ICCJ. Decizia nr. 7184/2010. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7184 /20 12

Dosar nr. 9413/3/2010

Şedinţa publică din 22 noiembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea din data de 4 martie 2009, înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 2827/300/2009, reclamanţii C.L.M. şi C.I. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul general al municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi SC A. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-i oblige pe cei trei pârâţi (fie solidar, fie alternativ) la restituirea contravalorii preţului vânzării imobilului în valoare reactualizată de 250.000 euro (1.062.500 RON), realizată prin contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate absolută s-a constatat prin decizia civilă nr. 803/A din 26 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III -a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului şi, totodată, să-i oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, totodată, a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor 60 - 63 C. proc. civ.

Chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice a depus, la rândul său, întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie. De asemenea, chematul în garanţie a chemat, la rândul său, în garanţie pe pârâta SC A. SA pentru ca în cazul în care va cădea în pretenţii să fie obligată societatea menţionată la restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. C1. din 23 decembrie 1996.

Pârâta chemată în garanţie SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a susţinut netemeinicia cererii de chemare în garanţie.

La termenul din 16 decembrie 2009, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa luând act de cererea modifîcatore a acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 10032 din 18 decembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) teza a I-a din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă, sub nr. 9413/3/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1456 din 25 octombrie 2010, pronunţată în dosarul menţionat anterior, s-a admis în parte cererea principală, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a fost obligat Municipiul Bucureşti să plătească reclamanţilor suma de 27.021.020 ROL, actualizată în raport cu indicele anual de inflaţie; a fost respinsă cererea principală în contradictoriu cu SC A. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost anulată cererea formulată în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului Bucureşti; a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice; a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească Municipiului Bucureşti suma de 27.021.020 ROL, actualizată cu indicele anual de inflaţie; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu SC A. SA, ca neîntemeiată, şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de SC A. SA, ca rămasă fără obiect.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata valorii de piaţă a imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil cu privire la care s-a admis acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 803 din 26 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut ca apartamentul nu era susceptibil de a fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriaşii au dreptul la restituirea preţului actualizat al apartamentelor dobândite cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul la valoarea de circulaţie a bunului proprietarilor ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. Prin „contracte desfiinţate", în sensul art. menţionat, urmează a se înţelege ipoteza celor împotriva cărora au fost admise acţiuni în revendicare. Reclamanţii nu se regăsesc într-o astfel de situaţie, contractul acestora de vânzare-cumpărare fiind constatat nul pentru încălcarea unor norme imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Obligaţia de despăgubire revine Municipiului Bucureşti, întrucât cererea se întemeiază pe raporturile juridice născute între părţi ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi pe efectele pe care le-a produs asupra acestor raporturi juridice declararea nulităţii absolute a acestui contract.

S-a reţinut, astfel, că reclamantul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu pârâtul Municipiul Bucureşti, acesta din urmă fiind reprezentat la încheierea contractului de SC A. SA.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecăţii vizează pe reclamanţi, pe de o parte şi pe pârâtul Municipiul Bucureşti, pe de altă parte, astfel încât acestuia din urmă, în calitate de vânzător, îi revine obligaţia de restituire a preţului.

Pentru aceste motive, cererea a fost găsită întemeiată numai în parte, reclamanţii fiind îndreptăţiţi numai la restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie, iar nu la valoarea de circulaţie a bunului.

Asupra cererilor de chemare în garanţie, s-au reţinut următoarele:

Cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti împotriva Ministerului Finanţelor Publice a fost admisă, dându-se astfel eficienţă dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora s-a reţinut că Municipiul Bucureşti, deşi vânzător, nu a reţinut preţul menţionat în contract, ci l-a virat în contul extrabugetar constituit la Ministerul Finanţelor Publice.

Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu SC A. SA, a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece raporturile juridice existente între SC A. SA şi Primăria municipiului Bucureşti sunt specifice unui contract de mandat, comisionul de 1% reglementat de Legea nr. 112/1995 şi de Normele Metodologice de aplicare ale acesteia fiind preţul contractului de mandat, contraprestaţie pentru obligaţia asumată de mandatar, de a încheia în numele şi pe seama mandantului Primăria municipiului Bucureşti contractul de vânzare-cumpărare. Acest contract de mandat a fost executat, dovada acestui fapt fiind încheierea contractului de vânzare-cumpărare, motiv pentru care mandatarul a fost îndreptăţit la primirea comisionului şi păstrarea lui.

Tribunalul a arătat că declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu are nici un efect asupra contractului de mandat, soarta contractului de mandat nedepinzând de cea a contractului ce a format obiectul său.

