ICCJ. Decizia nr. 648/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 648/2010

Dosar nr. 6186/2/2008

Şedinţa publică din 4 februarie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la data de 12 octombrie 2006, contestatorul P.E. s-a adresat instanţei, formulând contestaţie împotriva dispoziţiei din 14 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul General şi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, să se dispună anularea acestei dispoziţii, în ceea ce priveşte soluţionarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care a făcut obiectul Dosarului nr. 784, fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei şi prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. A solicitat obligarea pârâtei să-i restituie în natură terenul în suprafaţă de 8.000 mp situat în Bucureşti, sector 2, iar în subsidiar a solicitat să i se acorde măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu o altă suprafaţă de teren echivalentă valoric, precum şi măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată (terenuri sau construcţii în compensare) a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 292 din 19 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 34884/3/2006 a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantul P.E. împotriva Dispoziţiei nr. 6788 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza probatoriilor administrate, că imobilul ce a figurat în trecut la adresa X a fost preluat de fostul Sfat Popular al Capitalei, conform Decretului - Lege nr. 326/1949 prin Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 1961 ca urmare a transferului de la T.C.M. al M.A.I., iar construcţia situată pe teren a fost demolată în baza Deciziei nr. 1677/1962 emisă de Sfatul Popular Raional.

S-a reţinut, de asemenea, că restituirea în natură a terenului de aproximativ 8.000 de mp nu este posibilă pentru două argumente: în primul rând, acesta este cuprins în incinta parcului Circului, pentru care s-a intabulat dreptul de proprietate publică în favoarea Primăriei Municipiului Bucureşti, el reprezentând o secţiune din terenul în suprafaţă totală de 143.808,49 mp. ce figurează în prezent la adresa poştală a sectorului 2, iar în al doilea rând a rezultat că terenul este afectat şi de elemente de utilitate publică (expertiza extrajudiciară relevând că terenul este traversat de un colector de canalizare cu secţiunea de 120/80 cm şi de o reţea de termoficare).

Dată fiind situaţia terenului, precum şi faptul demolării construcţiei ce se afla edificată pe acesta, s-a apreciat ca fiind corectă respingerea cererii de restituire în natură şi propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, adoptată de unitatea deţinătoare.

Cât priveşte posibilitatea compensării bunului solicitat cu alte bunuri ori servicii pe care unitatea deţinătoare să le ofere în schimb, s-a arătat că reprezintă un atribut al acesteia, doar ea fiind în măsură să aprecieze dacă diferitele bunuri imobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale pot face obiectul compensării.

Nu s-a făcut dovada în cauză că intimata ar dispune de astfel de bunuri care să poată fi date în compensare pentru a se concluziona astfel refuzului nejustificat de acordare de astfel de măsuri reparatorii în favoarea contestatorului.

Împotriva acestei sentinţe civile, la data de 09 mai 2007,a declarat apel contestatorul P.E., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, cale de atac respinsă ca nefondată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 704/ A din 8 noiembrie 2007.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Tribunalul Bucureşti a identificat în mod eronat Decretul - Lege nr. 326/1949 şi Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 1961 ca reprezentând actele normative şi administrative de preluare în proprietatea statului a imobilul teren şi construcţie situate la fosta adresă, când în realitate, în baza acestor acte juridice s-a realizat doar transferul imobilului la T.C.M. al M.A.I. în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, ceea ce înseamnă că bunul fusese preluat de stat la o dată anterioară acestui moment.

Dar concluzia asupra modalităţii în care bunul a fost preluat de la proprietarul său originar nu induce automat şi concluzia asupra posibilităţii restituirii acestuia în natură, întrucât acest tip de măsură reparatorie căreia Legea nr. 10/2001 îi recunoaşte întâietatea în raport cu celelalte tipuri de măsuri recunoscute ca posibile, nu se determină în raport de caracterul preluării, ci în raport de situaţia de fapt şi cea juridică a bunului solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, la momentul formulării notificării. Acest principiu este general valabil după cum este vorba despre bunuri preluate abuziv dar cu titlu sau de bunuri preluate abuziv, fără titlu, chiar având la bază o preluare de facto, cum este cazul în speţă.

Prin urmare, aprecierile făcute de prima instanţă asupra actelor de preluare a imobilului în litigiu nu au avut cum să împieteze asupra stabilirii tipului de măsură reparatorie care poate fi acordată apelantului căci, aşa cum s-a precizat şi cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 9 - 18 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, în lămurirea acestui aspect hotărâtoare sunt situaţiile de fapt şi cea juridică a bunului la data notificării şi, în cazuri izolate, la data soluţionării notificării.

Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că toate elementele probatorii ale cauzei, inclusiv expertiza extrajudiciară întocmită de expert M.B.M. la solicitarea contestatorului, au confirmat că terenul vizat de acesta reprezintă o secţiune din terenul în suprafaţă totală de 143.808,49 mp ce constituie obiectivul „Parcul Circului", proprietate publică a Municipiului Bucureşti, având în prezent adresa poştală, a sectorului 2. Terenul ocupă partea de nord-est a Parcului Circului şi, s-a constatat prin aceeaşi expertiză, că este traversat de un colector de canalizare cu secţiunea 120/180 cm şi de o reţea de termoficare, schiţele aflate la filele 138 şi următoarele fiind relevante cu privire la locul amplasării imobilului.

Nici criticile privitoare la modul de concepere prin lege a mecanismului de asigurare a dezdăunării foştilor proprietari, critici relative la nefuncţionarea Fondului Proprietatea şi la caracterul aleatoriu al reparaţiilor materiale ce pot fi efectiv încasate, nu pot conduce la o schimbare a soluţiei adoptate în cauză întrucât acestea se referă la o etapă procedurală ulterioară celei de faţă, respectiv cea în care se va pune în concret problema valorificării dreptului stabilit al apelantului, de a obţine în schimbul bunului său măsuri reparatorii prin echivalent.

Curtea a mai apreciat că, faţă de prevederile clare ale Legii nr. 10/2001 şi de regimul de ordine publică sub care se află în prezent bunul vizat de apelant, imperfecţiunile mecanismelor de asigurare a încasării măsurilor reparatorii prin echivalent, mecanisme create prin Legea nr. 10/2001, republicată, şi prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu pot totuşi deschide apelantului calea restituirii bunului în natură.

Şi aprecierea judecătorului fondului asupra posibilităţii acordării apelantului de măsuri reparatorii prin echivalent în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii sunt corecte.

Contrar susţinerilor apelantului, întrucât dovedirea inexistenţei bunurilor care ar fi putut fi acordate în compensare de către intimată, se referă la un fapt negativ, a cărui dovadă nu ar putea fi făcută decât prin dovedirea faptului pozitiv contrar, regulă de natură să schimbe sarcina probei de la intimată la apelant, Curtea a opinat în sensul că revenea în sarcina apelantului dovedirea existenţei de astfel de bunuri la dispoziţia intimatei pentru că din acest fapt conex să se deducă refuzul său nelegal de a asigura în acest fel repararea prin echivalent a dreptului de proprietate invocat şi dovedit în procedura de faţă.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs contestatorul P.E., la data de 15 septembrie 2008, fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 ianuarie 2008.

Prin Decizia nr. 4947 din 15 septembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Prin această decizie s-a statuat ca instanţa de trimitere, în rejudecare, să dispună efectuarea unei expertize topografice, care să aibă în vedere toate actele prezentate de părţi, planul cu inventarul domeniului public, în care este situat terenul în litigiu şi administrarea oricărei probe necesară clarificării situaţiei actuale a terenului, pentru a nu fi încălcat principiul restituirii în natură, dar nici ca acesta să fie aplicat abuziv şi să fie puse în pericol situaţii de fapt şi de drept statornicite, echilibrul şi stabilitatea raporturilor juridice existente.

S-a dispus totodată ca instanţa să pună în vedere părţilor să facă şi dovezi cu înscrisuri în legătură cu faptul dacă există sau nu terenuri libere pentru a fi acordate în compensare.

Curtea, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize topografice cu următoarele obiective: identificarea terenului cu arătarea suprafeţei şi a vecinătăţilor acestuia; să se precizeze care este situaţia actuală a acestuia; să se indice care este valoarea de circulaţie; să se stabilească dacă terenul este sau nu inclus în Parcul Circului şi în caz afirmativ, în baza căror temeiuri legale; să se stabilească împrejurările referitoare la eventualele utilităţi care îl străbat - arătându-se terenul liber de utilităţi şi în ce măsură acestea pot fi reamplasate la marginea proprietăţii, precum şi în ce măsură acestea afectează restituirea în natură a terenului.

Prin Decizia civilă nr. 405/ A din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantul P.E. împotriva sentinţei civile nr. 292 din 19 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.

Examinând sentinţa apelată, în raport de limitele deciziei de casare pronunţate anterior în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că nu este posibilă restituirea în natură a terenului solicitat, întrucât, din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, a rezultat că imobilul este situat în Parcul Circului, în partea de nord - est, adiacent Bulevardului L.T., fiind ocupat de alei pietonale şi spaţii verzi, fiind traversat de la sud la nord de o reţea de canalizare de mari dimensiuni şi de o reţea de termoficare.

S-a concluzionat, sub acest aspect, că terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea a fost trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, 4768/1960 şi 9733/1960, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în C.F., conform încheierii de întabulare din 13 septembrie 2004, iar în prezent este amenajat ca parc şi este destinat a deservi ansamblul de locuinţe din zonă, astfel încât, nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, fără a fi puse în pericol aceste situaţii de fapt statornicite, echilibrul şi stabilitatea raporturilor juridice stabilite.

În privinţa solicitării reclamantului de a i se acorda teren în compensare, pe un alt amplasament, s-a considerat că la momentul soluţionării apelului nu au existat bunuri care să fie acordate în compensare, avându-se în vedere şi faptul că primăria nu a răspuns solicitării instanţei de a da relaţii în acest sens, iar apelantul nu a mai insistat în obţinerea acestora.

S-a considerat că este neîntemeiată şi cererea formulată de reclamant în subsidiar, privind obligarea intimatei la plata unor despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit de către expertiza tehnică evaluatoare realizată în cauză, întrucât, prin dispoziţia din 14 noiembrie 2006 s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, care urmează să fie acordate potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul nr. VII, ce prevede regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, lege care stabileşte şi căi de atac diferite împotriva hotărârilor emise.

Împotriva deciziei respective, la data de 5 august 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamantul P.E., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 292 din 19 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi schimbarea în tot a acestei hotărâri, în sensul admiterii acţiunii şi, pe fond: în principal - obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 7.975,50 mp situat în Bucureşti, sector 2, şi acordarea de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri, sau despăgubiri băneşti pentru construcţia demolată, iar, în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în compensare cu alte terenuri echivalente valoric, pentru întreaga suprafaţă de 8.000 mp şi pentru construcţia demolată, iar în cazul în care nici această măsură nu este posibilă, obligarea pârâtei la despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă a terenului rezultată din expertiză.

În drept, şi-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 coc.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut, în primul rând, faptul că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 315 alin. (1), (3) şi (4) şi art. 296 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că instanţa de casare a dispus completarea şi reanalizarea probatoriilor pentru a stabili dacă terenul este sau nu susceptibil de restituire în natură, iar în situaţia în care instanţa învestită cu rejudecarea ar fi considerat că restituirea în natură nu era posibilă, trebuiau analizate toate celelalte critici invocate prin motivele de apel, critici care vizau modalitatea de acordare a despăgubirilor.

Însă, instanţa de rejudecare, contrar celor dispuse prin decizia de casare, s-a rezumat a dispune completarea probatoriilor şi a analizat motivele de apel, exclusiv din perspectiva expertizei tehnice, cu referire la restituirea în natură, omiţând a aborda şi celelalte critici vizând încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998; contrarietatea faţă de Convenţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. a dispoziţiilor art. 948 C. civ. şi art. 40 alin. (1) din Constituţia României, vizând dreptul de asociere - toate cu referire la natura despăgubirilor - precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a arătat că prin Decizia nr. 704/ A din 8 noiembrie 2007, casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că terenul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu, reţineri care sunt în beneficiul său, astfel încât, prin raportare la art. 315 alin. (4) şi art. 296 C. proc. civ., instanţa de rejudecare era obligată să menţină această constatare, cu atât mai mult cu cât şi prin decizia Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut faptul că, din adresa emisă de SC A. SA, imobilul a fost preluat de intimată ca urmare a transferului de la T.C.M. al M.A.I., fără a se menţiona că a fost preluat de la autorul său.

În mod contrar acestor dispoziţii legale, prin decizia recurată, s-a reţinut că terenul a fost trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, nr. 4768/1960 şi nr. 2733/1960, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în C.F., conform încheierii de intabulare din 13 septembrie 2004, reţinere eronată, întrucât niciunul dintre aceste înscrisuri nu se referă la terenul solicitat, toate înscrisurile, care se referă la constituirea parcului circului.

Al doilea motiv de recurs a vizat neegalitatea deciziei recurate, referitoare la împrejurarea că terenul solicitat este parc, astfel încât nu este susceptibil de restituire în natură, iar invocarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii, hotărârea de guvern respectivă fiind ulterioară emiterii dispoziţiei criticate.

S-a arătat, sub acest aspect, că dreptul reclamantului trebuia să fie analizat în raport de actele normative aflate în vigoare la momentul soluţionării notificării prin dispoziţia contestată; că decizia recurată este contrară dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale; că, în mod nelegal, s-au atribuit efecte juridice abuzului săvârşit de intimată prin intabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra terenului aflat în litigiu, în anul 2004, deşi notificarea fusese formulată anterior, însă, pe de altă parte, înscrierea în cartea funciară nu constituie titlu de proprietate în nicio situaţie.

S-a concluzionat, sub acest aspect, că Statul Român nu deţine niciun titlu de preluare a imobilului solicitat, însă, în mod abuziv, în cursul anului 2004, pârâta a întocmit documentaţia cadastrală, cu scopul vădit de a motiva refuzul de restituire în natură, deşi a depus numeroase sesizări pentru soluţionarea notificării care întârzia în mod nejustificat.

Al treilea motiv de recurs a vizat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

S-a arătat, sub acest aspect, că, prin raportare la condiţiile prevăzute de Convenţie şi jurisprudenţa C.E.D.O., pentru ca privarea unui proprietar de un bun să nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun (privarea de proprietate să fie prevăzută în legea internă; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă principiilor generale ale dreptului internaţional; existenţa unei indemnizări rezonabile a titularului dreptului şi existenţa unui just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele de realizare a acestuia) - preluarea şi menţinerea imobilului solicitat în proprietatea statului, ca şi refuzul restituirii în natură, nu a avut temei legal, întrucât ingerinţa autorităţii nu este legală, nu a existat o cauză de utilitate publică şi nici nu există o indemnizare rezonabilă a titularului dreptului.

Al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a vizat nelegalitatea deciziei recurate privind existenţa unor terenuri libere care să-i fie acordate în compensare.

În acest sens, s-a susţinut că, în mod nepermis, comportamentul culpabil al intimatei, care nu a dat curs solicitării instanţei de a furniza relaţii în această privinţă, a fost considerat ca probă în favoarea acesteia, în condiţiile în care au depus direct la registratura intimatei două corespondenţe, care conţineau astfel de cereri din 21 octombrie 2008 şi din 25 martie 2009, depuse şi la dosarul cauzei, însă instanţa de apel nu a procedat la aprecierea acestora.

S-a mai arătat că instanţa de apel putea considera conduita intimatei ca un răspuns tacit şi să o oblige la acordarea de măsuri reparatorii în compensare prin acordarea altor terenuri cu o valoare echivalentă, cu atât mai mult cu cât în recurs a depus alte hotărâri judecătoreşti şi articole din presă care dovedesc că intimata are şi acordă discreţionar terenuri în compensare.

Un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., prin raportare la Decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, privind nelegalitatea deciziei recurate în partea referitoare la acordarea despăgubirilor băneşti, în cuantumul stabilit prin expertiza evaluatoare.

S-a arătat sub acest aspect că a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, întrucât instanţa de apel a nesocotit procedurile în derulare, în cazul său la C.E.D.O., prin decizia din 27 noiembrie 2008 această instituţie pronunţându-se asupra admisibilităţii cererii sale, decizia recurată fiind contrară convenţiei şi practicii C.E.D.O. privind privarea de proprietate şi dreptul la un proces echitabil sub aspectul acesteia.

S-a mai susţinut că, dată fiind procedura Legii nr. 247/2005, care justifică perioade mari de timp până se ajunge la acordarea unor despăgubiri, precum şi faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează încă de o manieră susceptibilă de a se ajunge efectiv la obţinerea acestora, nu se ajunge să i se asigure o despăgubire rezonabilă, fiind încălcate prevederile art. 948 C. civ. şi dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Constituţie.

Analizând calea de atac promovată de reclamant, prin prisma considerentelor deciziei de casare şi a motivelor de recurs ce pot fi încadrate în art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de reclamantul P.E., şi-l va respinge ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:

Astfel, este neîntemeiat motivul de recurs invocat de către reclamant ce vizează încălcarea de către instanţa de rejudecare a prevederilor art. 315 alin. (1), (3) şi (4) şi art. 296 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. limitează obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe, însă, în privinţa situaţiei de fapt, instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere.

Cu alte cuvinte, stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării, aceasta poate ajunge la o altă soluţie decât cea pronunţată anterior, sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare, iar necesitatea administrării unor probe se circumscrie numai la obligaţia de administrare a dovezilor, nu şi la stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor ce se vor administra.

Sub acest aspect, nu poate subzista teza susţinută de către recurent, potrivit căreia, prin decizia recurată, pronunţată în urma rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti nu a menţinut constatările reţinute prin Decizia civilă nr. 704/ A din 18 noiembrie 2007, prin care s-a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv de la autorul său, iar pe de altă parte s-a reţinut eronat că terenul a fost trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, nr. 4768/1960 şi nr. 2733/1960, drept ce a fost înscris în C.F., conform încheierii de intabulare din 13 septembrie 2004.

În realitate, Curtea de Apel Bucureşti a rejudecat cauza, în limitele stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 4947 din 15 septembrie 2008 şi, după efectuarea unei noi expertize tehnice care a identificat terenul aflat în litigiu şi în urma constatărilor expertului tehnic, s-a stabilit că nu este posibilă restituirea în natură, principiu instituit cu prioritate de dispoziţiile legii speciale cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel a analizat calea de atac nu numai prin prisma modalităţii de restituire în natură, ci şi prin prisma celorlalte critici care vizau modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

În această privinţă, s-a răspuns şi criticilor referitoare la modalităţile de restituire prin echivalent, respectiv la existenţa unor terenuri libere care să-i fie acordate în compensare sau la acordarea despăgubirilor băneşti, în cuantumul stabilit prin expertiza evaluatoare.

În al doilea rând,,este nefondată şi critica referitoare la împrejurarea că terenul este amenajat cu destinaţie de parc, astfel încât nu este susceptibil a fi restituit în natură.

În această direcţie, instanţa de apel nu s-a sprijinit în mod esenţial pe faptul că terenul solicitat aparţine domeniului public al statului şi că dreptul de proprietate al acestuia este intabulat în cartea funciară, ci pe faptul că acesta face parte din obiectivul „Parcul Circului”.

În acelaşi timp nu poate fi vorba de aplicarea retroactivă a legii, chiar dacă H.G. nr. 250/2007 a fost emisă ulterior dispoziţiei criticate, întrucât, în cauză se aplică Legea nr. 10/2001, prin hotărârea de guvern invocată aprobându-se Normele Metodologice de aplicare a acesteia, iar odată cu intrarea ei în vigoare s-a abrogat H.G. nr. 614/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a aceleiaşi legi, prevederile celor două hotărâri fiind în esenţă aceleaşi, referitoare la condiţiile restituirii în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă prevăzută de lege.

