ICCJ. Decizia nr. 753/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 753/2010
Dosar nr. 449/103/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă, la data de 2 februarie 2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a solicitat instanţei să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pârâtului M.C.
Prin sentinţa civilă nr. 102C din 19 februarie 2009 a aceleiaşi instanţe, s-a respins cererea formulată de reclamant.
Instanţa a reţinut că din declaraţia pârâtului rezultă că acesta s-a stabilit pe teritoriul Italiei, unde a stat fără forme legale, fiind returnat la 18 decembrie 2008 în baza Decretului emis de Prefectura Provinciei Roma.
Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la liberă circulaţie şi prevede că acest drept poate să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
În condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Italiei, restrângerea dreptului la liberă circulaţie nu se impune ca o măsură necesară într-o societate democratică, justificată de interesul public.
Prin Decizia civilă nr. 76 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, pentru cauze cu minori, de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile sus menţionate.
A reţinut instanţa de apel că Decizia Prefectului de Roma, din 16 iunie 2008, care invocă fapte infracţionale săvârşite în perioada 2003 – 2008 nu a fost comunicată intimatului pentru a putea uza de căile de atac şi nici nu face dovada împrejurărilor prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Raportat la aceste aspecte, stabilirea fără forme legale a pârâtului pe teritoriul statului italian, fără a se dovedi un comportament necorespunzător din partea acestuia, nu impune luarea măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite.
Nu s-a reţinut nici incidenţa dispoziţiilor HG nr. 1347/2007.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea, ca nelegală, pentru următoarele motive:
Autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile italiene în baza HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 cu modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la libera circulaţie se stabilesc prin lege, aşa încât ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români să poată circula în străinătate.
Art. 17 din legea supremă reglementează protecţia acordată de statul român în cazul cetăţenilor români, aflaţi în străinătate, cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor ce le revin acestora şi cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Măsura restrângerii se justifică, în speţă, pentru apărarea ordinii, situaţie prevăzută printre cele limitative, enumerate de art. 53 din Constituţie.
Migraţia ilegală se aplică şi celor care au intrat pe teritoriul unei ţări fără a avea documentele legale, precum şi celor care au încălcat regulile de tranzit.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern.
Pentru aceste considerente, a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a prevederilor constituţionale, cât şi a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O.
Actul normativ menţionat reprezintă baza legală în dreptul intern pentru aplicarea măsurii de restrângere, fiind dat cu respectarea dispoziţiilor C.E.D.O. şi îndeplineşte calităţile legii, în sensul că este accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
România a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziţie de doi până la şapte ani, la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state pe o perioadă de doi ani după aderare.
Tot legislaţia comunitară mai prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, respectând scopul de a-şi căuta un loc de muncă şi de a munci, cu respectarea art. 5, art. 7 şi art. 8 din Directiva 2004/38/CE.
În ceea ce priveşte aplicarea directivei, s-a arătat că, în conformitate cu art. 33, expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă, ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepse privative de libertate.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac şi pe fond, restrângerea dreptului de circulaţie al pârâtului, în Italia.
Analizând Decizia civilă recurată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel a reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
Instanţa nu a considerat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituţiei sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulaţie, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.
Deşi, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la libera circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)].
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei decizii a Prefecturii din Roma, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat şi nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita părţii una dintre valorile mai sus menţionate.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Pe de altă parte, suspendarea, pentru o perioadă de doi ani, a aplicării Directivei, în cazul României şi Bulgariei, în situaţia lucrătorilor, cu excepţia celor care respectă condiţiile de lucru ale statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea, nu sunt incidente în speţă deoarece intimatul a fost returnat pentru şedere ilegală pe teritoriul statului italian, iar nu pentru desfăşurarea unei munci fără respectarea legislaţiei statului respectiv.
Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Cele două condiţii sunt îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă.
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Cum reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul M.C. s-ar afla într-una din acele situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, se va reţine că instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Deoarece nu există dovada unei condamnări definitive în Italia, se va constata că nu s-a făcut dovada că intimatul reprezintă o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice.
În concluzie, întrucât reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor împotriva deciziei nr. 76 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 808/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 736/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