Cererile de chemare în garanţie formulată de SC A. SA au fost respinse ca rămase tară obiect ca urmare a respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 841 A din 3 noiembrie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii reclamanţi C.I., C.L.M., şi de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P.M.B, reţinând următoarele;

Prima instanţă a observat corect că, urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, apelanţii - reclamanţi au dreptul doar la restituirea preţului plătit actualizat, în condiţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Nu pot fi primite susţinerile apelanţilor - reclamanţi conform cărora contractul nr. C1./1996 ar fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deoarece dacă s-ar proceda în acest fel s-ar nesocoti aspectele de drept statuate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 803/A/2002. Nulitatea este tocmai sancţiunea civilă care intervine în cazul încheierii unui act juridic cu nerespectarea dispoziţiilor legale edictate pentru valabila sa întocmire.

Prima instanţă a reţinut greşită că obligaţia de restituire a preţului plătit actualizat revine pârâtului Municipiul Bucureşti în calitate de cocontractant, deoarece există o dispoziţie legală specială prin care se stabileşte obligaţia de restituire a preţului actualizat în sarcina Ministerului Finanţelor. Este vorba de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., însă prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a admis cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti împotriva Ministerului Finanţelor Publice.

Faţă de cele arătate, Curtea a reţinut că în cauză trebuia obligat Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului plătit.

Cu toate acestea, Curtea nu a schimbat hotărârea primei instanţe în sensul arătat, deoarece a apreciat că dacă s-ar proceda în acest fel s-ar agrava situaţia Ministerului Finanţelor Publice în propria cale de atac, în condiţiile în care Municipiul Bucureşti, prin primar general, nu a atacat sentinţa, iar reclamanţii nu critică sentinţa sub acest aspect, ci doresc doar să li se acorde valoarea de circulaţie a imobilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac.

Reţinând că soluţia de obligare a Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la restituirea preţului plătit cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a rămas irevocabilă prin neapelarea acesteia de către persoana obligată, Curtea a constatat că nu se poate admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către Ministerul Finanţelor Publice, în privinţa obligaţiei principale, deoarece dacă s-ar proceda în acest fel s-ar nesocoti aspectele de drept soluţionate prin partea de hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, din perspectiva cererii de chemare în garanţie, nu a fost primită, cu motivarea că în privinţa acestui raport juridic nu s-a împlinit termenul de prescripţie, care începe să curgă de la momentul obligării Municipiului Bucureşti la restituirea preţului. întrucât temeiul admiterii cererii de chemare în garanţie este dispoziţia legală specială, chematul în garanţie nu se poate deroba de obligaţia de garanţie prin intermediul excepţiei reglementate prin art. 1351 (vechiul C. civ.), care ar fi putut fi invocată doar în raporturile dintre cumpărător şi vânzător, dacă acesta din urmă nu a fost introdus în proces şi probează că ar fi avut mijloace necesare pentru a câştiga judecata.

Pentru motivele arătate, Curtea a constatat că necesitatea respectării principiilor care guvernează judecata în apel (non reformatio in pejus şi tantum devolutum cuantum apellatum) face posibilă doar o singură soluţie în prezenta cale de atac şi anume respingerea apelurilor ca nefondate,şi că,de altfel, soluţia primei instanţe are, în final, aceleaşi efecte ca şi soluţia prin care Ministerul Finanţelor Publice ar fi fost obligat direct către reclamanţi la restituirea preţului actualizat plătit cu ocazia încheierii vânzării.

Aprecierile primei instanţe relative la respingerea cererii de chemare în garanţie a SC A. SA au fost găsite de către Curte ca fiind corecte, deoarece contractul de prestări servicii (de mandat în exprimarea primei instanţe) are o existenţă de sine stătătoare, iar restituirea prestaţiilor executate în baza acestuia nu poate fi dispusă într-un cadru procesual al cărui obiect nu este respectivul contract.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.I. şi C.L.M. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului Bucureşti.

Prin recursul lor, reclamanţii C.I. şi C.L.M. au criticat hotărârea recurată ca fiind lipsită de temei legal, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat că instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, acordându-le doar preţul din contractul de vânzare-cumpărare actualizat cu rata inflaţiei.

Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că actul de vânzare a fost încheiat cu încălcarea unor norme imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi astfel trebuie să fie sancţionaţi, fără însă să precizeze în concret dispoziţiile legale imperative încălcate, deşi aceştia au depus diligente pentru aflarea situaţiei juridice a apartamentului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, şi astfel se încadrează în prevederile legii speciale privind despăgubirea cu preţul reactualizat, conform expertizei tehnice care a fost admisă de instanţa de fond.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului Bucureşti, a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În primul rând, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti, având în vedere următoarele considerente:

În mod greşit, s-a apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procedură pasivă Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, avându-se în vedere principiul relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ.

Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.

Prin „calitate procesuală" se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenta identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei reprezentând restituirea preţului actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii,care nu poate fi întemeiat decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii.

S-a mai arătat, că, în plan procesual, calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speţa Municipiul Bucureşti, prin mandatar SC A. SA) şi nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, nerevenindu-i astfel obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, întrucât prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, introdus prin O.U.G. 184/2002, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat, corespunzător contractului anulat prin sentinţă judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.

Pe fondul cauzei, s-a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 1337, art. 1341 şi următoarele din C. civ., motiv pentru care s-a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, dispoziţie de drept comun, ce nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu.

De asemenea, s-a arătat că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanţelor Publice şi să-i acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză, actualizat cu indicele de inflaţie.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva pârâtei SC A. SA, precum şi de obligare a acesteia la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. C1. din 23 decembrie 1996, este nelegală.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenţii reclamanţi şi recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului Bucureşti, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin recursul lor, reclamanţii, susţinând că în mod greşit instanţele de fond şi apel le-au acordat doar preţul din contractul de vânzare-cumpărare actualizat cu rata inflaţiei, reţinând că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deşi aceştia au depus diligente pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, invocă implicit nelegalitatea deciziei recurate ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În raport de situaţia de fapt pe deplin stabilită de instanţele fondului şi necontestată de părţi, potrivit căreia, prin decizia civilă nr. 803 din 26 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. C1. din 23 decembrie 1996, încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, în calitate de vânzător şi pârâţii C.I. şi C.L.M., reclamanţii din prezentul litigiu, cu motivarea că apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract nu era susceptibil de înstrăinare în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, se constată că actul de vânzare-cumpărare nu a devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, astfel că, în speţă, devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora reclamanţii au dreptul doar la restituirea preţului plătit actualizat şi nu dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora chiriaşul cumpărător al cărui contract a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Susţinerea reclamanţilor în sensul că au depus diligente pentru aflarea situaţiei juridice a apartamentului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi, astfel, „se încadrează în prevederile legii speciale privind despăgubirea lor cu preţul plătit reactualizat, conform expertizei tehnice care a fost admisă de instanţa de fond", referindu-se la preţul de piaţă al imobilului în litigiu, nu poate fi primită şi analizată, întrucât dacă s-ar proceda astfel s-ar încălca puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce a constituit titlul pârâţilor, ceea ce nu este admisibil.

Prin urmare, recursul declarat de reclamanţi este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului Bucureşti este, de asemenea, nefondat.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Aşadar, în cauză, pentru ipoteze dedusă judecăţii, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea preţului actualizat, potrivit textului de lege mai sus indicat.

Este nefondată şi critica potrivit căreia nu Ministerul Finanţelor Publice, ci Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în speţă, dat fiind faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.

Astfel, deşi prima instanţă a reţinut greşit, faţă de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., că obligaţia de restituire a preţului plătit actualizat revine pârâtului Municipiul Bucureşti, în calitate de parte contractantă, dispoziţie intrată în puterea lucrului judecat, întrucât nu s-au formulat critici împotriva acesteia pe calea apelului de către partea obligată şi care astfel nu a mai putut fi reformată în căile de atac, se constată că instanţele de fond şi apel au făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, când au stabilit în sarcina recurentului pârât obligaţia de restituire a preţului plătit actualizat cu indicele de inflaţie urmare a admiterii cererii de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti.

Aceasta deoarece prevederile speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant", astfel încât, în speţă, nu-şi mai găseau aplicarea, în privinţa restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile C. civ., care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii - art. 1377, art. 1341-1345 C. proc. civ., ci dispoziţiile speciale, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea în litigii de natura celui de faţă a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţie contra evicţiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu a formulat în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice.

Critica potrivit căreia greşit s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva pârâtei SC A. SA, pentru obligarea acesteia la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. C1. din 23 decembrie 1996, este, de asemenea, nefondată, deoarece contractul de prestări servicii are o existenţă de sine stătătoare, iar restituirea prestaţiilor executate în baza acestuia nu poate fi dispusă într-un cadru procesual al cărui obiect nu îl constituie respectivul contract.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursurilor declarate de reclamanţi şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului Bucureşti, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.I. şi C.L.M. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 841 A din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 892/2010. Civil		ICCJ. Decizia nr. 675/2010. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: