ICCJ. Decizia nr. 6311/2010. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6311/2010

Dosar nr. 9733/3/2008

Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2008, reclamanta T.E. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligaţi la plata contravalorii actualizate a sumei de 27.499.440 lei, achitată ca preţ al apartamentului, situat în Bucureşti, la plata excedentului de valoare al imobilului, indicat provizoriu ca fiind de 501.000 lei, precum şi a contravalorii lucrărilor necesare şi utile, evaluate de asemenea provizoriu la suma de 30.000 euro, efectuate la imobilul menţionat.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că imobilul menţionat, situat în Bucureşti, a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 2006 încheiat cu SC H.N. SA, în calitate de mandatară a proprietarului bunului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti.

A învederat că urmare a unui litigiu purtat asupra imobilului în litigiu, desfăşurat în urma mai multor cicluri procesuale, a fost evinsă de foştii proprietari ai imobilului, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulată împotriva sa.

În acest sens, s-a arătat că prin Decizia nr. 1025/2005 a tribunalului Bucureşti irevocabilă prin Decizia nr. 1352/2007 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 2006 prin care i-a fost transmis imobilul litigios, fiind obligată să-l lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă foştilor proprietari.

A precizat că pârâtul Municipiul Bucureşti, în temeiul art. 1337 C. civ., este de drept obligat a răspunde pentru evicţiunea totală rezultând din fapta unui terţ, respectiv foştii proprietari ai imobilului, apreciind a fi îndeplinite cerinţele acestei răspunderi.

S-a arătat astfel că în cauză este vorba despre o tulburare de drept, cauza evicţiunii este anterioară vânzării iar cauza evicţiunii nu a fost cunoscută de cumpărător.

Reclamanta a mai arătat că în raport de prevederile art. 1344 şi 1341 alin. (4) C. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti este obligat să-i plătească sumele pretinse prin cerere, sens în care a fost invocată şi jurisprudenţa europeană relevantă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1336 - 1351 C. civ.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţia Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice întrucât preţul vânzării a fost încasat în mod efectiv de către Ministerul Finanţelor Publice.

Au fost invocate prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, ale căror structuri specializate au fost preluate, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 221/2008 de către Ministerul Finanţelor Publice.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca şi cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA, solicitând obligarea chematei în garanţie la plata comisionului de 1% încasat de către aceasta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

La termenul de judecată din data de 4 mai 2009, reclamanta a învederat că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei.

Prin Sentinţa nr. 942 din 29 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească suma de 32.610,61 lei reprezentând preţul actualizat cu indicele de inflaţie al imobilului situat în Bucureşti, de care aceasta a fost evinsă, precum şi suma de 316.824 euro reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului şi valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse acestuia de către reclamantă.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei introdusă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în garanţie formulate de Municipiul Bucureşti şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prima instanţă, a reţinut, în esenţă, că potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 2006 încheiat cu SC H.N. SA, în calitate de mandatară a proprietarului imobilului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinţei situate în Bucureşti, în schimbul unui preţ de 27.499.440 lei lei.

Prin Decizia civila nr. 1025 din 1 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă 1352 din 14 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 2006 încheiat de către reclamanta T.E. cu SC H.N. SA, în calitate de mandatară a proprietarului imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti şi obligarea reclamantei să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă foştilor proprietari imobilul situat în Bucureşti.

S-a constatat la cererea foştilor proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, că acesta a trecut în proprietatea statului fără titlul legal valabil, reţinându-se că autorii acesteia erau exceptaţi de la naţionalizare prin art. 2 din Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate aparţinând în mod valabil şi neîntrerupt reclamantei.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că prin efectul admiterii acţiunii în revendicare hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior devin incidente dispoziţiile art. 1337 C. civ., referitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.

