.R. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 668.653 lei, reprezentând despăgubiri corespunzătoare imobilului format din teren şi construcţii, situat în Bucureşti, sector 1.
A respins în rest ca neîntemeiată acţiunea precizată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamanţilor, S.S., care l-a dobândit prin act de vânzare - cumpărare şi că a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 224/1951.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat prin notificare restituirea în natură a imobilului, care în prezent este proprietatea numitelor B.M. şi B.N.
Pârâtul, deşi avea obligaţia de a se pronunţa prin dispoziţie în termenul impus de lege asupra cererii de restituire, a refirzat să soluţioneze notificarea.
Reţinând că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a preluării abuzive, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece a fost înstrăinat unor terţe persoane şi a obligat pârâtul să le plătească despăgubiri reprezentând valoarea imobilului.
În ceea ce priveşte cererea privind lăsarea în deplină proprietate şi liniştita posesie a imobilului, tribunalul a respins-o faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au mai susţinut această cerere.
Prin Decizia nr. 183/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva sentinţei, pe are a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalert, în condiţiile şi cuantumul prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut, prin raportare la Decizia nr. 9 din 20 martie 2006, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, că instanţa trebuie să soluţioneze pe fond contestaţia.
Prima instanţă, însă, nu a ţinut seama de dispoziţiile din Titlul VII ale Legii nr. 247/2005, care stabileşte prin art. 16 procedura de stabilire a despăgubirilor.
Potrivit Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, prevederile cuprirse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termen.
Instanţa de apel a găsit ca fiind parţial corect raţionamentul primei instanţe, conform căruia dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Primul protocol adiţional impuneau stabilirea cuantumului debitului, dar măsurile reparatorii nu sunt stabilite de legiuitor în sarcina apelantului pârât, ci în sarcina Statului, reprezentat prin C.C.S.D.
Dacă s-ar accepta procedeul primei instanţe s-ar greva fără temei bugetul unităţii administrativ teritoriale, care nu are drept scop acoperirea contravalorii despăgubirilor datorate de stat persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv.
În ceea ce priveşte criticile pârâtului privind cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a reţinut că acesta urmează a fi stabilit de experţii evaluatori specializaţi aflaţi la dispoziţia Comisiei centrale, conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanţii
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia atacată este nelegală.
Astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, pentru că a lăsat necercetate criticile formulate la motivele de apel prin întâmpinare şi prin concluziile orale.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziţie de acordare a despăgubirilor şi nici prima instanţă nu a dispus aceasta.
Recurenţii au mai arătat că decizia atacată aduce argumente străine de obiectul cauzei, deoarece Decizia nr. 52/2007, pronunţată de Înalta Curte în interesul legii se referă la inaplicabilitatea art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, dar în cauză o astfel de decizie nu a fost emisă.
Prin urmare, decizia şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt străine de cauză.
De asemenea, au arătat recurenţii, Decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curţi a fost citată fragmentar, ruptă din context.
Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel nu a ţinut s sama de Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, pe care şi-a întemeiat acţ.unea şi prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competertă să judece pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a notificărilor, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Instanţa de apel şi-a contestat propria competenţă şi a in:erzis în acest mod accesul la justiţie.
În acest sens, susţin recurenţii, sunt şi cauzele pronunţate de Curtea Europeană împotriva României.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile ari 304 pct 7 şi 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arata în continuare,
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, se constată că în virtutea acestui principiu ce guvernează procesul civil, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cac irului procesual în limitele căruia urmează a avea loc judecata.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că judecata în apel s-a făcut cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel analizând atât motivele de apel formulate de pârât dar şi apărările şi susţinerile reclamanţilor - intimaţi, formulate prin notele scrise depuse la dosar şi în concluziile orale, referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită, accesul la instanţă şi plenitudinea de competenţă.
Este nefondată şi susţinerea recurenţilor că s-a încălcat principiul disponibilităţii, pentru că instanţa de apel a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziţii prin care să acorde despăg abiri, cerere pe care nu au formulat-o.
Aşa cum s-a arătat, în virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, instanţa fiind obligată să se pronunţe numai în limitele a ceea ce s-a cerut.
Cu toate acestea, odată fixat cadrul procesual, judecata trebuie să decurgă în limitele regulilor dreptului material şi procesual ce guvernează litigiul dedus judecăţii, principiul disponibilităţii nedând posibilitatea părţii să beneficieze de alte drepturi, afirmate, dar nereglementate de procedura în limitele căreia are loc judecata.
Astfel, în cauză, este adevărat că reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâtului să emită o decizie sau dispoziţie de acordare a despăgubirilor, ci obligarea pârâtului să emită o decizie de restituire în natură, iar în situaţia în care restituirea nu este posibilă, obligarea la plata despăgubirilor.
Cererea de chemare în judecată, este, însă, o contestaţie împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar principiul disponibilităţii nu se poate exercita decât în limitele drepturilor prevăzute de această lege specială.
Recurenţii au mai arătat că decizia atacată aduce argumente străine de obiectul cauzei, dar nici această critică nu este fondată.
Decizia nr. 52/2007, pronunţată de Înalta Curte în interesul legii este aplicabilă în cauză şi în mod corect instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile sale obligatorii.
În esenţă dispoziţia amintită a analizat situaţia notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 257/2005, ca o aplicaţie a principiului că legalitatea unui act emis cu efecte jurisdicţionale nu poate fi analizată decât prin raportare la legea în vigoare la momentul emiterii sale.
Or, nu acesta este cazul în speţă, deoarece, la data sesizării instanţei de judecată nu exista o decizie sau dispoziţie motivată de soluţionare a notificării.
Prin urmare, în mod corect, prin raţionament „per a contrario", instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 îşi găsesc aplicarea în speţă, iar Decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curţi a fost menţionată fără a fi ruptă din context.
Au mai susţinut recurenţii că instanţa de apel nu a ţinut seama de Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, dar această decizie nu este aplicabilă în cauză.
Astfel, decizia amintită a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Decizia în interesul legii a asigurat aplicarea şi interpretarea unitară a textului de lege vizat, în condiţiile în care unele instanţe de judecată au respins ca inadmisibile sau ca premature acţiunile prin care s-a solicitat restituirea în natură, dacă unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii.
Această chestiune nu face obiect de analiză în cauza de faţă, deoarece cererea reclamanţilor nu a fost respinsă de instanţa de apel, ci a fost admisă în parte, iar dispoziţia obligării la despăgubiri a fost înlocuită cu aceea a obligării unităţii deţinătoare să emită dispoziţie prin care să propună reclamanţilor despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Analiza pe fond a contestaţiei în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită, a existenţei preluării abuzive, precum şi a naturii măsurilor reparatorii care se impun.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost scindată în două etape, cadrul legal prezent permiţând instanţei civile să analizeze calitatea de persoană îndreptăţită, preluarea abuzivă şi natura măsurilor reparatorii, urmând ca instanţi de contencios administrativ să analizeze cuantumul despăgubirilor stabilite de C.C.S.D.
De aceea, instanţa de apel nu şi-a contestat propria competenţă, ci a judecat cauza în limitele competenţelor conierite de legiuitor în această fază a procedurii de acordare a măsirilor reparatorii.
Decizia instanţei de apel nu a încălcat dreptul de acces la o instanţă, care, conform jurisprudenţei C.E.D.O. nu este un drept absolut, ci poate fi supus acelor limitări, care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a aduce atingere însăşi substanţei dreptului de acces la o instanţă de judecată.
Or, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în recenta cauză pilot Măria Atanasiu şi alţii împătrim României (hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 115).
De asemenea, decizia instanţei de apel nu reprezintă nici o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţie, deoarece, aşa cum în repetate rânduri a afirmat Curtea Europeană, pentru a beneficia de garanţiile acestui articol din Convenţia europeană, reclamantul trebuie să deţină un bun.
Or, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauzele Penţia şi Penţia împotrivi României, hotărârea din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermzyer împotrivi României, hotărârea din 3 decembrie 2002, cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriia României, hotărârea din 12 octombrie 2010).
În cauză, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanţii nu deţineau un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană ci au iniţiat un demers judiciar în vederea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv cu mult înainte de ratificarea Convenţiei europene de către România.
Astfel, în cauza Pădurarii împotrivi României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, dar, odată adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statua :e de Curtea europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de nasuri reparatorii.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declar it de reclamanţi se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin.(1) C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.F., C.M.M. şi V.P.R. împotriva Deciziei civile nr. 183/ A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6118/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6292/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
