ICCJ. Decizia nr. 778/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 778/2010
Dosar nr. 38024/3/2007
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Prin acţiunea înregistrată la 1 noiembrie 2007, reclamantul B.N. a chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul general, solicitând obligarea acestuia, la plata contravalorii construcţiilor edificiate pe terenul situat în Bucureşti, sectorul 3, construcţii demolate în baza Decretului nr. 151/1989, fără plata despăgubirilor şi fără ca, uterior, pe acest teren să fie ridicată o altă construcţie, cu obligarea pârâtului plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 4732 din 6 mai 1998 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de autoarea reclamantului, B.E. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fiind obligat acesta să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 850 mp, situat la adresa mai sus indicată, suprafaţă care a fost rectificată ulterior, sub aspectul întinderii, la 825 mp, prin încheierea din 16 septembrie 1998 a aceleiaşi instanţe.
Prin procesul-verbal din 21 mai 1999 autoarea reclamantului a fost pusă în posesie asupra terenului, iar prin notificarea nr. 1845 din 30 iulie 2001, aceasta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţia compusă din parter şi etaj, 12 apartamente plus o magazie, construcţie ce a fost demolată, notificarea nefiind soluţionată.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
La data de 9 mai 2008, reclamatul şi-a precizat acţiunea, în sensul că aceasta se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, faţă de lipsa răspunsului referitor la notificarea emisă în temeiul acestei legi, cu privire la despăgubirile solicitate pentru construcţia demolată.
Prin sentinţa nr. 1833 din 19 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată.
A. obligat pârâtul Municipiul bucureşti prin Primarul General să emită o dispoziţie de restituire, prin propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 247/2005, in favoarea reclamantului, pentru construcţia demolată.
Pentru a hotârî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
A stabilit că, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) din actul normativ menţionat, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi suprafeţele ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, în speţă terenul fiind restituit prin hotărâre judectorească, iar pentru construcţia demolată, propunându-se măsuri reparatorii.
Instanţa de fond a constatat că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, astfel încât, acestea fiind abrogate, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, s-a apreciat că, în acord cu noile dispoziţii ale legii se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, faţă de respingerea de către prima instanţă a expertizei de specialitate pentru evaluare imobilului, încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi a susţinut că, Legea nr. 10/2001 nu poate interzice sau limita accesul şi exercitarea dreptului oricărui cetăţean la restituirea unui bun preluat abuziv, jurisdicţiile speciale administrative având caracter facultativ.
Au fost dezvoltate motive privind nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, făcându-se referiri la Cauza Faimblat contra României, în care C.E.D.O. a reţinut că "ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă judecătorească nu a fost proporţională cu scopul urmărit, iar faptul că instanţele judecătoreşti le-au opus reclamanţilor, existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă", în măsura în care, reclamantului nu i s-au acordat măsuri reparatorii, iar aceştia nu au nicio garanţie să le obţină.
S-a subliniat în conţinutul criticilor menţionate că, această Hotărâre este obligatorie pentru Statul Român şi că, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, se prevede că atunci cînd există neconcordanţe între pactele internaţionale şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 392/ A din 22 iunie 2009 a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
A reţinut că, prin soluţia pronunţată, tribunalul nu a încălcat dreptul reclamantului de a avea acces la un tribunal imparţial, independent. S-a stabilit că o astfel de condiţie prelabilă nu încalcă prevederile art 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi, chiar să îl supună unor limitări sau restricţii, iar o modalitate prin care statul poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că accesul la justiţie, presupune în mod necesar, însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posbilitatea de a se adresa unei instanţe judecătoreşti.
Ca atare, Legea nr. 10/2001 a reglementat nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie, măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile art. 26 alin. (3) din actul normativ de reparaţie, precum şi refuzul unităţii deţinătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (l) din acelaşi act normativ.
De aceea, nu se poate reţine o neconcordanţă între dreptul intern şi dreptul comunitar.
Instanţa de apel a făcut referire şi la Cauza Le Comp te s.a contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că „raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intevenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale (.) ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte, exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".
Tribunalul a aplicat si interpretat corect dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum şi pe cele reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Din perspectiva analizei conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al acestei legi, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora, entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, precum şi cuantum acestora, neatacate în instanţă, în termenul prev. de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după modificare.
De aceea, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24, 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul, care prezintă situaţia imobilului, respectiv a terenului ce a fost restituit reclamantei, în baza sentinţei civile nr. 4732 din 6 mai 1989 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 şi, cu privire la care autoarea reclamantului a fost pusă în posesie, reiterând criticile din apel referitoare la încălcarea accesului la justiţie, la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001, care limitează şi restrâng accesul la justiţie, prin obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative obligatorii, la nelegalitatea respingerii cererii privind încuviinţarea unei expertize tehnice pentru stabilirea valorii construcţiilor demolate.
S-a invocat de către recurentul - reclamant, lipsa de rol activ a instanţei, care a ignorat dispoziţiile art. 492 C. civ., precum şi încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor, invocând ca temei de drept, art. 129 pct. 2 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a făcut referire la practica judiciară C.E.D.O., invocând în motivarea deciziei, Hotărârile pronunţate în cauza Golder contra Regatului Unit şi, în cauza Le Compte ş.a contra Belgiei.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului şi schimbarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed.
Acţiunea formulată de reclamant a fost iniţial întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ. şi prevederile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţie, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, fila 3 Dosar 38024/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Conform precizării ulterioare, din data de 9 mai 2008, aflată la fila 34 dosar fond, reclamantul a arătat că acţiunea sa, se întemeiază pe dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, faţă de lipsa răspunsului la notificarea nr. 1845 din 30 iulie 2001, prin care a solicitat despăgubiri băneşti pentru clădirile imobilului din str. O., demolat în baza Decretului nr. 151/1989, înscris aflat la fila 15 dosar fond.
În cuprinsul notificării, autoarea B.E. învederează că imobilul-teren i-a fost restituit în proprietate, ca efect al sentinţei civile nr. 4732/1998 a Judecătoriei sectorului 3, Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Ca atare, în raport de respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, potrivit căruia reclamantul este acela care fixează cadrul juridic dedus judecăţii, şi în raport de obiectul învestirii instanţei: stabilirea despăgubirilor băneşti pentru imobilul demolat, conform precizării reclamantului, este de observat că sunt nefondate criticile privind inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.
Astfel, nu se poate reţine cu temei că, refuzul unităţii notificate şi, respectiv, al instanţei de a determina cuantumul despăgubirilor băneşti, pentru un imobil preluat în mod abuziv de stat, echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecăţii, principiu de drept, care, în speţă, a fost respectat de deplin de instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii reclamantului şi care a fost precizată, pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
În acest mod este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării concrete, în fapt şi în drept, de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate, impuse de acest articol.
Refuzul persoanei juridice notificate de a soluţiona cererea, nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanţei de judecată, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie.
Într-un astfel de caz, în care lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul de a emite decizie, refuzul nu rămâne necenzurat, pentru că nici o prevedere legală, nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptăţit de a se adresa instanţei de judecată, acest drept fiind consfinţit şi prin art. 21 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărie persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Legiuitorul a prevăzut că, Decizia adoptată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (când această procedură devine aplicabilă, în acord cu Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite) poate fi atacată cu contestaţie, în condiţiile Legii nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar în cadrul acestui litigiu se poate analiza printre altele şi cuantumul despăgubirilor, iar aceasta nu imprimă un caracter efectiv, dreptului de acces la o instanţă.
În speţă, constatând că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, instanţele au reţinut corect, în ceea ce priveşte susţinerile reclamantului pentru stabilirea, în concret de către instanţă a despăgubirilor cuvenite, că acestea sunt vădit neântemeiate, faţă de reglementările speciale, având ca obiect acordarea despăgubirilor, ce vor fi calculate şi stabilite, potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII alin Legea nr. 247/2005, precum şi, faţă de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestui text de lege, „măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite, potrivit prezentei legi cu soluţionare notificării".
Soluţionarea de către instanţă, învestită potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu acţiunea prin care are a cenzura pe planul legalităţii, refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde notificării, la emiterea unei dispoziţii de restituire prin propunerea acordării de măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantului, pentru imobilul - construcţie demolată, ce a fost situat în Bucureşti, sectorul 3, constituie o garanţie a respectării dreptului de proprietate, prin Decizia nr. 20/2007 pronunţată deSECŢIILE UNITE- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind competenţa de soluţionare pe fond, în primă instanţă a cererilor având ca obiect şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În acest mod este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenţie, hotărârea pronunţată fiind în spiritul normelor de reparaţie, stabilite prin actul normativ special şi al proteguirii dreptului de proprietate.
Nu pot fi reţnute ca fondate, în limitele argumentelor mai sus redate, criticile recurentului - reclamant privind respingerea cererii de probatoriu cu expertiză şi nici încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor.
Referirea instanţei de apel, în motivarea argumentelor sale, prin care a respins criticile din faza de control judiciar ordinar, la Hotărârile C.E.D.O. - invocat ca motiv de recurs- nu constituie un motiv de nelegalitate şi nu încalcă principiile contradictorialităţii, oralităţii procesului civil, orice trimitere realizată de instanţa de judecată la practica judiciară, pentru a răspunde criticilor reclamantului, reprezentând o respectare a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentul de practică judiciară invocat de instanţa de apel, reprezentând un răspuns la critica reclamantului, privind încălcarea de către instanţă a dreptului acestuia de a avea acces la un tribunal imparţial şi independent, cu referire concretă la practica internaţională C.E.D.O.
De altfel, este de observat că motivele de recurs ale reclamantului sunt contradictorii.
Pe de o parte se susţine de către reclamant, în conţinutul criticilor expuse, că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi acţiunea este întemeiată, conform precizării de la fila 34 dosar tribunal, pe tărâmul legii speciale, cu respectarea principiului disponibilităţii procesului civil, iar pe de altă parte, criticile din recurs, fac referire la temeiuri de drept comun, inaplicabile în speţă, faţă de cadrul juridic şi obiectul acţiunii reclamantului.
În acest sens, este în afara analizei, fiind invocată ca motiv nou în recurs, critica privind aplicabilitatea art. 492 C. civ., temei de drept comun, care nu poate fi incident în cauză, în raportul juridic dedus judecăţii, configurat în baza Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, recursul sub toate motivele invocate urmează a fi respins, Înalta Curte făcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 392/ A din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 806/2010. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 734/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