Fiind vorba despre o evicţiune rezultând din fapta unui terţ în raport de contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 2006 încheiat între vânzătorul Municipiul Bucureşti şi autoarea reclamantului, în calitate de cumpărătoare, obligaţia de garanţie există în cauză, fiind îndeplinite cerinţele impuse de lege: tulburarea din partea terţului este de drept; evicţiunea are o cauză anterioară vânzării, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior, din care rezultă că imobilul a fost naţionalizat în mod nelegal prin Decretul nr. 92/1950; cauza evicţiunii nu a fost cunoscută de reclamantă, astfel cum reiese cu prisosinţă din considerentele Deciziei civile nr. 1025 din 1 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă 1352 din 14 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, conform art. 1341 pct. 1 C. civ., vânzătorul, respectiv pârâtul Municipiul Bucureşti, este obligat să restituie preţul bunului, în cauză. De asemenea, ca efect al obligaţiei de garanţie ce incumbă vânzătorului Municipiul Bucureşti, acesta este obligat, conform art. 1344 C. civ., să plătească reclamanţilor diferenţa între preţ şi valoarea lucrului la momentul evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă acesta a fost sau nu previzibil ori vânzătorul a fost de bună sau de rea-credinţă. Având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză de către domnul inginer C.V.V., instanţa a reţinut că valoarea de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, este de 316824 euro, valoare ce include şi valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului descrise potrivit aceluiaşi raport de expertiză.

Tribunalul a mai avut în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza R. contra României care, deşi nu este grefată pe aceeaşi situaţie de speţă, consacră principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând totodată că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

S-a observat că în cadrul aceleiaşi decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriaşului-cumpărător de către bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului. Prin urmare, instanţa a reţinut prin prisma acestor considerente ale Curţii, că s-a avut în vedere în principal lipsa unor prevederi legislative speciale care să acorde despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului, dar numai în situaţia specială a chiriaşilor cumpărători de bună-credinţă.

Aşadar, dacă în cauza R. contra României, s-a reţinut de Curtea Europeană lipsa unor prevederi legale pentru despăgubirea chiriaşului de bună-credinţă (al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost declarat nul) cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai mult în cazul unui chiriaş-cumpărător de bună-credinţă, titular al unui contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare şi a constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, care a procedat la vânzarea apartamentului, deşi nu era proprietar, trebuie să se bucure de protecţie juridică.

Această protecţie juridică îi este conferită chiriaşului-cumpărător de bună-credinţă de dispoziţiile art. 1344 C. civ. referitoare la răspunderea pentru evicţiune, dar şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prin prisma deciziei C.E.D.O.

Tribunalul a reţinut faptul că normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la materia efectelor evicţiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în Legea 10/2001 care reglementează aceeaşi problemă de drept şi care instituie dispoziţii speciale referitoare la persoana care trebuie să răspundă pentru evicţiune.

Sub aspectul temeiniciei obligării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata acestor sume de bani, s-a reţinut că într-adevăr potrivit regulilor generale, din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului, care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. De asemenea, faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor constituit prin disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Astfel, potrivit art. 50² din Legea 10/2001 cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, iar conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice.

Reclamanta a mai solicitat prin cererea introductivă şi obligarea pârâţilor la plata preţului imobilului actualizat cu indicele de inflaţie.

În aceste condiţii devin incidente dispoziţiile de drept substanţial referitoare la garanţia pentru evicţiune şi la persoanele îndreptăţite să suporte efectele evicţiunii consumate.

În această privinţă legiuitorul a derogat de la normele dreptului comun cuprinse în Codul civil cu privire la efectele evicţiunii consumate, instituind norme speciale care reglementează obligaţia de restituire a preţului plătit de către cei ale căror titluri de proprietate au fost desfiinţate în justiţie prin hotărâri irevocabile.

Sub aspect procesual, văzând că banii proveniţi din vânzarea apartamentului, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost viraţi într-un fond al pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, iar art. 50 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 prevede că plata preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, instanţa a apreciat că obligaţia de restituire revine Ministerului Finanţelor Publice.