De asemenea, sunt pertinente susţinerile recurentului potrivit cărora, simpla afectaţiune a bunului imobil sau apartenenţa acestuia la domeniul public nu sunt suficiente prin ele însele să conducă la consecinţa valabilităţii titlului statului, însă, în cauză, hotărârea recurată nu este contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Aceasta întrucât partea finală a acestui articol prevede posibilitatea ca şi imobilele preluate de stat cu titlu să facă obiectul unor legi speciale de reparaţie, acestea putând fi restituite în natură sau prin echivalent prin procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, ceea ce a contat în stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, restituirea în natură sau prin echivalent, a fost reprezentat de faptul că imobilul solicitat este afectat de utilitate publică şi nu mai este posibilă restituirea în natură, şi nu preluarea acestuia cu titlu sau fără titlu de către stat sau apartenenţa sau nu la domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, pârâtul Municipiul Bucureşti.

Este nefondat şi motivul de recurs legat de încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

Aceasta întrucât, prin raportare la Convenţia şi jurisprudenţa C.E.D.O., hotărârea recurată nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra acestui bun, întrucât privarea de proprietate a fost justificată pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura a corespuns principiului proporţionalităţii.

În acelaşi timp, recurentului i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, existând în acest sens o indemnizare rezonabilă a titularului dreptului, iar încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie are loc numai în situaţia privării de bun, combinată cu absenţa oricărei despăgubiri.

În ceea ce priveşte motivul patru de recurs, privind existenţa unor terenuri libere în compensare, Înalta Curte constată că nu se circumscrie în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent, ci tot în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul făcând trimitere, în realitate, la aplicarea greşită a legii, respectiv art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât susţinerile potrivit cărora instanţa de apel nu a procedat la aprecierea corespondenţei depuse la dosarul cauzei, respectiv cererile înregistrate din 21 octombrie 2008 şi din 25 martie 2009, nu pot fi reţinute ca reprezentând o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, ori ca o schimbare a naturii, ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare este însă nefondat, întrucât instanţele au făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 atunci când au constatat că în patrimoniul primăriei nu există terenuri libere de construcţii care să poată fi acordate în compensare, conform prevederilor art. 10 alin. (10) din Lege.

Ultimul motiv de recurs invocat de recurent este, de asemenea, nefondat întrucât prin decizia criticată s-au acordat în mod corect măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile prevăzute de legea internă care urmează să fie stabilite potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care este vorba de Decizia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 6788 din 14 noiembrie 2006, emisă ulterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel încât primăria locală nu putea fi obligată în mod direct la acordarea despăgubirilor băneşti în cuantumul stabilit prin expertiza evaluatoare.

Sub acest aspect, nu poate fi vorba de încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, întrucât decizia respectivă se referă la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În această privinţă este aplicabilă per a contrario Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În acelaşi timp, faptul că aceste prevederi ale legii interne, aplicabilă în speţă, sunt contrare sau nu prevederilor Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, respectiv a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi art. 6 urmează să fie constatat de către Curtea de la Strasbourg, în condiţiile în care prin decizia din 27 noiembrie 2008 în Dosarul nr. 28578/2006, această instanţă europeană s-a pronunţat asupra admisibilităţii cererii reclamantului P.E., fiind comunicată Guvernului Român pentru a-şi exprima punctul de vedere.

De asemenea, nu poate fi vorba de încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 948 C. civ., întrucât dobândirea de titluri de valoare la „Fondul Proprietatea” nu echivalează cu un act juridic de asociere care trebuie să aibă loc cu consimţământul reclamantului, întrucât aceste prevederi sunt cuprinde în Legea nr. 10/2001, în capitolul ce reglementează procedura de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, nefiind vorba de un contract încheiat între două părţi contractante. În acelaşi timp, recurentul poate uza oricând de dreptul său de a refuza dobândirea de titluri de valoare, de participare la „Fondul Proprietatea”.

Celelalte critici formulate de recurentul - reclamant, aşa cum au fost expuse mai sus, nu pot fi analizate, întrucât nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., acestea îmbrăcând aspecte de netemeinicie legate de modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a probatoriului administrat în cauză.

În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de casare invocate de recurent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul P.E. se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva Deciziei nr. 405/ A din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 677/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6050/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil: