ICCJ. Decizia nr. 892/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 892/2010
Dosar nr. 26597/3/2007
Şedinţa publică de la 12 februarie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 333 din 14 februarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 26597/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta G.F. împotriva pârâţilor S.R., prin M. F., B.A. şi B.E., U.M. şi U.F., G.M., F.V. şi F. V., admiţându-se, în prealabil, excepţia cu acest obiect.
Totodată, s-au respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanţie formulate, pe de o parte, de pârâţii F.V. şi V. împotriva S.R., prin M.F.P., a P.M. Bucureşti şi a SC F. SA, pe de altă parte, de pârâta M.M. împotriva S.R., precum şi de S.R. împotriva SC F. SA.
S-a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâta M. M. împotriva reclamantei G.F. privind stabilirea dreptului de servitute.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparaţie, normele acesteia având caracter derogator de la normele dreptului comun, după intrarea în vigoare a acestei legi, restituirea imobilelor ce se încadrează în prevederile art. 2 se poate face doar cu respectarea procedurii speciale instituite de această lege.
Introducerea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este posibilă, deoarece legea specială primează în raport de normele dreptului comun.
Caracterul obligatoriu al acestei proceduri prealabile se desprinde din considerentele Deciziei nr. IX din 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, existenţa procedurii speciale de restituire a imobilelor conform Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, inadmisibilitatea cererii de restituire în condiţiile dreptului comun, neputând fi interpretată în sensul restrângerii accesului la justiţie, în condiţiile în care art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie controlul judecătoresc asupra dispoziţiilor emise în cadrul procedurii administrative.
Accesul la justiţie în sensul art. 6 din C.E.D.O. nu este afectat, întrucât nu exclude posibilitatea reglementării în dreptul intern a unor proceduri administrative speciale de reparaţie, care împiedică promovarea altor mijloace de valorificare a dreptului subiectiv, inclusiv pe calea acţiunii în revendicare, indiferent dacă aceasta este formulată împotriva S.R. sau a persoanelor fizice care au dobândit bunul prin cumpărare de la deţinătorul acelui imobil, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 905 din 28 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Acţiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură (acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar).
Legile reparatorii, respectiv Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, nu prevăd nici o interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva chiriaşului cumpărător de la stat, deţinător actual al bunului.
Acţiunea în revendicare nu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci rămâne supusă dispoziţiilor dreptului comun, art. 480 C. civ., întrucât legea specială reglementează numai măsurile reparatorii în raporturile dintre persoanele îndreptăţite şi unităţile deţinătoare, deci în raport cu alţii decât persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la stat.
Nici un text din Legea nr. 10/2001 nu vizează raporturile dintre adevăratul proprietar şi chiriaşii cumpărători, singurele dispoziţii fiind cele cuprinse în art. 45 (fost art. 46), dar numai sub aspectul acţiunii în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare şi nicidecum din perspectiva acţiunii în revendicare şi a comparării titlurilor de proprietate.
A admite teza conform căreia o cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este inadmisibilă, ar avea drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, art. 3 C. civ. şi art. 6 din C.E.D.O., texte ce reglementează principiul liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Art. 21 alin. (4) din Constituţia României prevede că jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative.
A considera că reclamanta are deschisă numai calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă prin aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, ar însemna tocmai nesocotirea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia României şi s-ar refuza examinarea în fond a cererii reclamantei.
În consecinţă, în mod nelegal tribunalul a respins acţiunea în revendicare, admiţând excepţia admisibilităţii cererii, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs toţi pârâţii, după cum urmează:
I. Prin motivele de recurs, pârâta M.(fostă G.) M. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Î n mod greşit, s-a apreciat că ar fi întrunită premisa unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., deoarece recurenta - pârâtă nu este posesorul neproprietar, ci este unicul proprietar recunoscut prin titlu legal, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 1481 din 19 decembrie 1996, titlu ce nu a fost desfiinţat de nicio lege sau de vreo hotărâre dată de instanţa de judecată.
De asemenea, pentru ca acţiunea de revendicare prin compararea titlurilor de proprietate să fie admisibilă, trebuie să existe 2 titluri de proprietate; or, în speţă, există doar un singur titlu, respectiv contractul de vânzare - cumpărare, care reprezintă un bun în sensul Convenţiei Europene, în timp ce reclamanta nu este titulara unui bun actual şi nici chiar a unei speranţe legitime, în sensul jurisprudenţei europene, deoarece a obţinut despăgubirile materiale în locul imobilului.
- Î n mod greşit, s-a constatat că legile reparatorii nu prevăd nicio interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar, împotriva chiriaşului cumpărător de la stat, deţinător actual al bunului.
Legea specială nu ar putea nici să îngrădească, nici să împiedice accesul la justiţie, în sensul procesual al dreptului la acţiune, de care reclamanta a beneficiat deja: dreptul de a sesiza instanţa, dreptul de a propune probe pe excepţie, dreptul de a exercita cai de atac, însă, în sens material, dreptul la acţiune trebuie să se aplice conform textelor de lege speciale, de care reclamanta nu a înţeles să uzeze în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
- Î n mod eronat, instanţa de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001 reglementează numai raporturile persoanelor îndreptăţite cu persoanele juridice deţinătoare, nu şi cu persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la stat.
Persoana îndreptăţită ar fi trebuit să formuleze cerere în constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare, în temeiul art. 45 din aceeaşi lege, însă aceasta a rămas în pasivitate, astfel încât titlul recurentei nu a fost niciodată contestat, consolidându-se, ca urmare a prescripţiei dreptului la acţiune în sens material.
Reclamanta a uzat deja de legile reparatorii speciale, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, cerând şi obţinând despăgubiri (prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 1985 din 20 noiembrie 1998 şi actualizarea sumei prin Dispoziţia nr. 7982 din 16 mai 2007), astfel încât, la momentul actual, unicul proprietar al imobilului este recurenta. Permiţând un nou demers al reclamantei, instanţa acceptă o îmbogăţire fără just temei a acesteia, care va avea în final în patrimoniul său atât suma de bani în cuantum reactualizat, cât şi imobilul în materialitatea sa.
- Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor nu sunt încălcate principiul liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Reclamanta nu are în patrimoniul său un bun actual conform jurisprudenţei C.E.D.O., în sensul unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, din moment ce a optat de la început pentru masurile reparatorii în bani, astfel încât nu beneficiază de protecţia normelor europene, care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamantă.
II. Prin motivele de recurs, pârâţii F.V. şi F. V. au formulat critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Cererea în revendicare potrivit dreptului comun este inadmisibilă, în condiţiile existenţei unei legi speciale de reglementare a regimului juridic al unor imobile preluate abuziv, instituind o procedură administrativă specială prealabilă, fapt ce atrage aplicabilitatea imediată şi exclusivă a acesteia, atât sub aspectul dreptului substanţial, cât şi al dreptului procesual, pentru toate situaţiile ce intră în domeniul său de aplicare.
Aşadar, Legea nr. 10/2001 era singura cale viabilă prin care foştii proprietari puteau obţine recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor pe care le-au deţinut în trecut, inclusiv în ipoteza în care statul a vândut imobilele către chiriaşi.
În acest sens, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a arătat că neatacarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat între stat şi chiriaş de către fostul proprietar în termenul de 18 luni prevăzut de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ori nerevendicarea imobilului în acelaşi termen închide persoanei îndreptăţite, verus dominus, orice posibilitate de a dobândi imobilul de care a fost deposedat.
Respingerea cererii în revendicare, ca inadmisibilă, nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi accesul la justiţie şi nici nu constituie un refuz de soluţionare a cauzei.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D. L.F. nu este un drept absolut ori nelimitat şi nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile.
Dimpotrivă, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acţiuni în justiţie.
În niciuna din deciziile pronunţate de C.E.D.O. până în prezent, nu s-a statuat asupra admisibilităţii acţiunilor de revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Toate motivele care au condus la condamnarea stratului roman în cauzele pronunţate până în prezent au avut în vedere alte argumente decât cele referitoare la accesul reclamanţilor la o instanţă prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
- Respingerea, ca inadmisibilă, a cererii în revendicare nu încalcă nici dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.O.
Restituirea imobilului prin echivalent prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului nu încalcă această normă, practica C.E.D.O. fiind unanimă în a acorda despăgubiri şi a obliga statul român să plătească foştilor proprietari contravaloarea valorii de circulaţie a imobilelor preluate şi nerestituite în natură, ca alternativă viabilă la imposibilitatea restituirii în natură; or, în cauză, reclamanta a obţinut dreptul la despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului revendicat.
Mai mult, niciuna din condiţiile aplicării protecţiei instituite de art. l din Protocolul nr. 1 nu este întrunită: astfel, bunul revendicat nu este actual, întrucât imobilul nu se află în patrimoniul reclamantei, ci al recurenţilor pârâţi; calitatea de calitatea de titular al dreptului de proprietate nu-i este recunoscută reclamantei, nici printr-o hotărâre judecătorească şi nici ca urmare a finalizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură la finele căreia urmează să primească despăgubiri; legea de reparaţie nu este de natură a da naştere în patrimoniul părţii a unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
III. Prin motivele de recurs, pârâţii B.A., B. E., U.M. şi U.F. au formulat critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că aprecierea instanţei de apel în sensul că cererea în revendicare este admisibilă este contrară Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a decis că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., întrucât calea oferită de Legea specială nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă şi asigură plenitudinea de jurisdicţie.
IV. Prin motivele de recurs, pârâtul S.R., prin M.E.F., a susţinut, la rândul său, că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, procedura care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.
Prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu este încălcat dreptul liberului acces la instanţă, reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât, în cazul existenţei unei proceduri de natura celei menţionate anterior, doar decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului jurisdicţional.
În conformitate cu jurisprudenţa C.E.D. O., dreptul de acces la instanţă nu este un drept absolut, putând fi supus unor limitări legale.
Accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, după cum a statuat instanţa supremă în Decizia nr. 33/2008.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.
Observându-se că sunt identificabile critici comune ale recurenţilor, urmează a fi analizate împreună, pentru asigurarea coerenţei argumentării soluţiei adoptate în cauză, din perspectiva criteriilor de apreciere a admisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este de reţinut, în primul rând, că Tribunalul a sancţionat pe reclamantă prin respingerea cererii în revendicare ca inadmisibilă pentru faptul de a nu fi iniţiat şi parcurs procedura legii speciale în materia măsurilor reparatorii acordate pentru imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989, respectiv Legea nr. 10/2001.
Or, după cum au arătat înşişi pârâţii în cursul procesului, inclusiv prin motivele de recurs, reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ce a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 7982 din 16 mai 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Prima instanţă, fără a verifica acest aspect şi fără a analiza relevanţa sa în examinarea acţiunii în revendicare, a conchis în sensul neparcurgerii procedurii administrative, ceea ce echivalează cu admiterea greşită a excepţiei admisibilităţii cu acest unic argument.
Este adevărat că recurenţii au reiterat susţinerile cu acest obiect, ca şi cele privind efectele în proces ale formulării notificării şi absenţei unui demers al reclamantei pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995, în scopul de a sprijini soluţia primei instanţe.
Aceste susţineri nu sunt, însă, relevante pe aspectul inadmisibilităţii cererii în revendicare, ci pe fondul cererii, care nu a fost cercetat de către prima instanţă, după cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel, urmând a fi avute în vedere cu ocazia reluării judecăţii în faţa tribunalului.
Astfel, faptul că reclamanta a solicitat prin notificare doar despăgubiri, conform susţinerilor recurenţilor, reprezintă o chestiune de temeinicie a cererii în revendicare, care ar fi îndreptăţit o examinare în fond a pretenţiilor reclamantei şi o comparare a titlurilor de proprietate.
De altfel, chiar recurenţii M.M. şi F.V. şi V. au plasat acest argument în analiza comparativă a titlurilor pretinse de părţile adverse asupra aceluiaşi imobil, susţinând că reclamanta nu a înfăţişat un titlu, iar titlurile pârâţilor s-au consolidat prin neatacarea lor înăuntrul termenului special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, faptul că reclamanta nu a formulat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi asimilată cu neparcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001, ci are relevanţă tot în contextul comparării titlurilor.
Or, prima instanţă nu a procedat la evaluarea comparativă a titlurilor şi nici nu a reţinut, cel puţin, argumente de natura celor redate anterior, invocate prin motivele de recurs, respectiv obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi absenţa unui demers judiciar al reclamantei pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate între pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, argumente care ar fi putut socotite ca vizând fondul cauzei.
În al doilea rând, se reţine că toţi recurenţii - pârâţi au făcut trimitere la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Chiar dacă acea decizie nu era pronunţată la momentul soluţionării cauzei în primă instanţă în acest dosar, se impune referirea la conţinutul său, atât pentru a se răspunde susţinerilor recurenţilor, cât şi pentru a se releva particularităţile unei cereri în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce nu au fost avute în vedere de către prima instanţă în cauză.
Contrar susţinerilor tuturor recurenţilor, hotărârea pronunţată în temeiul art. 329 C. proc. civ., nu confirmă soluţia admisibilităţii unei asemenea cereri în revendicare.
Dimpotrivă, în cuprinsul său se arată exprzssis w/bis că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.
Aşadar, în măsura în care reclamantul se prevalează de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F., nu se poate socoti că cererea în revendicare este inadmisibilă, în considerarea simplei existenţe a Legii nr. 10/2001.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată s-au invocat drept temei juridic al pretenţiilor reclamantei atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.L.F., fără ca prima instanţă să dea eficienţă acestora din urmă, cu toate că, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României, tratatele şi instrumentele juridice internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, fac parte din dreptul intern şi nu pot fi ignorate în analiza raporturilor juridice deduse judecăţii ce intră în sfera de aplicare a unor asemenea reglementări internaţionale.
În contextul unui asemenea temei juridic, prima instanţă trebuia să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi să examineze cererea pe fond, comparând titlurile părţilor în raport de elementele consacrate în jurisprudenţa constantă a C.E. D.O. conturată chiar în zecile de cauze româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu S. şi P.
Astfel, se impunea analizarea existenţei unui „bun” în sensul celui dintâi alineat, atât în patrimoniul reclamantei, cât şi în cel al pârâţilor persoane fizice care pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată, a unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate şi dacă aceasta este prevăzută de lege, justificată şi proporţională cu scopul urmărit.
În absenţa unei asemenea evaluări, nu se poate socoti că s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii fiind greşită în raport de temeiul juridic al acesteia reprezentat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E.D.L.F.
În aceste condiţii, susţinerile recurenţilor referitoare la exigenţele acestei norme internaţionale nu pot constitui argumente în favoarea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă, interesând fondul cauzei, ce urmează a se analiza cu ocazia reluării judecăţii în faţa tribunalului, ce va avea în vedere motivele de recurs pe acest aspect.
În compararea titlurilor, vor fi luate în considerare criteriile de apreciere descrise în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, inclusiv posibilitatea indemnizării corespunzătoare a fostului proprietar prin mecanismul Legii nr. 10/2001, ţinând cont de faptul că, în jurisprudenţa sa constantă din cauzele româneşti soluţionate, C.E.D.O. a apreciat că Fondul „Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi nici nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.
Date fiind considerentele anterioare, suficiente pentru conturarea soluţiei de menţinere a deciziei prin care s-a constatat că, în mod greşit, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, nu este necesară evaluarea celorlalte motive de recurs prin care se tinde la susţinerea legalităţii sentinţei.
În consecinţă, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală, urmând ca reluarea judecăţii în primă instanţă, urmare a desfiinţării sentinţei cu trimitere spre rejudecare, să aibă în vedere considerentele expuse în prezenta decizie cu privire la examinarea în fond a cererii în revendicare din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F.
Drept urmare, va respinge recursurile, ca nefondate, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE:
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii M. (G.)M., F.V., F.V., B. A., B.E., U.F., U.M. şi de S.R., prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 905 din 28 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 952/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7184/2010. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