Efectul admiterii acţiunii în anulare a titlului de proprietate al reclamantei constă în pierderea dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului situat in Bucureşti, iar pe de altă parte efectul admiterii acţiunii în anularea a unui contract de vânzare cumpărare constă în faptul că actul juridic este lipsit de efectele juridice în vederea căruia a fost încheiat şi în repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Astfel, devine incidentă instituţia de drept substanţial a repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, potrivit principiului „restitutio in integrum” ce guvernează efectele nulităţii, părţile contractante ale actului juridic desfiinţat având obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului anulat, ceea ce reprezintă unul dintre principalele efecte a nulităţii actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin Decizia nr. 60/ A din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelurile declarate de reclamanta T.E. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost schimbată în parte.

A fost înlăturată dispoziţia privind obligaţia de plată de către pârâtul Ministerul Finanţelor către reclamantă a sumei de 16.824 euro, reprezentând valoarea actualizată a îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse apartamentului.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice în privinţa capătului trei al cererii de chemare în judecată, care a fost respins.

A fost desfiinţată în parte sentinţa sub aspectul cererii pârâtului Ministerului Finanţelor Publice de chemare în garanţie a SC H.N. SA Bucureşti, cerere care a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că criticile subsumate primului punct al motivelor acestui apel, vizează exclusiv excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului în acţiunea promovată de către reclamantă, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca urmare a incidenţei prevederilor art. 50 din Legea 10/2001 şi a împrejurării că reclamanta nu ar fi făcut dovada bunei sale credinţe, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă”, în raport de litigiul dedus judecăţii. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiţia calităţii procesuale prezintă o importanţă considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.

Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în proces.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Raportat la criticile concrete formulate, Curtea a apreciat că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, în speţă SC H.N. SA, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată precizate - (fila 205 dosar fond), respectiv 18 martie 2009, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

2.1. Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

3 Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Acest text de lege este incident şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desfiinţarea” lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.

La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nici o raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care şi-a îndeplinit o obligaţie legală, ci celui care a dispus această măsură şi cu atât mai mult în situaţia în care contractul nu a fost anulat, deci dispoziţiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.

Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.

Nu mai puţin, Curtea a constatat că potrivit O.U.G. nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se reţine că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielilor necesare şi utile), este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Ca atare, criticile sale în sensul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca urmare a incidenţei prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, sunt nefondate.

Totodată, acelaşi caracter nefondat îl are sub aspectul excepţiei în discuţie, şi critica referitoare la împrejurarea că reclamanta nu ar fi făcut dovada bunei sale credinţe, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Dimpotrivă, indiferent de buna sau reaua credinţă, indiferent de respectarea sau nu, a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, calitatea procesuală pasivă în privinţa preţului de cumpărare actualizat sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielilor necesare şi utile), revine Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor speciale ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, această ultimă lege constituind temeiul juridic ales de reclamant pentru cererea sa de chemare în judecată precizată, potrivit principiului disponibilităţii care guvernează materia procesului civil.

Aşadar, toate criticile subsumate primului motiv de apel al pârâtului, referitoare la excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a sa, în ceea ce priveşte preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielile necesare şi utile), sunt nefondate.

Curtea a apreciat însă, faptul că excepţia invocată este justificată în ceea ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea îmbunătăţirilor determinată de cheltuielile necesare şi utile.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, „1) Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. 2). Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite.

Curtea a observat că prevederile art. 48 au fost modificate în sensul precizat, prin intermediul Legii nr. 1/2009 care a fost publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, intrând astfel în vigoare, la data de 6 februarie 2009.

Pe de altă parte, Curtea a constatat faptul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată prezente, astfel cum a fost ea precizată prin cererea precizatoare din data de 18 martie 2009 (fila 205 dosar fond), îl reprezintă şi Legea nr. 1/2009, indicată în mod expres de către reclamantă. Cu alte cuvinte, cererea de precizare a cadrului procesual, a fost determinată tocmai de apariţia acestei legi noi.

Cu toate acestea, reclamanta nu a înţeles să îşi precizeze în virtutea noii legi, cadrul procesual şi în ceea ce priveşte sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătăţirile necesare şi utile. Acest fapt echivalează cu asumarea riscului ca în privinţa despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestor îmbunătăţiri, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive să fie admisă.

Într-adevăr, deoarece temeiul juridic al prezentei cereri de chemare judecată este reprezentat şi de Legea nr. 1/2009, temei indicat în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamantă, Curtea a aplicat prevederile acestei legi, la speţa dedusă judecăţii, neputând invoca în mod întemeiat, neincidenţa sa, datorată faptului că această modifica legislativă a intervenit pe parcursul judecăţii, deoarece reclamanta însăşi şi-a însuşit ca temei legal al cererii sale, această modificare legislativă.

În consecinţă, în referire la capătul trei de cerere, privind despăgubiri menţionate, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins în consecinţă, acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât, deoarece calitate procesuală pasivă are doar persoana îndreptăţită, respectiv reclamanţii din acţiunea în revendicare imobiliară soluţionată în mod irevocabil.

A fost înlăturată astfel, dispoziţia privind obligaţia de plată de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, către reclamantă, a sumei de 16.824 euro, reprezentând valoarea actualizată a îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse apartamentului.

În ceea ce priveşte criticile subsumate celui de-al doilea punct al motivelor de apel, Curtea a apreciat că ele vizează greşita respingere a cererii de chemare în garanţie formulate de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul a respins această cerere de chemare în garanţie, ca neîntemeiată, pentru că pârâtul care a formulat-o, nu a căzut în pretenţii.

Această motivare a instanţei de fond echivalează în realitate, cu respingerea cererii pentru lipsa sa de obiect sau interes, în condiţiile în care cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul care a chemat în garanţie, s-a respins ca nefondată. Împrejurarea că instanţa a precizat că respinge cererea de chemare în garanţie ca fiind nefondată, nu reprezintă o soluţionare a fondului acestei cereri, atât timp cât considerentul respingerii vizează de fapt, lipsa de interes sau de obiect.

Un argument suplimentar în sprijinul acestei concluzii, îl reprezintă faptul că instanţa de fond nu a analizat nici un element referitor la cererea de chemare în garanţie pentru comisionul de 1%, formulată: cadrul procesual corect, stabilirea situaţiei de fapt, aplicarea normelor incidente, cu alte cuvinte, fondul acestei cereri de chemare în garanţie.

Astfel, tribunalul nu a analizat dacă acest comision de 1%, reglementat de art. 9 şi art. 13 din Legea nr. 112/1995, de art. 5 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, adoptate prin H.G. nr. 20/1996, a fost efectiv încasat de către mandatar, potrivit art. 37 din H.G. nr. 20/1996 menţionată, conform căruia: „(1) Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a), din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul X deschis la trezoreria statului din localitatea unde-şi are sediul vânzătorul sau în contul x deschis la unităţile SC B.C.R. SA, după caz.

(2) Pe versoul ordinului de plată, vânzătorul va menţiona: suma încasată din vânzarea apartamentelor, suma reţinută, reprezentând comisionul de 1%, precum şi suma rămasă şi virată în contul fondului extrabugetar conform Legii nr. 112/1995; comisionul de 1% se calculează şi se reţine la fiecare încasare care se face în contul apartamentului vândut - plata integrală, parţială ori rata, exclusiv dobânda.

(3) Nerespectarea termenului de virare atrage aplicarea majorărilor de întârziere prevăzute de lege, ca şi în cazul veniturilor de stat”, fiind necesară pe lângă analiza aspectelor evidenţiate, şi administrarea de probe, sub aspectul reţinerii chiar şi succesive, a comisionului, temeiul faptic al unei eventuale admiteri a cererii de chemare în garanţie, reprezentându-l încasarea efectivă a acestui comision.

