ICCJ. Decizia nr. 6492/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6492/2010
Dosar nr. 3088/108/2009
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Instanţa de fond.
Reclamantul C.C. a investit la 23 iunie 2010 Tribunalul Arad cu acţiune împotriva Statului Român prin care a solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, 1.300.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa la 7 ani şi 6 luni de către regimul comunist din România.
Tribunalul Arad prin sentinţa civilă nr. 25 din 21 ianuarie 2010 a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului 250.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii.
În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut în esenţă, următoarele:
Reclamantul a fost judecat într-un lot de studenţi clujeni şi condamnat de Tribunalul Militar Cluj (sentinţa penală nr. 715 din 18 aprilie 1949) la 2 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale (art. 209 C. pen. din anul 1936).
Acelaşi reclamant a mai fost condamnat în 1959 prin sentinţa penală nr. 325 din 4 noiembrie 1959 de Tribunalul Militar al oraşului Stalin la 20 de ani închisoare pentru acţiuni de agitaţie urmărind schimbarea formei de guvernământ.
În total, reclamantul a executat 7 ani şi 6 luni închisoare şi, între cele două condamnări, a îndeplinit muncă brută pe şantier timp de 2 ani şi o lună.
După eliberarea din penitenciar reclamantului i-a fost interzis dreptul de a continua studiile şi a avut dificultăţi în găsirea unui loc de muncă; având în vedere situaţia sa de deţinut politic, părinţii săi, numiţi chiaburi, au fost deposedaţi de casa lor.
Instanţa a reţinut că reclamantul în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, a beneficiat de drepturile conferite de acesta, însă s-a apreciat că acest drept este modic şi nu poate acoperi prejudiciul încercat de reclamant ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic şi consecinţele ulterioare ale acestora.
S-a constatat că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial rezultat din atingeri şi încălcări ale dreptului la libertate, cu consecinţa unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului fiindu-i afectate şi atributele persoanei (reputaţia, onoarea, relaţiile cu prietenii şi rudele) ceea ce a condus la concluzia că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale conform dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ. art. 48 alin. (3) din Constituţie cu privire la criteriile de acordare a despăgubirilor şi conform art. 504 C. proc. pen.
S-a observat că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter estimativ, fiind imposibil să fie echivalat pecuniar. Ca urmare s-a concluzionat că ceea ce trebuie în realitate evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce este menită să compenseze prejudiciul pentru a-i procura celui prejudiciat astfel, acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.
În cauza dedusă judecăţii, la stabilirea sumei instanţa a avut în vedere vârsta reclamantului în momentul condamnării, perioada pentru care i s-a impus această măsură, faptul că i-a fost afectată reputaţia în comunitatea din care făcea parte, fiind ulterior considerat un „paria al societăţii", faptul că a fost supus la numeroase suferinţe, fizice şi psihice, faptul că i-a fost afectat dreptul la sănătate, precum şi libertatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a-şi obţine venituri corespunzător aptitudinilor sale.
Pe lângă criteriile mai sus arătate (de natură obiectivă) s-a apreciat că este necesar a fi avute în vedere şi criteriile subiective, pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea principiului proporţionalităţii pentru a nu se ajunge la îmbogăţire fără justă cauză, statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
S-a mai făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia este necesar să se asigure prin despăgubire o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile. A fost invocată în acelaşi sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Au fost aplicate dispoziţiile Legii nr. 221/2009 observând că reclamantului i s-a aplicat o condamnare cu caracter politic care rezultă din natura infracţiunii în baza căruia a fost condamnat conform dispoziţiilor legii speciale menţionate dar şi din certificatul de luptător în rezistenţa anticomunistă ce i-a fost eliberat de comisia special constituită în temeiul O.U.G. nr. 214/1999.
Ca urmare, faţă de principiile enunţate şi având în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, instanţa a constatat întemeiată în parte cererea tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, şi măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care a fost percepută această vătămare. S-a apreciat că suma de 250.000 euro constituie o cerere întemeiată.
2. Instanţa de apel.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 102/ A din 22 aprilie 2001 a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice.
A fost schimbată în parte decizia în sensul că a fost obligat Statul Român la 150.000 euro către reclamant.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamantul a fost condamnat prin hotărârea Tribunalului Militar Cluj şi, respectiv, Tribunalul Militar al oraşului Stalin, pentru infracţiuni cu caracter politic care se încadrau prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în „condamnări de drept cu caracter politic", şi deci criticile sub acest aspect au fost considerate că exced cadrului legal prevăzut de legea specială aplicată.
Cât priveşte cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale s-a constatat că în mod corect judecătorul primei instanţe a ţinut cont de situaţia concretă a speţei, şi de criteriile reale referitoare la vârsta condamnatului politic, impactul asupra carierei sale profesionale, şi afectarea reputaţiei în comunitatea din care făcea parte, suferinţele psihice şi fizice la care a fost supus.
Cu toate acestea s-a observat că deşi a folosit în mod pertinent aceste criterii, judecătorul primei instanţe nu a reuşit să treacă dincolo de această sferă, în domeniul „ideii de echitate" specifică jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în vederea obţinerii unei imagini relativ complete a ceea ce a însemnat suferinţa reclamantului în contextul suferinţei generale a celorlalţi condamnaţi pentru fapte relativ asemănătoare.
S-a apreciat importanţa unei asemenea viziuni dată fiind existenţa unei tendinţe de a exagera din contextul social un anumit caz, cu individualitatea sa şi care, din perspectiva conceptului de echitate poate să creeze o stare de injusteţe în cadrul comunităţii. Ca atare, s-a spus că nu poate exista un plafon maxim sau minim pentru aceste sume, însă judecătorul nu poate extrage din contextul general al comunităţii şi modul de viaţă obişnuit doar profilul psihic - efectiv al condamnatului, fără să nu încalce principiile în echitate care ţin de fundamentul justiţiei democratice.
Urmând această logică instanţa de apel a apreciat că prejudiciul moral suferit de reclamant este cert iar prin aplicarea criteriilor de evidenţiere a acestuia şi raportarea lor la persoana reclamantului, pe de o parte şi ţinând cont de principiile în echitate, pe de altă parte, a stabilit cuantumul prejudiciului la 150.000 € sau echivalentul în lei, reducând astfel suma fixată la fond.
Pentru a se da eficienţă acestei hotărâri, în concordanţă cu normele procesuale civile, a fost admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
3. Recursurile
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român.
Recurentul reclamant a invocat, în susţinerea recursului său, în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt, în esenţă a arătat că decizia este nefondată şi neconformă cu starea de fapt deoarece:
- deşi s-a menţionat că s-a făcut o precizare de acţiune (la 2.000.000 euro) instanţa a reţinut totuşi suma pretinsă iniţial în acţiune şi anume 1.300.000 euro;
- se face trimitere la aspecte care nu au nici o legătură cu speţa, afirmaţii pompoase fără consistenţă juridică deoarece se recurge la compararea situaţiei reclamantului cu cea a altor persoane care au suferit condamnări aproximativ similare, sau care au dus o viaţă ca aceea a reclamantului deşi nu au fost condamnate;
- nu s-a luat în considerare ideea de echitate deşi s-a făcut vorbire de aceasta şi s-a reţinut că reclamantul a fost supus suferinţelor fizice şi psihice el trecând prin „experimentul Piteşti";
- nu s-a precizat cum s-a ajuns la stabilirea cuantumului prejudiciului şi nu s-a indicat considerentul legal care a condus la reducerea sumei.
A fost invocată practica instanţei supreme care a statuat asupra necesităţii reparării integrale a prejudiciului (nu atât pentru a pune victima într-o stare similară aceleia avute anterior, ci pentru a-i procura satisfacţii de ordin material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată) cât şi asupra faptului că stabilirea cuantumului nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale fiind acordate prin aprecierea ca urmare a aplicării de instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea percepţiei consecinţelor acelor vătămări, afectarea situaţiei familiale, profesionale şi sociale (Decizia nr. 297 din 21 ianuarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Recurentul a invocat şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, (cauza Pantea) în ceea ce priveşte interzicerea torturii, dreptul la libertate şi la siguranţă, practici care se regăsesc în măsura arestării în absenţa unor motive plauzibile.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul admiterii în totalitate şi la siguranţă, practici care se regăsesc în măsura arestării în absenţa unor motive plauzibile.
