ICCJ. Decizia nr. 736/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 736/2010
Dosar nr. 29413/3/2005
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 26 august 2005, astfel cum a fost precizată la 17 februarie 2006, reclamantul V.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la 50.000 Euro despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratamente medicale, consultaţie medicală, medicamente şi transport în perioada 27 iunie 1990 şi până în prezent şi ulterior, până la sfârşitul vieţii, precum şi la 200.000 lei cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 922 din 22 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, la data de 14 iunie 1990, reclamantul a fost reţinut, în contextul evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990, în zona Pieţei Universităţii, întrucât în autoturismul său se găsea o furcă.
Acesta a recunoscut că deţinea asupra sa arme albe şi a fost dus la o unitate militară din zona Măgurele – Sectorul Agricol Ilfov, împreună cu alte sute de persoane, fiind recunoscut la 18 iunie 1990 de către caporalul C.M., militar în termen la UM 0396 Bucureşti.
Din declaraţia acestui martor a rezultat că reclamantul făcea parte dintre persoanele care au pătruns, la 13 iunie 1990, în curtea Televiziunii Române şi îi incita pe cei din jur la acte de dezordine şi asediere a acestei instituţii.
Astfel, nu s-a putut reţine ipoteza avansată de reclamant, în sensul că nu a avut nicio legătură cu evenimentele din 13 – 15 iunie 1990.
Coroborând declaraţiile menţionate cu rezoluţia din 3 iulie 1991, dată în dosarul nr. 1708/P/1991, a rezultat că reclamantul a participat la aceste evenimente, fără a se putea, însă reţine în sarcina sa săvârşirea vreunei infracţiuni.
În condiţiile în care, din evidenţele autorităţilor, nu a rezultat perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, deşi aceasta era o obligaţie esenţială a autorităţilor care l-au reţinut, stabilirea acestui aspect s-a făcut pe baza celorlalte probe administrate, ocazie cu care s-a constatat că reclamantul a lipsit de acasă aproximativ 10 zile.
S-a considerat că, faţă de dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul are dreptul la repararea pagubei pentru perioada cât a fost privat de libertate, restrângerea libertăţii acestuia fiind nelegală faţă de prevederile art. 23 din Constituţie, cu raportare la art. 143, art. 144, art. 148 şi urm. C. proc. pen., întrucât nu a existat o ordonanţă de reţinere şi nici un mandat de arestare preventivă; mai mult, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reţinerea este nelegală cu atât mai mult cu cât s-a dispus neînceperea urmării penale prin rezoluţia din 3 iulie 1991.
La stabilirea întinderii reparaţiei, potrivit art. 505 C. proc. pen., instanţa a ţinut seama de durata privării de libertate precum şi de consecinţele produse asupra persoanei acestuia.
S-a considerat că nu au fost dovedite sumele pretins cheltuite pentru restabilirea stării de sănătate a reclamantului şi nici prejudiciile materiale pentru distrugerea autoturismului şi sustragerea de bunuri proprietate personală.
Cât priveşte prejudiciul moral, tribunalul a apreciat că se impune repararea acestuia.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În apelul său, pârâtul a susţinut că durata lipsirii de libertate, stabilită ca fiind de 10 zile, nu a fost dovedită cu înscrisuri oficiale, conform art. 505 C. proc. pen. şi că nu au fost administrate probe nici cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, respectiv cu privire la consecinţele vătămării sau măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a reclamantului.
S-a reţinut că acordarea sumei de 5000 Euro cu titlu de despăgubiri morale reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.
Ministerul Public – Parchetul de lângă Tribunalul Bucureşti a arătat, prin motivele sale de apel, că instanţa de fond nu a exercitat rol activ în ceea ce priveşte administrarea probatoriului de către reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta a susţinut că traumele psihice şi fizice suferite în timpul anchetei se manifestă şi în prezent.
S-a susţinut că daunele morale nu pot fi refuzate reclamantului, însă acordarea acestora nu se poate face decât în cazul în care se dovedeşte că partea a suferit un prejudiciu nepatrimonial.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 714 A din 13 noiembrie 2007, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata contravalorii în lei a sumei de 2500 Euro, cu titlu de daune morale.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 10 zile, reclamantului i s-a adus atingere reputaţiei, iar durerile psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
S-a considerat, însă, că probele administrate, înscrisuri şi martori, nu sunt de natură să conducă la o evaluare atât de mare a prejudiciului suferit de reclamant, întrucât nu s-a putut stabili o situaţie de fapt certă, respectiv că, prin reţinerea abuzivă, acesta ar fi fost împiedicat să desfăşoare o viaţă socială normală şi că, după perioada reţinerii, ar fi avut dificultăţi în ce priveşte reintegrarea sa socială datorită antecedentelor penale, sau că situaţia sa familială, profesională şi socială a avut de suferit.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi reclamantul V.M.
Recurentul pârât a criticat Decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, în condiţiile în care cererea introductivă a fost promovată după 13 ani de la emiterea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 3 iulie 1991, cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Cea de a doua critică a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, reglementare cadru a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, instituind, prin alin. (8), şi un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, de 1 an, prin derogare de la dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Recurenta a criticat Decizia atacată şi pe motivul prevăzut de art. 304 şi pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, nu a avut în vedere că toate temeiurile de drept invocate de reclamant se referă la procese penale, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă, în condiţiile în care nu există vreo hotărâre de achitare a reclamantului şi nici o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, respectiv vreun document din cele la care se referă art. 504 C. proc. pen. S-a învederat că, în acest context, se impunea respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
În subsidiar, recurentul pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în strânsă legătură cu excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a vizat nemotivarea hotărârii în ceea ce priveşte modalitatea de cuantificare a daunelor, cu atât mai mult cu cât reclamantul a recunoscut participarea sa la evenimentele din 13 – 15 iunie 1990.
Prin recursul său, reclamantul a arătat că o cuantificare în bani a prejudiciului moral suferit, ca urmare a traumelor de natură psihică ce i-au fost provocate este, evident, greu de realizat, însă evaluarea instanţei de apel la 2500 Euro este greşită, indiferent care ar fi criteriul în baza căruia s-a făcut.
A mai arătat recurentul reclamant că, ulterior pronunţării deciziei instanţei de apel, a făcut demersuri pentru a dovedi tratamentul la care a fost supus în timpul detenţiei, sens în care a făcut referire la fotografii din dosarul de anchetă, pe care însă nu le-a depus.
Examinând criticile formulate de recurentul reclamant, Curtea va reţine că acestea nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În realitate, fără a invoca vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, recurentul îşi exprimă nemulţumirea referitoare la modul de cuantificare a daunelor morale de către instanţa de apel, argumentele sale nefiind susţinute de pretinse încălcări ale dispoziţiile legale ce reglementează această materie.
De asemenea, recurentul reclamant a făcut referire la probe noi, fotografii, pe care însă nu le-a produs ulterior declarării recursului, această critică neputând fi astfel analizată.
În aceste condiţii, Curtea va constata că niciuna dintre criticile invocate nu se circumscrie motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu permite cenzurarea deciziei recurate.
Ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. ultim C. proc. civ., se va constata nulitatea recursului reclamantului.
În ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea va reţine că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs invocat de pârât, referitoare la încălcarea termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, critică ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiată.
Într-adevăr, în ceea ce îl priveşte pe reclamant s-a întocmit la Secţia Parchetelor Militare dosarul nr. 1926/P/1991 în care s-a dispus la 3 iulie 1991 neînceperea urmării penale faţă de acesta.
Soluţia dispusă de organele de cercetare penală nu a fost însă comunicată reclamantului, aspect ce a fost învederat chiar în cuprinsul acţiunii.
Ca atare, corect, instanţele de fond şi apel au considerat că acţiunea reclamantului nu este prescrisă, acesta fiind în termen să formuleze cererea câtă vreme soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu i-a fost comunicată.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia acţiunea reclamantului ar fi inadmisibilă, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv prevederile codului de procedură penală, Curtea va constata că prin art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004, invocat de altfel de recurent în dezvoltarea motivelor de recurs, se menţionează expres că repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor este cel care răspunde patrimonial pentru toate acţiunile urmare cărora o persoană suferă o pagubă prin săvârşirea unor erori judiciare, atât în accepţiunea Codului de procedură penală, cât şi în cea a Legii 303/2004.
Critica formulată de recurentul pârât în acest sens este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceleaşi considerente se va respinge ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurentul pârât.
S-a susţinut, totodată, că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică decât în cazul unui proces penal, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă.
Această apărare a fost analizată de prima instanţă, care a considerat în mod corect că restrângerea libertăţii reclamantului nu poate fi apreciată decât ca fiind nelegală, atât în raport de dispoziţiile art. 23 din Constituţia României, de dispoziţiile art. 143, art. 144 şi art. 148 C. proc. pen., întrucât nu a existat ordonanţă de reţinere sau mandat de arestare preventivă, cât şi în raport de dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în condiţiile în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluţia din 3 iulie 1991 din dosarul 1708/P/1991.
Critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate sub aspectul modalităţii de cuantificare a daunelor, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată.
Chiar dacă nu s-a putut stabili cu exactitate perioada privării de libertate a reclamantului, jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au statuat în sensul că lipsirea de libertate a unei persoane, pe o perioadă cât de mică, aduce atingere onoarei şi reputaţiei persoanei, iar suferinţele fizice şi psihice pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri băneşti.
De altfel, invocând acest motiv de recurs, recurenta pârâtă a înţeles să critice Decizia atacată pentru netemeinicie, nereferindu-se la probaţiunea extrem de precară, critică ce nu poate fi analizată întrucât se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogat.
Pentru toate aceste considerente se va constata că recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 714/A din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 753/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 732/2010. Civil → |
|---|