Nu mai puţin, la momentul controlului judiciar, instanţa de apel trebuie să verifice dacă această cerere de chemare în garanţie a fost cercetată sub aspectul fondului, respectiv dacă argumentele instanţei au vizat în mod real, fondul cererii, nefiind ţinută să califice acest fapt, exclusiv prin raportare la cuvântul ales („neîntemeiată”) de către prima instanţă. O interpretare contrară ar putea determina consecinţe de neacceptat: de exemplu, într-o cauză în care cererea de chemare în judecată s-a respins ca nefondată, considerentele hotărârii vizând o altă cauză, total străină, în apel, nu s-ar putea desfiinţa hotărârea şi trimite cauza spre rejudecare, ca urmare a nesoluţionării fondului, pentru că totuşi, în dispozitiv, s-a menţionat că se respinge ca nefondată, ceea ce ar echivala cu soluţionarea pe fond. Acelaşi raţionament juridic se aplică şi în situaţia în care motivarea hotărârii nu vizează fondul cererii, ci o excepţie prealabilă (cum ar fi în cazul nostru, lipsa de obiect sau de interes), iar cererea se respinge totuşi, ca nefondată.

Aşadar, Curtea a apreciat în virtutea acestor considerente, faptul că prima instanţă de judecată nu a intrat în cercetarea fondului cererii de chemare în garanţie, a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Sub un al doilea aspect, Curtea a reţinut ca fiind greşită aprecierea primei instanţe de judecată în sensul că acţiunea reclamantei nu a fost admisă în contradictoriu cu pârâtul care a formulat această cerere de chemare în garanţie, considerent care a stat la baza respingerii cererii de chemare în garanţie.

Astfel, Curtea a constatat în baza argumentelor de fapt şi de drept evocate mai sus, că cererea de chemare în garanţie formulată o dată cu întâmpinarea, aflată la filele X dosar fond, aparţine pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca succesor al Statului Român prin reprezentant Ministerul Finanţelor Publice.

Pe de altă parte, tribunalul a admis acţiunea principală în contradictoriu tocmai cu acest pârât Ministerul Finanţelor Publice.

În consecinţă, raportat sub un prim aspect, la împrejurarea că în mod greşit s-a reţinut că cererea de chemare în garanţie nu a fost formulată de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar sub un al doilea aspect, la greşita astfel, necercetare a fondului cererii de chemare în garanţie, Curtea a apreciat că în cauză devin incidente în legătură cu această cerere, prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.

În consecinţă, Curtea a desfiinţat în parte, sentinţa, sub aspectul acestei cereri de chemare în garanţie, trimiţând-o aceleiaşi instanţe, spre judecarea sa pe fond.

Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicare greşită a legii.

Dezvoltând acest motiv de recurs, pârâtul a susţinut că obligaţia sa de plată a preţului actualizat la valoarea de piaţă plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, intervine doar în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate irevocabil (art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Or, instanţa de apel, menţinând obligaţia sa de plată dispusă de prima instanţă, a încălcat aceste dispoziţii legale, întrucât legiuitorul a reglementat expres şi limitativ această ipoteză.

Nu sunt îndeplinite nici condiţiile stipulate de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, pârâtul neputând a fi obligat nici la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă achitat de către reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat.

Nici cea de a doua condiţie prevăzută de art. 50 din aceeaşi lege, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada bunei credinţe a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cerinţă pretinsă de asemenea de lege pentru ca pârâtul să se poată legitima procesual.

Au mai învederat, pe fondul cauzei, că în raport de temeiul de drept pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, art. 1337 C. civ. privind evicţiunea, care stipulează obligaţia de plată în sarcina vânzătorului potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, nu poate fi obligat, nefiind parte la încheierea contractului, la plata preţului şi a excedentului valorii bunului, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de vânzător, căruia îi incumbă obligaţia de a răspunde pentru evicţiune.

Dispoziţia de drept comun evocată nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aplicabilă exclusiv părţilor contractante.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului este rezultatul unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, răspunderea pentru evicţiune revenind, aşa cum s-a arătat mai sus, vânzătorului Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA.

Au mai învederat că suma stabilită a fi plătită este excesivă în raport de valoarea actuală a bunului precum şi în raport de valoarea efectiv plătită de reclamantă la data contractării, care era mult sub preţul pieţei, context în care plata unei sume ce depăşeşte valoarea de piaţă actuală a bunului apare ca o îmbogăţire fără justă cauză.

Au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Recursul nu este fondat.

Prin Decizia nr. 1025 din 1 iunie 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantele P.V.M.E. şi G.N.I. împotriva Sentinţei nr. 375 din 19 aprilie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată de SC H.N. SA şi T.E.

A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantelor apartamentului dobândit în temeiul contractului menţionat, situat în imobilul din Bucureşti.

Dispoziţiile acestei hotărâri au fost menţinute prin Decizia nr. 1352/ R din 14 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Fiind astfel evinsă de fostul proprietar, reclamantele din cauza susmenţionată, reclamanta T.E., invocând evicţiunea consacrată în dreptul intern de dispoziţiile art. 1337 - 1351 C. civ., a solicitat, astfel cum a precizat la data de 4 mai 2009, atragerea răspunderii statului prin instituţiile sale la plata despăgubirilor consecinţă a evingerii sale prin fapta terţului.

Invocând greşita reţinere a incidenţei prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50¹ din aceeaşi lege, privind inexistenţa uneia dintre cerinţele legii speciale pentru antrenarea răspunderii sale, pârâtul se află în eroare raportat la datele speţei, sumar indicate mai sus, din care rezultă cu prisosinţă îndeplinirea acesteia.

O altă critică a fost conturată pe împrejurarea că tulburarea de drept produsă reclamanţi atrage/angajează răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti, pentru pretenţiile privind restituirea preţului de piaţă pentru imobilul în cauză.

Art. 1337 - 1351 C. civ. român instituie, într-adevăr, răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Acestea prevăd posibilitatea pentru cumpărătorul evins de a pretinde rambursarea preţului şi plata daunelor, indiferent de buna sau reaua credinţă a vânzătorului. Cumpărătorul poate să îl cheme în garanţie pe vânzător în acţiunea introdusă de terţa parte, fie să introducă o nouă cerere împotriva vânzătorului după ce a fost evins.

Un cumpărător de bună-credinţă continuă să se bucure de beneficiile proprietăţii până când el nu mai este considerat a fi de bună credinţă, adică cel mai târziu la data introducerii împotriva sa a acţiunii în restituire, moment în care beneficiul proprietăţii se întoarce la proprietarul de drept. Cumpărătorul poate să pretindă totuşi de la vânzător despăgubiri pentru pierderea sa.

Reglementând ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv, legiuitorul român a înţeles, prin dispoziţiile art. 50, și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 să instituie, prin raportare şi la prevederile Legii nr. 112/1995 ce a constituit temeiul transmisiunii dreptului de proprietate asupra unor atare bunuri deţinute de stat, prin entităţile sale anume determinate de lege - administratorii bunurilor, norme derogatorii de la dispoziţiile art. 1339 şi urm. C. civ., referitoare la răspunderea pe care vânzătorul o are faţă de cumpărător în caz de evicţiune.

Important însă de stabilit este că reclamanta, care nu îşi mai poate folosi în mod valabil titlul de proprietate (de ex. pentru că bunul a fost transmis de un non dominus, în raport de reţinerea nevalabilităţii titlului său) poate solicita prin intermediul unei căi de atac disponibile şi suficiente, despăgubiri pentru pierderea suferită din partea vânzătorului, în temeiul codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acţiunii separate în acest sens, cale de care a uzat reclamanta în prezenta pricină.

Cât priveşte valoarea despăgubirii, se reţine că fiind determinată prin administrarea unei probe ştiinţifice, împotriva căreia nu au fost formulate obiecţiuni, se impune prin caracterul ştiinţific al constatărilor sale, fiind şi de natură a asigura justul echilibru între prejudiciul produs şi cel acoperit prin hotărârile judecătoreşti atacate.

Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 60/ A din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 2971/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3473/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: