ICCJ. Decizia nr. 677/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 677/2010
Dosar nr. 38321/3/2006
Şedinţa publică din 5 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 noiembrie 2006, reclamanţii J.C.R., A.F., V.R. şi E.R. - în calitate de comoştenitori ai defunctei S.A.R. - au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Prefectul Municipiului Bucureşti, Prefectura Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiilor din 2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi să-l oblige la emiterea de noi dispoziţii, prin care să restituie în natură imobilele situate în Bucureşti, iar în subsidiar să propună acordarea de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 129 din 24 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Prefectul Municipiului Bucureşti şi Prefectura Municipiului Bucureşti, iar pe fond a respins acţiunea faţă de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii şi persoana pârâtului, or, în speţă are calitate procesuală pasivă unitatea deţinătoare care a emis dispoziţiile atacate, respectiv Primăria municipiului Bucureşti prin primarul general.
Pe fond, în mod corect s-au respins notificările înregistrate de numita S.A.R. la data de 27 iunie 2001, în calitate de moştenitoare a defuncţilor A.B., T.B., M.B. şi G.V., cu privire la cele două imobile deoarece, nu s-au depus la dosar acte din care să rezulte calitatea de moştenitoare a persoanei care a formulat notificarea şi nici acte de proprietate ale pretinşilor autori.
Prin Decizia civilă nr. 154/ A din 10 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Contrar susţinerilor reclamanţilor apelanţi, judecata în primă instanţă s-a efectuat în condiţiile îndeplinirii legale a procedurii de citare şi respectării principiilor dreptului la apărare şi contradictorialităţii.
De asemenea, în mod legal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor care nu au calitatea de emitenţi ai dispoziţiilor atacate, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea de apel a reţinut că singurul fapt demonstrat în cauză este acela al naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950 pe numele B.T. a unui număr de 23 apartamente situate în Bucureşti, fapt care însă nu demonstrează, în absenţa titlurilor de proprietate sau a altor înscrisuri ce ar fi putut descrie construcţiile demolate, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilelor pretinse de reclamanţi.
Există inadvertenţe nu numai în privinţa numelui şi implicit a identităţii persoanei căreia i-au fost naţionalizate imobilele, dar şi a numărului poştal al imobilului, trecut în actul de naţionalizare, pretins prin notificarea înregistrată la 27 iunie 2001.
Planurile şi schiţele parcelare pe care le invocă reclamanţii, dar care nu au fost depuse la dosar, nu puteau fi identificate şi transmise de către intimaţi şi nu puteau avea relevanţă probatorie în absenţa titlurilor de proprietate cu care trebuiau coroborate câtă vreme, în actul de naţionalizare apar doar imobile construcţii - 23 apartamente, iar prin notificare şi prin cererea de chemare în judecată se solicită restituirea în natură a imobilelor despre care chiar reclamanţii afirmă că ar fi fost distruse prin cutremur; în referirea la „terenul neconstruit” nu se precizează ce semnificaţie are acesta.
În atare situaţie, Curtea de apel a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Împotriva deciziei au declarat apel reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii susţin următoarele:
1. În mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii municipiului Bucureşti, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 41 C. proc. civ. şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, nu există în legea de reparaţie o îngrădire privitoare la persoana ce poate lua parte la judecată, contrarie dispoziţiilor art. 41 C. proc. civ.
Nici în decizia recurată nu se invocă vreun text de lege din care ar rezulta interdicţia de a chema în judecată pe reprezentantul Guvernului care a dispus preluarea abuzivă a imobilului naţionalizat.
De asemenea, se încalcă şi dispoziţiile art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 1 şi următoarele C. proc. civ., în sensul că nu s-a asigurat o judecată echitabilă cu respectarea atât a drepturilor procesule cât şi a celor substanţiale.
2. Cu toate că Primăria municipiului Bucureşti nu a formulat întâmpinare, iar aceasta este obligatorie, instanţa nu a obligat-o să se conformeze şi nici nu a intervenit în lămurirea istoricului de rol fiscal şi a matricolei clădiri pe anul 1950, pentru a se vedea exact care au fost imobilele preluate în anul 1950, ce anume s-a dărâmat şi ce teren mai este astăzi de restituit.
3. Hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul că, prin decizie se reţine că reclamanţii au depus pe lângă alte acte de stare civilă şi o declaraţie de notorietate a dnei C.R., născută A., prin care se confirmă că T.D.B., mama defunctei S.R. este aceeaşi persoană cu B.T., pe numele căreia au fost naţionalizate imobilele.
Deşi declaraţia de notorietate nu a fot pusă la îndoială, curtea de apel îşi întemeiază decizia pe contradicţia existentă între numele autoarei reclamanţilor şi numele persoanei de la care s-au preluat imobilele.
4. Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că a înlăturat prezumţia de proprietate pe considerentul că, deşi anexa la Decretul nr. 92/1950 există, ea conţine greşeli formale.
Procedând astfel, instanţa nu a ţinut seama de faptul că „lucrătorii” naţionalizării nu din xenofobie au eliminat litera „y” din alfabetul grec, pentru litera „g” din alfabetul românesc, ci pentru că, în mod necontestat, aveau dificultăţi cu scrisul şi chiar cu notarea literelor.
În înlăturarea prezumţiei prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanţa nu a constatat existenţa unor probe contrare aşa cum prevede textul de lege menţionat.
Chiar dacă menţiunea din lista anexă era îndoielnică pentru instanţă, prezumţia opera şi pe temeiul actului de autoritate prin care s-a dispus preluarea abuzivă a imobilelor pe care Primăria municipiului Bucureşti s-a eschivat să-l amintească.
Recurenţii solicită casarea în întregime a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei.
Intimata Prefectura municipiului Bucureşti prin prefect a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurenţii au ataşat la dosar, în original, o nouă declaraţie de notorietate autentificată la 25 mai 2009 de B.N.P. A.F., prin care numita R.C., născută A., declară că a fost ani îndelungaţi în relaţii de prietenie cu R.S.A., născută B., şi a cunoscut-o bine şi pe mama acesteia T.D.B., văduva lui A.B.
Mai declară că T.B.B. este una şi aceeaşi persoană cu B.T., sub numele căreia a fost naţionalizată proprietatea acesteia din Bucureşti, ultimul ei domiciliu din România înainte de emigrare.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce urmează:
1. În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, în mod corect tribunalul a admis excepţia invocată în legătură cu pârâţii Prefectura municipiului Bucureşti şi Prefectul municipiului Bucureşti, iar curtea de apel a confirmat legal această soluţie.
Nu este necesar ca în Legea nr. 10/2001 să existe un text de lege care să prevadă în mod expres ce persoane au calitate procesuală pasivă şi ce persoane nu au o astfel de calitate în acţiunea având ca obiect contestarea unei dispoziţii sau decizii emise în procedura prealabilă, urmată în temeiul acestei legi speciale de reparaţie.
Dar, din economia art. 26 a Legii nr. 10/2001, reiese că persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ şi care nu sunt mulţumite de modul în care le-au fot soluţionate notificările prin decizie/dispoziţie motivată a entităţii sesizate, se pot adresa instanţei de judecată.
Or, anularea sau modificarea unei dispoziţii emise în procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a solicitat în cauză, nu poate fi cerută în contradictoriu cu o altă persoană juridică decât cea care a emis actul atacat, pe considerentul că nu ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, în menţinerea soluţiei date acestei excepţii, curtea de apel nu a încălcat niciun text de lege de drept procedural ori substanţial, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. invocate de recurenţi.
2. În ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 24 din Legea nr. 10/2001, critica recurenţilor este fondată.
Potrivit textului de lege menţionat, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau această măsură s-a pus în executare.
Astfel, textul de lege menţionat îşi găseşte aplicabilitate tocmai în situaţia când, din diverse motive, persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii nu pot face dovada calităţii lor sau a autorilor lor de proprietari ai imobilelor notificate, pe baza unor titluri care să aibă o atare forţă probantă.
În speţă, s-a reţinut ca dovedită împrejurarea că, în baza Decretului nr. 92/1950 au fost naţionalizate de la numita B.T. un număr de 23 apartamente, situate în Bucureşti, la două adrese diferite.
Un prim motiv pentru care curtea de apel nu a aplicat prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost acela că există inadvertenţă între numele persoanei de la care au fost naţionalizate imobilele - B.T. şi numele autoarei reclamanţilor - B.T.D., despre care aceştia pretind că ar fi avut calitatea de proprietară.
În legătură cu acest aspect, reclamanţii au susţinut că inadvertenţa se datorează unei greşite ortografieri a numelui autoarei lor şi au depus în acest sens la dosar o declaraţie a numitei C.R., dată la Dusseldorf la 8 octombrie 2008. Această declaraţie a fost reiterată, ca înscris nou în recurs, de data aceasta într-un mod mai amănunţit şi în formă autentică.
Curtea de apel s-a limitat la enumera înscrisurile depuse la dosar şi la a reţine inadvertenţa de nume, fără a motiva de ce nu dă eficienţă probei administrate pe acest aspect şi de ce nu primeşte apărarea reclamanţilor în sensul că inadvertenţa se datorează unei greşeli de ortografiere.
În atare situaţie, Înalta Curte nu poate stabili omisso medio dacă neconcordanţa dintre numele menţionat în lista anexă a decretului de naţionalizare şi numele autoarei reclamanţilor se datorează lipsei identităţii dintre cele două persoane sau unei simple greşeli materiale săvârşite de persoanele care au întocmit lista anexă la decret.
Un alt motiv pentru care curtea de apel a considerat inaplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost acela că există o inadvertenţă între numărul poştal al imobilului trecut în actul naţionalizare şi numărul poştal al imobilului menţionat în notificare. Nu se face nicio referire la celălalt imobil, în sensul existenţei vreunei neconcordanţe.
Cu privire la acest aspect, reclamanţii au susţinut că cea care poate clarifica situaţia, inclusiv printr-un istoric al numelui străzilor şi numerelor poştale, respectiv prin schiţe urbanistice care să identifice suprafaţa de teren pe care s-au situat imobilele naţionalizate este Primăria municipiului Bucureşti, pârâtă în cauză.
Această cerere de probatoriu a fost respinsă prin încheierea de dezbateri a deciziei recurate, cu motivarea că reclamanţii nu au pus la dosar titlurile de proprietate de care se prevalează în cauză.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, aplicabilitatea prezumţiei prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 era invocată în cauză tocmai din lipsa titlurilor care să ateste dreptul de proprietate.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că aplicarea prezumţiei de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată fără a se fi stabilit pe deplin situaţia de fapt şi fără a se fi reţinut, pe baza unui probatoriu adecvat că, aşa cum prevede textul menţionat s-a făcut dovada contrară, respectiv a inexistenţei dreptului de proprietate cu privire la imobilele notificate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimit cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt pretinse de reclamanţi, scop în care instanţa va putea dispune, inclusiv din oficiu, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., administrarea probelor relevante, în completarea celor deja existente la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii R.E., J.C.R., A.R.F. şi V.R. împotriva Deciziei nr. 154/ A din 10 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează decizia.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 679/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 648/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
