ICCJ. Decizia nr. 71/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 71/2010
Dosar nr. 8252/118/2008
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2010
Asupra recursului, constată următoarele:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererile înregistrate pe rolul tribunalului, reclamanţii W.R., B.B., C.M., N.D., M.M., G.A.E., B.D., U.M., I.A., S.R., N.M., C.I., S.A., C.D.M. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu SC P. SA, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti cuvenite şi neacordate, reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă, pentru anii 2005, 2006, 2007, actualizate la data plăţii şi cu dobânda legală.
Prin sentinţa civilă nr. 1376 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul Constanța, secţia civilă, a admis acţiunea reclamanţilor si a obligat pârâta la plata drepturile salariale reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă, pentru anii 2005, 2006, 2007, actualizate la data plăţii şi cu dobânda legală.
Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de recurs la data de 02 februarie 2009, pârâta SC P. SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul criticilor prezentate în expunerea de motive a cererii.
Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea formulată de recurenta-pârâtă SC P. SA de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
S-a apreciat că recurenta-pârâtă pune în discuţie modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum si raportul dintre legea specială şi dreptul comun cu privire la competenţa teritorială în materia dreptului muncii, ori toate aspectele invocate ţin de aplicarea şi interpretarea legii în timp, atribut ce revine instanţei de judecată, iar nu Curţii Constituţionalitate.
Împotriva încheierii de şedinţă pronunţate a formulat cerere de recurs la data de 16 aprilie 2009, recurentul SC P. SA prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte.
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, a fost invocată şi susţinută prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
S-a susţinut în conformitate cu cerinţele dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate configurate în paragraful anterior.
Mai departe, s-a susţinut că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.
În cuprinsul art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - C. muncii sunt indicate actele normative abrogate expres, total sau parţial, urmate de menţiunea orice alte dispoziţii contrare.
Această ultimă sintagmă a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o abrogare implicită.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite.
Prin dispoziţiile art. 62 şi 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
S-a susţinut că cercetarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată se impune, întrucât textul de lege criticat îndeplineşte condiţia prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 - de a fi în legătură cu obiectul dedus judecăţii, întrucât este aplicabil în soluţionarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii şi art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât priveşte competenţa teritorială a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă.
S-a susţinut inclusiv faptul că motivele de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile legale susmenţionate au în vedere principiul efectivităţii juridice, al cărui conţinut a fost dezvoltat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Într-adevăr, excepţia de neconstituţionalitate, ca modalitate juridică prin care poate fi pusă în discuţie în cadrul unui proces, neconformitatea legii cu normele şi principiile constituţionale, a fost instituită în vederea satisfacerii unui interes general, anume asigurarea supremaţiei Constituţiei.
Din această perspectivă, dar şi pentru a releva ideea de contrarietate dintre norma constituţională şi norma controlată, prima instanţă a configurat cu prioritate, dar şi cu precizie, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a cauzei pendinte, acesta fiind reprezentat de prevederile legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - C. muncii - textul de lege pretins neconstituţional, raportate la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României - textele şi principiile constituţionale cărora li s-ar aduce atingere.
De regulă, pentru susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate, respectiv pentru o legală învestire a Curţii Constituţionale, instanţa este obligată să identifice, alături de elementele precizate anterior, şi argumentele juridice aduse de parte în favoarea neconstituţionalităţii.(temeiurile de drept ale respectivei invocări, criticile concrete aduse textului legal pretins neconstituţional).
În acelaşi sens, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate, este ţinută să aibă în vedere practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile acestei autorităţi sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Procedând la o verificare in limine a admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate invocată, instanţa a reţinut în mod corect că textul de lege criticat îndeplineşte, doar din perspectivă strict formală, condiţia prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992, pe considerentul că, este aplicabil în soluţionarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii şi art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la chestiunea de natură procedurală-determinarea competenţei teritoriale a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă.
Însă, pentru a răspunde sensului dispoziţiilor art. 29 alin. (2) - (6) din Legea nr. 47/1992, respectiv ale art. 2 alin. (1) şi (2), referitoare la condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, nu trebuie ignorate criteriile explicite prescrise de lege, dar nici pe cele jurisprudenţiale care configurează în termeni clari competenţa Curţii Constituţionale, în sensul că aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională, cu atributul exclusiv de stabilire a înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale, dar şi faptul că, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională modul de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret. (acesta fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei).
Interpretarea normei juridice are drept scop tocmai desluşirea sensului exact al unui text legal, determinarea ariei sale de aplicare sub aspectul validităţii în raport cu alte norme juridice, ca şi al aplicării sale în spaţiu, în timp şi cu privire la persoane.
În doctrina de specialitate s-a conturat foarte clar ideea, necesară rezolvării cauzei pendinte, conform căreia calificarea unei situaţii-de fapt sau de drept-ca fiind reglementată de o anumită normă juridică, implică, în mod necesar, nu numai determinarea acestei situaţii, dar şi interpretarea normei respective, spre a stabili incidenţa sa.
Însăşi Curtea Constituţională, în cuprinsul mai multor decizii de speţă, a statuat că relaţia dintre normativismul funcţiei legislative şi funcţia interpretativă, proprie celui care aplică legea, este adesea complexă şi contradictorie.
Jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a consemnat în expunerea de motive a deciziilor enumerate de prima instanţă, prin care au fost respinse ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate invocate de părţi, argumente convingătoare referitoare la imposibilitatea de a constitui obiect al controlului de constituţionalitate, situaţiile referitoare la pretinsa neconstituţionalitate a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret dedus judecăţii, un conflict al legilor în timp, respectiv necoroborarea sau necorelarea diverselor acte normative, lipsa de concreteţe, de claritate a dispoziţiilor legale.
Excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul pendinte este într-adevăr raportată la o serie de texte constituţionale, dar este motivată şi susţinută doar pe considerente care evocă, în esenţă, o situaţie de necorelare legislativă intre dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. muncii şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, respectiv un conflict în timp între două acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei.
Pentru o astfel de ipoteză, instanţa de drept comun este cea chemată să identifice normele juridice aplicabile, să analizeze conţinutul acestora şi să facă o adaptare a acestora la faptele stabilite anterior, realizând astfel cuvenitul echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor.
Concluzia evidentă a instanţei este în sensul că, motivarea adusă excepţiei nu poate constitui, prin ea însăşi, un temei de neconstituţionalitate, întrucât priveşte interpretarea legii în procesul aplicării sale, atribuţie ce revine instanţei de judecată de drept comun în faţa căreia se desfăşoară procesul.
Prin urmare, o astfel de excepţie nu poate intra in circuitul efectiv al procedurii jurisdicţionale constituţionale, ceea ce înseamnă că instanţa de control judiciar va valida punctul de vedere al instanţei anterioare, confirmând astfel posibilitatea legală pe care a are orice instanţă de drept comun de a împiedica sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate inadmisibile.
Constatând soluţionat corect litigiul de constituţionalitate susconfigurat, Înalta Curte va valida soluţia pronunţată şi, drept consecinţă, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 70/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 74/2010. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