S-a solicita admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul admiterii în totalitate a cererii şi în subsidiar menţinerea deciziei curţii de apel.
Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a solicitat în principal respingerea acţiunii în totalitate şi, în subsidiar, reducerea cuantumului fixat.
S-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în esenţă pentru următoarele motive:
- încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 care obligă la reconstituirea dosarului în care au fost pronunţate hotărârile de condamnare;
- incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Lege în sensul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în vedere drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, sub acest aspect s-a arătat că nu s-a luat în considerare faptul că reclamantul beneficiază din 1 aprilie 1990 de sume care nu sunt modice, care au fost majorate anual şi care în anul 2009 s-au situat la 1.526 lei/lunar; s-a mai arătat că reclamantul beneficiază de o serie de facilităţi în baza aceluiaşi act normativ, ca de exemplu scutiri de impozite, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, transport urban gratuit, 12 călătorii gratuite anual pe calea ferată română clasa I, un bilet gratuit pe an pentru tratament într-o staţiune balneo - climaterică şi altele asemenea; s-a mai arătat că în temeiul hotărârii date de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, reclamantul a beneficiat de vechime în muncă pentru perioada de detenţie şi de armată.
A fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care manifestă moderaţie în acordarea sumelor, estimarea fiind cuprinsă între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor fundamentale.
În întâmpinarea depusă la dosar la recursul formulat de pârât, recurentul reclamant a arătat că pretenţia recurentei pârâte de a se reconstitui dosarul condamnărilor în scopul determinării caracterului politic al acestora este neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 care arată care sunt condamnările politice de drept, printre acestea fiind şi infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen. pentru care reclamantul a fost condamnat.
S-a mai susţinut că toate precizările pe care recurenta pârâtă le face,legat de sumele primite de reclamant în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, sunt mai mult scriptice decât faptice iar faptul că drepturile enumerate le-ar avea în temeiul acelui act normativ nu corespunde realităţii.
Recurentul reclamant a mai arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată nu are legătură cu situaţia specială în care se află acesta şi sunt tendenţioase susţinerile recurentului pârât care afirmă că prin trecerea timpului suferinţa sa s-ar fi atenuat şi sunt menite să demonstreze că se ignoră şi în prezent realitatea cruntă pe care a trăit-o, o viaţă plină de suferinţă şi privaţiuni.
4. Analiza instanţei de recurs.
Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate în cele două recursuri se constată că aceasta este nelegală şi netemeinică pentru considerentele ce urmează:
Acţiunea în pretenţii formulată de reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2004 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Din redactarea art. 1 al acestei legi rezultă în mod clar şi expres că instanţa judecătorească constată caracterul politic al condamnărilor, în condiţiile legii, numai pentru situaţiile menţionate expres la alin. (3) al art. 1 din lege, în primele două alineate ale acestui articol fiind expres menţionate faptele pentru care condamnările pronunţate constituie condamnări cu caracter politic precum şi faptele pentru care condamnările pronunţate constituie de drept condamnări politice.
Pentru condamnările prevăzute de alin. (2) al art. 1 nu se impune o atare constatare, ele fiind numite de lege de drept condamnări cu caracter politic.
Cum în cauza dedusă judecăţii reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 715 din 18 aprilie 1949 a Tribunalului Militar Cluj şi, respectiv, prin sentinţa penală nr. 325 din 4 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al oraşului Stalin, pentru aceeaşi infracţiune, prevăzută de art. 209 pct. 4 C. pen., caracterul politic al condamnării este stabilit ope lege şi deci nu mai trebuie constatat şi, ca urmare, nici refacerea dosarului penal, nu se mai cere.
Critica referitoare la acest aspect, din recursul pârâtului este neîntemeiată.
În temeiul art. 5 alin. (1) din lege orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv, pot solicita instanţei prevăzută la art. 4 alin. (4) (secţia civilă a Tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază persoana îndreptăţită), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În forma iniţială a Legii nr. 221/2009 se prevedea în mod expres în art. 5 alin. (4) că „prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prin Decretul - Lege nr. 118/1990 republicat, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă potrivit O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)".
Art. 261 C. proc. civ. prevede că hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde în mod obligatoriu, elementele arătate de acest articol la pct. 1-8. Între aceste elemente la pct. 5 se prevede în mod expres necesitatea de a insera în hotărâre „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Judecând apelurile cu care a fost investită Curtea de apel a admis apelul pârâtului şi respectiv a respins apelul reclamantului statuând asupra cuantumului despăgubirilor, acestea fiind reduse de la 250.000 euro la 150.000 euro.
Deşi instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a avut în vedere toate elementele de fapt ale cauzei deduse judecăţii a observat că „judecătorul primei instanţe nu a reuşit să treacă <dincolo> de sfera criteriilor, în domeniul <ideii de echitate> specifică jurisprudenţei Curţii Europene" şi din perspective cărora s-a apreciat că trebuie soluţionată cauza.
Curtea de apel însă la rândul ei nu a continuat „această logică juridică a Curţii Europene a Drepturilor Omului", ducând până la capăt argumentaţia şi arătând în concret elementele care i-au format convingerea că suma acordată este prea mare şi că trebuie diminuată. Nu s-au arătat nici elementele propriei aprecieri prin care s-a ajuns la suma de 150.000 euro.
Din contră, motivaţia curţii de apel a rămas la nivelul consideraţiilor de ordin general atunci când a stabilit că „prejudiciul moral suferit de reclamant este cert iar prin aplicarea criteriilor de evidenţiere a acestuia şi raportarea lor la persoana reclamantului, pe de o parte şi, ţinând seama de principiile în echitate, pe de altă parte, va stabili cuantumul prejudiciului la suma de 150.000 euro."
Se constată că hotărârea Curţii de apel a fost pronunţată cu neobservarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (în versiunea legii în vigoare la data apariţiei şi la momentul formulării acţiunii şi la judecarea ei atât în fond cât şi în apel).
Potrivit normei menţionate, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acest4eia până la gradul II inclusiv, pot solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama si de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 si al O.U.G. nr. 214/1999".
Sub acest aspect sunt întemeiate criticile formulate în recursul pârâtului în sensul neluării în examinare a măsurilor reparatorii de care reclamantul a beneficiat în temeiul actelor normative şi ele reparatorii - expres arătate de Legea nr. 221/2009.
Această obligaţie a fost menţinută şi după modificarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Lege, ca urmare a intervenţiei O.U.G. nr. 62/2010, cu începere din 1 iulie 2010 şi prin introducerea alin. (1) la art. 5 prin pct. 2 din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.
Art. 5 alin. (1): „La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor, persecutate din motive politice de dictatura instaurată - cu începere de la 6 martie 1945 cât şi cele deportate în străinătate şi constituite în prizonieri, şi al O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arma şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare".
Instanţa de fond a soluţionat şi ea cauza cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant neavându-se în vedere şi dispoziţiile Decretului - Lege nr. 118/1990 din perspectiva mai sus arătată.
Ca urmare, constatând că în cauză sunt întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-au admis recursurile sub acest aspect şi s-a casat în parte a decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Arad, numai cât priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond s-a făcut pentru a se stabili situaţia de fapt legată de acest aspect al cererii, pentru ca părţile să nu fie private de gradele de jurisdicţie prevăzute de regulile procesuale pentru litigii de natura celui în cauză.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va examina criticile şi apărările părţilor formulate în recursurile lor (şi în întâmpinarea recurentului reclamanta la recursul pârâtului) cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei cât priveşte menţinerea dispoziţiilor din sentinţă referitoare la admiterea acţiunii reclamantului împotriva pârâtului Statul Român, a cărui obligaţie de despăgubiri pentru prejudiciul creat reclamantului - în temeiul Legii nr. 221/2009 a fost corect stabilită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantul Cornea Corneliu şi de pârâtul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva Deciziei civile nr. 102/ A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează în parte decizia, în sensul că desfiinţează sentinţa civilă nr. 25 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.
Păstrează celelalte dispoziţiile ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7432/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3333/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
