ICCJ. Decizia nr. 806/2010. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 806/2010
Dosar nr. 2977/3/2007
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 22 octombrie 2001, reclamantele P.I. şi I.V. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Culturii şi cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României, şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să le restituie, în natură, opera „C.P." sculptată de C.B. sau să fie obligaţi la plata contravalorii acesteia, fără a arăta temeiul de drept pe care îşi fundamentează pretenţia dedusă judecăţii.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că lucrarea „C.P." este opera artistică a sculptorul C.B. şi a fost dobândită de tatăl lor, G.R., prin cumpărare de la autor, la o dată la care numele artistului nu era de notorietate internaţională.
Reclamantele au susţinut că autorităţile comuniste i-au solicitat tatălui lor să le predea sculptura sub motiv că ar fi „fost furată dintr-un cimitir" şi că, ulterior, deşi s-au făcut mai multe demersuri pentru a le fi restituită, sub diverse pretexte: stabilirea provenienţei, evaluare, expunere etc., acest lucru le-a fost refuzat, lucrarea găsindu-se în toată această perioadă la Muzeul Naţional de Artă al României.
Cu certificatul de moştenitor nr. 155 din 24 iunie 1996 emis de BNP E.M.S., reclamantele au probat că au calitatea de moştenitoare ale defunctul G.R., decedat la data de 9 august 1975.
Prin sentinţa civilă nr. 12810 din 3 decembrie 2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, având în vedere valoarea declarată a obiectului litigiului şi reţinând că este învestită cu judecarea unei acţiuni în revendicare în procedura dreptului comun, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Învestit cu soluţionarea litigiului, prin sentinţa civilă nr. 990 din 7 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi a respins cererea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că sculptura în litigiu aparţine patrimoniului cultural naţional, fiind un bun de interes public, caz în care, în raport de dispoziţiile art. 136 din Constituţie şi art. 29 din OG nr. 68/1994, reclamantele nu pot fi titularele dreptului de proprietate asupra unui asemenea bun şi, pe cale de consecinţă, nu au calitate procesuală activă sub aspectul cererii în revendicare dedusă judecăţii.
În argumentarea soluţiei, instanţa a reţinut şi faptul că autorul reclamantelor a vândut sculptura statului la data de 30 mai 1957, şi, ca atare, acest bun nu a fost transmis pe cale succesorală în patrimoniul reclamantelor. În plus, fiind vorba de un bun mobil, prin simplul fapt al posesiunii, statul este prezumat, în baza art. 1909 C. civ., a fi proprietarul sculpturii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, iar prin Decizia civilă nr. 35/ A din 11 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, a respins apelul ca nefondat, pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă.
În motivarea hotărârii, s-a reiterat concluzia potrivit căreia, atât timp cât bunul în litigiu aparţine patrimoniului cultural naţional şi domeniului public al statului, acesta este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil şi, ca atare, nu poate face obiectul unei cereri în revendicare.
Instanţa a apreciat şi că, în mod just tribunalul a reţinut că atât timp cât sculptura a fost înstrăinată statului de către autorul reclamantelor, acestea nu au dobândit un drept de proprietate asupra sculpturii pe cale succesorală, precum şi argumentul referitor la prescripţia achizitivă instantanee care a fi operat în favoarea statului de la momentul în care acesta a intrat în posesia bunului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele. Prin Decizia nr. 27850/1/2004 pronunţată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamantele I.P. şi Ş.A. (moştenitoare a recurentei V.I.) împotriva Deciziei nr. 35/ A din 11 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, s-a casat Decizia precum şi sentinţa nr. 990 din 7 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a trimis cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dreptul de proprietate, fie publică, fie privată, ca orice drept subiectiv, se bucură de protecţie juridică, iar titularul acestuia are exerciţiul acţiunilor prin care tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea situaţiei anterioare.
În cazul promovării unei acţiuni în revendicare, persoana care se pretinde a fi proprietar, adică reclamantul, trebuie să facă dovada că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Într-un astfel de proces, cerinţa referitoare la calitatea procesuală activă se analizează prin verificarea de către instanţă a existentei identităţii între persoana reclamantului şi titularul dreptului dedus judecăţii.
Or, în speţă, există identitate între persoanele care au promovat acţiunea în revendicare şi titularul dreptului de proprietate.
Astfel, titularul dreptului de proprietate asupra sculpturii a cărei revendicare se cere a fost G.R., persoană care a decedat la data 9 august 1975, iar reclamantele sunt moştenitoarele acestuia.
Cum reclamantele au acceptat moştenirea autorului lor, s-a produs o confuziune de patrimonii şi cum autorul lor a fost titularul dreptului de proprietate asupra sculpturii în litigiu, există identitate între persoana reclamantelor şi moştenitorii titularului dreptului dedus judecăţii, caz în care, cerinţa referitoare la calitatea procesuală activă este îndeplinită.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, căruia i s-au dat îndrumări de a avea în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului, ştiut fiind că numai bunurile dobândite în mod valabil de către stat pot fi declarate ca aparţinând domeniului public şi că nici o persoană nu poate fi privată de dreptul său de proprietate asupra unui bun prin acţiunea organelor statului, decât în condiţiile prevăzute în mod expres şi restrictiv prin lege.
În Decizia pronunţată, instanţa de recurs a menţionat faptul că prin art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, a fost recunoscută posibilitatea persoanelor care invocă caracterul ilegal al preluării bunurilor culturale mobile de către autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 de a le revendica, pe cale judecătorească.
Aşa fiind, instanţele urmau să verifice condiţiile în care sculptura în litigiu a fost preluată în patrimoniul statului şi, pe cale de consecinţă, să stabilească dacă aceasta a fost preluată de stat cu un titlu valabil sau fără un asemenea titlu, dispunând cu privire la temeinicia cererii deduse judecăţii.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2977/3/2007, la data de 22 ianuarie 2007.
La data de 13 martie 2007, reclamantele şi-au precizat acţiunea, arătând că bunul mobil a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, preluarea acestuia fiind, de fapt, o confiscare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. 80 din Legea nr. 182/2000, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În şedinţa publică din data de 13 martie 2007, pârâtul Muzeul Naţional de Artă a României a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, precum şi excepţia inadmisibilităţii precizării acţiunii, excepţii ce au fost respinse pentru motivele reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată.
În şedinţa publică din data de 8 mai 2007, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a invocat excepţia prescripţiei prevăzută de art. 1909 C. civ., pe care tribunalul a unit-o cu fondul cauzei, apreciind că analizarea prevederilor acestui text de lege este o chestiune de fond şi nu o excepţie de procedură, în sensul art. 137 C. proc. civ.
În şedinţa publică din data de 15 aprilie 2008, apărătorul reclamantelor a solicitat, în baza art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., faţă de concluziile raportului de expertiză, ca în cazul în care instanţa va stabili restituirea sculpturii sub formă de despăgubiri, acestea să fie acordate la nivelul sumei de 30 milioane euro, respectiv valoarea la care sculptura ar fi fost apreciată, dacă nu ar fi existat motivele de diminuare a valorii acesteia. A arătat că solicită, în cazul în care se va dispune restituirea în natură a imobilului, să fie achitată reclamantelor şi suma de 15 milioane euro, reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat valoarea bunului.
Tribunalul a acceptat precizarea făcută de reclamante, prin apărător, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că nu se modifică obiectul cererii, ci se solicită restituirea în natură a bunului şi valoarea obiectului pierdut/pierit, aspect ce ţine de fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 832 din 6 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie opera „C.P." aparţinând sculptorului C.B.
În rest, acţiunea a fost respinsă şi au fost obligate pârâtele la plata către reclamante a sumei de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ. şi a reţinut că reclamantele au calitate procesuală activă în prezenta acţiune, stabilindu-se în mod irevocabil prin Decizia instanţei de recurs că autorul reclamantelor, G.R., decedat la data de 09 august 1975, a fost titularul dreptului de proprietate cu privire la opera „C.P.", aparţinând sculptorului C.B.
La dosar a fost depusă scrisoarea sculptorului C.B. către pictorul G.P., în care se arată că dreptul de proprietate asupra sculpturii a fost transmis domnului R., prieten al sculptorului.
Tribunalul a reţinut că astfel, printr-un început de dovadă scrisă, susţinut de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, s-a făcut dovada actului juridic consensual, a convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată între sculptorul B. şi autorul reclamantelor, dovadă constatată de altfel în mod irevocabil şi de instanţa de recurs.
A constatat tribunalul că analiza incidenţei art. 1909 C. civ. sub aspectul calificării calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi - respectiv dacă este vorba de persoane împotriva cărora se poate invoca dreptul de proprietate în termen de 3 ani sau acţiunea este imprescriptibilă -, este în strânsă legătură cu aplicarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, s-a analizat dacă sculptura „C.P." a fost preluată abuziv de la proprietarul său de către stat, fără un titlu valabil, sau dreptul de proprietate s-a transmis ca urmare a unui act juridic valabil încheiat.
Constatarea valabilităţii titlului statului are, pe de-o parte, importanţă sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 80 alin (2) din Legea nr. 180/2000, potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Pe de altă parte, în cazul în care se constată că Statul Român nu a preluat bunul mobil cu titlu valabil, nu este incidentă situaţia de excepţie prevăzută de alin. (2) al art. 1909 C. civ., când acţiunea se prescrie în 3 ari de la data „furtului", întrucât nu este îndreptată împotriva celui de-al treilea, ci este îndreptată împotriva posesorului de rea-credinţă, caz în care acţiunea devine imprescriptibilă.
Poziţia procesuală a părţilor în proces a fost constantă cu privire la modalitatea de dobândire a sculpturii de către Statul Român, reclamantele afirmând preluarea abuzivă a acesteia de către organele securităţii statului, în timp ce pârâtele au pretins că bunul mobil cultural a intrat în posesia statului prin cumpărare de la R.M., soţia lui G.R.
Tribunalul a reţinut că ambele martore, M.B.S. şi C.D.M., au învederat o preluare abuzivă a bunului mobil, cu încălcarea prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, cu excepţia numai a unei cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Martorii propuşi de Muzeul Naţional de Artă al României nu au invocat cunoaşterea directă a preluării bunului mobil de către stat, aceasta fiind mediată prin intermediul înscrisurilor de care au luat cunoştinţă în desfăşurarea activităţii lor.
Din înscrisurile depuse de pârâţi la dosar a rezultat că sculptura intitulată „C.P." a fost înregistrată în patrimoniul cultural naţional prin Ordinul nr. 3543/1958 emis în baza Decretului nr. 409/1955.
Prin Ordinul nr. 3543/1958 emis la data de 31.01.1958 s-au transmis din administrarea Ministerului Învăţământului şi Culturii - Direcţia Generală a Artelor Plastice în administrarea Muzeului de Artă al R.P.R., lucrările de artă plastică prevăzute în procesul - verbal din 4 decembrie 1957, iar prin procesul - verbal din 30 mai 1957 au fost predate de la gestionarul Direcţiei Artelor Plastice către gestionarul Muzeului de Artă mai multe obiecte, printre care şi statueta ce face obiectul prezentului litigiu.
Din procesul-verbal din data de 30 mai 1957, ce poartă antetul Muzeului de Artă al R.P.R., rezultă că o comisie specială a muzeului a examinat operele prezentate spre cumpărare şi a hotărât recepţionarea lor definitivă, cu trecerea în secţia Galeria Naţională, fiind identificată ca operă şi o statuetă din piatră, intitulată „C.P." a sculptorului C.B., oferită de R.M., la preţul de 25.000 lei.
A mai fost depusă la dosar o notă de contabilitate aparţinând Direcţiei pentru Arte Plastice ce are drept obiect „fond de bază - valori de muzee, transmis cu Ordinul nr. 3543/1958" în valoare totală de 138.153.825 lei.
De asemenea, a mai fost depusă la dosar fişa de inventar a bunului cultural, din care rezultă că acesta a fost dobândit prin achiziţie de la R.M., la data de 30 mai 1957.
Tribunalul a constatat că toate înscrisurile depuse de către pârâţi în vederea dovedirii achiziţionării statuetei în baza unui act juridic încheiat cu R.M. provin de la aceştia, neexistând nici un început de dovadă cu privire la consimţământul exprimat al proprietarului vânzător.
Rezultă din înscrisurile administrate, că statueta a fost examinată de o comisie care a hotărât achiziţionarea acesteia şi trecerea în patrimoniul secţiei Galeria Naţională, pentru suma de 25.000 lei, însă nu rezultă că proprietarul a fost de acord cu încheierea vânzării - cumpărării şi că s-a achitat această sumă de bani. Coroborând înscrisurile depuse cu declaraţiile martorilor propuşi de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, a rezultat că după ce comisia de achiziţii stabilea, pe de-o parte, interesul statului în cumpărarea bunului cultural şi, pe de altă parte, preţul, era încheiat un contract de vânzare - cumpărare, respectiv actul juridic translativ de proprietate. Tribunalul a constatat că nu s-a făcut nici o dovadă a virării preţului către proprietar, documentul contabil depus reprezentând descărcarea de gestiune de la Direcţia Generală Arte Plastice şi transmiterea către Muzeul de Artă al R.P.R. al tuturor bunurilor a căror administrare s-a transmis prin Ordinul nr. 3543/1958.
Coroborând lipsa oricărei dovezi în gestiunea Ministerului Învăţământului şi Culturii de la acea dată şi a consimţământului proprietarului cu privire la vânzarea - cumpărarea statuetei cu declaraţiile martorilor propuşi de reclamante, din care rezultă preluarea în fapt, confiscarea abuzivă făcută în contextul istoric al anilor 1956-1957, tribunalul a constatat că preluarea statuetei s-a făcut, în realitate, fără încheierea unui act juridic valabil, neexistând astfel un titlu valabil translativ de proprietate către Statul Român. S-a constatat că nu s-a invocat nici o cauză de utilitate publică a preluării statuetei de către stat, iar, pe de altă parte, că nu s-a făcut dovada unei drepte şi prealabile despăgubiri, care să fi fost acordată autorilor reclamantelor.
Prin urmare, în condiţiile art. 6 alin (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998, statueta din piatră „C.P." a fost preluată de către stat în fapt, fără a exista un titlu valabil, translativ de proprietate, şi fără respectarea prevederilor art. 481 C. civ. şi a prevederilor art. 8 din Constituţia în vigoare în anul 1956, potrivit cărora, dreptul de proprietate particulară era ocrotit şi garantat de lege.
Cu privire la prevederile art. 1909 C. civ. invocate de către pârâte, tribunalul a reţinut că nu există situaţia de excepţie, prevăzută de alin. (2) al acestui text de lege, ci cea reglementată de alin. (1), caz în care, pentru a interveni prescripţia este necesar ca posesia să fie reală, utilă, şi să fie exercitată cu bună-credinţă.
Astfel, tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte Statul Român, prin faptul constării preluării abuzive a sculpturii, fără titlu valabil, s-a răsturnat şi prezumţia de bună - credinţă, instituită în baza art. 1899 alin. (2) C. civ. Astfel, buna - credinţă reprezintă, conform dispoziţiilor art. 1898 alin. (1) din C. civ., credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, ori cel care a preluat abuziv un bun nu se poate prevala de aceasta.
În ceea ce priveşte pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, tribunalul a constatat că acesta are calitatea de administrator al bunului cultural, deţinându-l pentru altul. Neprevalându-se de o posesie utilă, şi având calitatea de detentor precar, calitate transmisă prin ordinul nr. 3543/1958 al Ministrului Culturii, Muzeul Naţional de Artă al României nu poate invoca prevederile art. 1909 alin. (1) C. civ., neexercitând o posesie utilă, ci una precară, stăpânirea materială a bunului limitându-se la deţinerea acestuia pentru altul.
Reţinând, aşadar, că reclamantele sunt proprietare ale bunului, prin moştenire de la autorul lor şi că pârâtele nu deţin un titlu valabil cu privire la bunul cultural, în condiţiile art. 480 şi următoarele C. civ. şi ale art. 80 din Legea nr. 182/2000, tribunalul a admis acţiunea în revendicare mobiliară şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor, opera intitulată „C.P." aparţinând sculptorului C.B.
În ceea ce priveşte solicitarea făcută de reclamante, în sensul de a se constata că, urmare a acţiunii necorespunzătoare de întreţinere şi expunere a sculpturii, valoarea obiectului litigiului s-a diminuat, ceea ce reprezintă o pieire parţială a obiectului litigiului, cerere formulată în condiţiile art. 132 C. proc. civ., tribunalul a reţinut că cele două ipoteze, respectiv restituirea în natură şi restituirea prin echivalent a bunului pierdut sau pierit, se exclud reciproc.
Textul de lege face referire la o pieire efectivă, în totalitate, a bunului şi nu la o scădere a valorii acestuia, datorată unui eveniment exterior, de natura delictului, care se poate constata doar în cadrul unei acţiuni de sine stătătoare, a unui capăt de cerere principal, izvorât din răspunderea pentru delicte, unde urmează a fi analizată fapta, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă.
Prin urmare, tribunalul a constatat că nu se poate pronunţa asupra unei „pieiri" parţiale a bunului, acesta regăsindu-se în natură, în prezent, cu o valoare eventual diminuată, dar care nu reprezintă o pieire în sensul avut în vedere de art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României.
La termenul de judecată din data de 28 octombrie 2008, intimatele reclamante P.I. şi A.Ş. au formulat cerere de aderare la apel, prin care au criticat modul de soluţionare al cererii privind plata contravalorii cu care s-a diminuat valoarea de circulaţie a sculpturii, astfel cum rezultă din raportul de expertiză.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, prin Decizia civilă nr. 206 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că apelurile sunt nefondate şi le-a respins, pentru următoarele considerente:
Aspectele sesizate prin motivele de apel cu privire la timbrajul cererii de chemare în judecată au fost în mod corect soluţionate de către instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora sunt scutite de taxă de timbru acţiunile în revendicare formulate în temeiul acestei legi.
În speţă, reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect principal revendicarea bunului cultural mobil, acţiune scutită de taxă de timbru, potrivit dispoziţiilor legale arătate.
Dispoziţiile cuprinse în art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 vizează natura bunului, respectiv aceea de bun cultural mobil, astfel încât prevederile referitoare la scutirea de taxă de timbru nu se aplică exclusiv cererii de restituire în natură, ca modalitate de soluţionare a revendicării, ci şi capătului subsidiar de acţiune, care are, în realitate, caracterul unei restituiri în echivalent a bunului revendicat.
Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri proprietarilor bunului mobil revendicat, în situaţia nerestituirii în natură a acestuia, echivalează cu dreapta şi justa despăgubire la care ar fi îndreptăţiţi pentru bunul preluat de stat.
Nefondat este şi motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare a bunului cultural mobil mai înainte de a se solicita constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat restituirea statuetei „C.P.", bun cultural mobil al cărui regim juridic este reglementat de dispoziţiile Legii nr. 182/2000.
Art. 80 din acest act normativ prevede că pot fi revendicate bunurile culturale mobile preluate ilegal de către autorităţi ale Statului după 6 septembrie 1940, fără a condiţiona exercitarea acestei acţiuni de constatarea nulităţii actului de preluare.
În lumina acestor dispoziţii legale, coroborate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de acţiuni în revendicare are obligaţia de a analiza valabilitatea titlului statului, fără a depăşi limitele investirii prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, analizarea modului de preluare a bunului de către stat prezintă importanţă atât sub aspectul îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 80 din Legea nr. 182/2000, pentru a putea fi revendicat bunul cultural mobil, cât şi sub aspectul aprecierii bunei credinţe a posesorului şi aplicării prevederilor art.1909 C. civ., invocate de apelanţii pârâţi.
Procedând la analizarea modului de preluare de către stat a statuetei „C.P.", instanţa de fond a apreciat în mod corect că acesta a fost ilegal şi abuziv.
Apelantele pârâte au invocat ca mod de dobândire actul de vânzare-cumpărare încheiat cu R.M., soţia lui G.R., autorul dreptului de proprietate asupra statuetei „C.P.", însă nu au fost în măsură să prezinte acest înscris.
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 1295 C. civ., vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplu acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului.
Cu toate acestea, în cauză este vorba de un obiect care avea o valoare de peste 250 lei chiar la momentul preluării, astfel încât ad probationem era necesară prezentarea unui înscris sau a unui început de dovadă scrisă, afară numai dacă a existat o imposibilitate de a preconstitui o dovadă scrisă - art. 1197 - 1198 C. civ. Or, apelantele pârâte nu au făcut dovada imposibilităţii de preconstituire a acestui înscris.
Incendierea Muzeului Naţional de Artă al României în anul 1989 nu poate constitui o cauză de forţă majoră neprevăzută a nereconstituirii dovezii scrise, întrucât aceasta este ulterioară momentului preluării bunului, iar pe de altă parte, apelantele nu au invocat nici un moment existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică.
Ordinul nr. 3543/1958 emis în baza Decretului nr. 409/1955, procesele - verbale din 4 decembrie 1957 prin care au fost predate de la gestionarului Direcţiei Artelor Plastice către gestionarul Muzeului de Artă mai multe obiecte de artă, printre care şi statueta „C.P." şi fişa de inventar a bunului cultural, din care rezultă că acesta a fost dobândit prin achiziţie de la R.M., nu pot fi apreciate ca fiind un început de dovadă cu privire la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare, întrucât emană doar de la autorităţile statului, fără a purta nici o menţiune din partea autoarei dreptului de proprietate.
Acesta este şi motivul pentru care, în faza apelului, nu a fost încuviinţată administrarea probei testimoniale. Nici instanţa de fond nu a încuviinţat această probă în dovedirea existenţei contractului de vânzare-cumpărare, ca mod de preluare de către stat a bunului mobil cultural, ci pentru a se dovedi acordul proprietarei statuetei, ca aceasta să fie preluată de stat.
Chiar şi aşa, declaraţiile date de martorii propuşi de către apelantele pârâte în faţa primei instanţe nu au fost de natură a forma convingerea că statueta a ieşit din patrimoniul numitei R.M. cu acordul său, întrucât cunoaşterea de către aceştia a modului de preluare a bunului mobil nu a fost directă, ci prin intermediul înscrisurilor de care au luat cunoştinţă ulterior preluării, în cadrul raporturilor de muncă pe care le-au avut cu cele două instituţii.
În ceea ce priveşte articolul din ziarul „F.", ce conţine un interviu luat numitului G.R. de un reporter, acesta nu poate constitui o mărturisire extrajudiciară, întrucât nu este semnată de persoana care ar fi făcut-o, ci de ziarist.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1205 C. civ. prevăd că mărturisirea extrajudiciară nu poate servi ca dovadă când obiectul convenţiei nu poate fi dovedit cu martori, situaţie perfect aplicabilă în speţă.
În ceea ce priveşte evaluarea statuetei la suma de 25.000 lei, aceasta a fost făcută tot de către autorităţile statului, fără a exista nici un înscris din care să rezulte consimţământul „vânzătoarei" cu privire la preţ.
Or, determinarea preţului nu poate aparţine numai uneia dintre părţile contractante, contractul de vânzare-cumpărare neputând fi considerat încheiat decât în momentul în care părţile s-au înţeles cu privire la preţ, respectiv una dintre ele acceptă preţul oferit/cerut de cealaltă parte.
Documentele contabile depuse în dovedirea plăţii preţului nu vizează bunul în litigiu, ci reprezintă descărcarea de gestiune de la Direcţia Generală de Arte Plastice către Muzeul de Artă al R.P.R. cu privire la bunurile transmise în administrare prin Ordinul nr. 3543/1958, în valoare totală de 138.153.825 lei.
Prin urmare, toate probele administrate în cauză au dovedit doar preluarea statuetei „C.P." de către instituţiile statului comunist.
Constituţia din anul 1948, în vigoare la data preluării imobilului de către stat, ocrotea proprietatea particulară, putând fi făcute exproprieri doar pentru cauze de utilitate publică şi cu o dreaptă despăgubire.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 480 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România este parte, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociere şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Apelantele-pârâte nu au făcut nici dovada plăţii preţului şi nici a acordării „dreptei şi prealabilei despăgubiri", astfel încât preluarea statuetei a fost una abuzivă, ilegală.
În această situaţie, statul este un posesor de rea-credinţă, dispoziţiile art. 1909 C. civ. nefiind aplicabile acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva unui astfel de posesor.
Posesia de rea-credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate. În acest caz, acţiunea în revendicare este una imprescriptibilă, întrucât legea nu distinge, sub aspectul imprescriptibilităţii, între bunurile imobile şi cele mobile, iar dreptul de proprietate în ambele cazuri nu se stinge prin neuz.
În raport de aceste considerente, Curtea de Apel a înlăturat susţinerile referitoare la tardivitatea introducerii acţiunii după trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. (2) C. civ.
S-a mai reţinut că, pe de altă parte, aceste dispoziţii sunt aplicabile numai în cazul terţului dobânditor de bună-credinţă, care a dobândit bunul de la hoţ sau găsitor, prin furt sau pierdere, înţelegându-se că bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului fără voia lui.
Or, în speţă, apelantele - pârâte nu au făcut dovada nici a desesizării voluntare a proprietarei statuetei de bunul său mobil şi nici calitatea de terţ dobânditor de bună-credinţă, statul preluând statueta direct de la adevăratul proprietar al acesteia, în mod abuziv.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1890 C. civ., care reglementează prescripţia achizitivă de 30 de ani, instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte:
Este adevărat că art. 1909 C. civ. se referă la o „prescripţie instantanee", de unde ideea că şi în materia bunurilor mobile ar opera uzucapiunea, dar doctrina şi practica au arătat că prescripţia achizitivă este aplicabilă exclusiv bunurilor imobile. Prin urmare, dispoziţiile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care are ca obiect revendicarea unui bun cultural mobil.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 reglementează acţiunea în revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorităţile statului după 6 septembrie 1940, dispoziţii ce ar rămâne fără conţinut juridic în situaţia invocării prescripţiei instantanee sau de durată.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Culturii şi Cultelor, aceasta este dată prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora acesta coordonează activităţile specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional şi reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional.
Nu în ultimul rând, Ministerul Culturii şi Cultelor este cel prin intermediul căruia se realizează procedura reglementată de Legea nr. 182/2000, care constituie temeiul juridic al acţiunii, revendicarea bunului fiind, astfel, opozabilă acestei instituţii.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel, Curtea de Apel a constatat că valoarea cu care a fost diminuat obiectul litigiului a fost solicitată în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziţii, reclamantul poate solicita valoarea obiectului pierdut sau pierit, fără ca o astfel de cerere să fie considerată o modificare a acţiunii.
În speţă, nu se regăseşte situaţia pieirii totale a bunului, avută în vedere de textul legal, acesta regăsindu-se în natură la o valoare diminuată, pieirea fiind, eventual, parţială.
Diminuarea valorii bunului, printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, presupune analizarea tuturor elementelor prevăzute de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de natură a antrena răspunderea civilă delictuală.
Reclamantele nu au formulat un astfel de capăt de cerere, iar cererea formulată la data de 15 aprilie 2008, după prima zi de înfăţişare, în mod corect nu a fost supusă analizei de către instanţa de fond, nefiind întrunite prevederile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinţei, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins atât apelurile cât şi cererea de aderare la apel, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât reclamantele P.I. şi A.Ş. cât şi pârâtele Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul de Artă Naţională al României.
1. Prin motivele de recurs, reclamantele formulează următoarele critici:
Pe lângă restituirea sculpturii, reclamantele au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 14.700.000 Euro, reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat valoarea de circulaţie a sculpturii, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. permite reclamantului să solicite contravaloarea diminuării valorii de circulaţie a bunului, acest temei juridic fiind suficient.
Instanţa de apel a respins cererea motivând că în speţa nu se regăseşte situaţia pieirii totale a bunului avută în vedere de textul legal, pieirea fiind, eventual parţială.
Însă, prin pieire parţială a bunului se poate înţelege atât o dispariţie fizica parţială, cât şi o diminuare semnificativă a valorii acestuia, nedatorată uzurii.
În orice cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanţa trebuie să analizeze fapta, vinovăţia şi legătura de cauzalitate. Prin probele administrate, s-a demonstrat că responsabilitatea aparţine pârâţilor care, prin modul în care au „conservat" opera, au pricinuit o pagubă ce a condus la diminuarea valorii de circulaţie a obiectului cu aproape 50%.
Recurentele solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul ca, pe lângă restituirea sculpturii, pârâtele să fie obligate şi la plata sumei de 14.700.000 lei reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat valoarea de circulaţie a bunului.
În drept, cererea este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional critică Decizia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente:
Motivarea deciziei recurate este contradictorie, străină de natura pricinii, dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii şi a probelor administrate.
S-a reţinut greşit că preluarea statuetei s-a făcut în fapt, în lipsa unui act juridic valabil încheiat, concluzia instanţei fiind contrazisă chiar de către G.R. în interviul publicat de ziarul „F.".
Argumentul instanţei de apel potrivit căreia articolul respectiv ar fi o mărturisire extrajudiciară, care nu poate fi luată în considerare, este fundamental greşit. Legea nu împiedică să se considere că extrasul de ziar este un înscris, legiuitorul nedistingând sub acest aspect.
Este contrazis şi textul prevăzut de art. 1205 C. civ., pentru că achiziţionarea operei contra unei sume de bani a fost dovedită cu martori, iar instanţa nu putea să reţină o situaţie contrară.
Este adevărat ca Statul Român nu a putut prezenta înscrisul doveditor ca instrumentum probationis al perfectării vânzării între parţi, însă acest fapt nu este o dovadă a inexistentei vânzării şi a preluării abuzive a statuetei de către Statul Român.
Se mai susţine că, faţă de probele administrate, instanţa trebuia să reţină că statueta „C.P." fost cumpărată de Statul Român de la R.M. cu suma de 25.000 lei. Această împrejurare se sprijină pe următoarele argumente.
Consimţământul vânzătorului este o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1295 C. civ.
Contrar dispoziţiilor art. 1295 C. civ., ce nu prevede obligativitatea formei scrise a perfectării vânzării, instanţa de apel reţine aceasta obligaţie, stabilind fără temei legal că doar înscrisurile semnate de ambele părţi pot face dovada consimţământului vânzătoarei R.M.
Fiind o chestiune de fapt, judecătorul are, potrivit art. 1170 C. civ., libertate deplina în aprecierea probelor, având la dispoziţie toate mijloacele de probă admise de lege şi obligaţia, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să stăruie în aflarea adevărului, examinând toate probele administrate, inclusiv prezumând existenţa sau inexistenţa unor acte sau fapte cu relevanţă juridică pornind de la înscrisurile prezentate.
Înscrisurile prezentate, mai ales procesul - verbal de preluare ca urmare a ofertei de vânzare, au valoare probatorie directă întrucât, în condiţiile în care acestea erau întocmite în epocă, certifică existenţa unor fapte juridice relevante: existenţa unei oferte de vânzare a statuetei din partea M.R., evaluarea în urma ofertei, şi cumpărarea statuetei de Statul Român.
Pe de altă parte, declaraţiile martorelor M.B.S. şi C.D.M. sunt mărturii indirecte şi contradictorii. Mărturia privind exercitarea de violenţe nu se coroborează cu alte înscrisuri din care să rezulte că G.R. şi R.M. au fost cercetaţi, anchetaţi, arestaţi de autorităţile vremii pentru a fi determinaţi să cedeze statuia statului. De altfel, în speţă este puţin verosimil ca reprezentanţi ai statului să exercite violenţe asupra familiei R. pentru a-i determina să cedeze statueta statului până în anul 1965, întrucât este de notorietate faptul că B. era considerat reprezentantul unei arte decadente fără a fi însă interzis la deţinere.
Instanţa de fond era datoare să examineze şi să reţină cu valoare probatorie directă declaraţiile martorilor S.D.N. şi C.P. care, în calitate de angajaţi ai Muzeului şi ai Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional au descris modul în care se făcea achiziţionarea obiectelor propuse de colecţionari spre achiziţie.
Preţul vânzării a fost plătit.
Instanţa trebuia să coroboreze declaraţia martorului C.P. cu nota contabilă din 12 februarie 1958 şi să prezume că plata a fost făcută către doamna R.
Este adevărat că, procesul - verbal datat 30 mai 1957, nu conţine expres dovada plaţii preţului, dar acest fapt este irelevant sub aspectul perfectării vânzării, faţă de prevederile art. 1295 C. civ.
În concluzie, arată recurentul, prin interpretarea coroborată a probelor administrate, instanţa de apel trebuia să înlăture ca nedovedite susţinerile reclamantelor în sensul preluării abuzive, fără titlu a statuetei, să constate că dobândirea operei de către stat s-a făcut prin cumpărare şi să facă aplicarea art. 6 din Legea 213/1998.
În drept, cererea este întemeiată pe prevederile art. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
3. Pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României formulează prin motivele de recurs următoarele critici:
1. În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru următoarele argumente:
a. Încălcarea dispoziţiilor imperative privind citarea Statului la Ministerul Economiei si Finanţelor Publice.
În raport de petitul cererii de chemare in judecată, astfel cum acesta a fost precizat, soluţionarea capătului de cerere privind răspunderea delictuală se putea face numai în măsura în care, în raport de dispoziţiile art. 3 pct. 48 din HG nr. 386/2007, Statul era reprezentat de Ministerului Economiei si Finanţelor Publice.
b. Încălcarea dispoziţiilor imperative privind dreptul la apărare prin respingerea probei cu martori propusă de Muzeul Naţional de Artă al României.
Date fiind împrejurările cauzei, administrarea probei cu martori era nu numai admisibilă, avându-se în vedere administrarea probei similare la fondul cauzei în raport de dispoziţiile derogatorii ale art. 1191 alin. (3) C. civ., dar şi pertinentă şi concludentă.
c. Încălcarea dispoziţiilor imperative privind soluţionarea cererii de recuzare a completului a produs Muzeului Naţional de Artă al României o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
La termenul din data de 18 noiembrie 2008 instanţa a acordat cuvântul pe probe, iar la propunerea Muzeul Naţional de Artă al României de a fi administrată proba cu martori în vederea dovedirii consimţământului vânzătorilor, instanţa a reţinut: „consimţământul vânzătorilor trebuie dovedit numai cu înscrisuri".
Deşi erau întrunite condiţiile legale de admisibilitate a cererii de recuzare, cererea a fost respinsă în mod greşit şi a fost menţinut completul de judecată care şi-a fundamentat soluţia în raport de opinia exprimată la termenul din 18 noiembrie 2008. Pronunţarea apriorică a instanţei de apel asupra soluţiei ce urmează a fi dată încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului, instanţa nefiind independentă şi imparţială de vreme ce soluţia este deja stabilită.
2. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că Decizia recurată este nelegală pentru următoarele argumente:
a. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 republicată privind scutirea de plata taxei de timbru.
Legea nr. 182/2000 republicată are ca obiect protecţia patrimoniului, revendicarea bunurilor de patrimoniu deţinute de stat fiind doar o excepţie. Tocmai de aceea, art. 99 alin. (2) din Legea 182/2000 prevede că acţiunile în revendicare sunt scutite de taxa de timbru. Excepţia este de strictă interpretare şi, pe cale de consecinţă, scutirea acordată nu poate fi extinsă asupra altor cereri în pretenţii materiale îndreptate împotriva statului, indiferent de temeiul acestora.
b. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1191 şi 1198 alin. (4) C. civ.
În administrarea şi interpretarea probelor aflate la dosar, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1171, art. 1173, art. 1191, art. 1197, art. 1198, art. 1205, art. 1890 C. civ., fapt ce a constituit premisa falsă a pronunţării unei soluţii eronate.
În lipsa înscrisului doveditor a vânzării - distrus ca urmare a evenimentelor din 1989 când sediul Muzeului Naţional de Artă al României a fost incendiat - esenţială în stabilirea consimţământului părţilor la vânzare era atitudinea exteriorizată înainte sau ca urmare a acordului la vânzare, fapt ce putea fi dovedit cu martori. Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1198 alin. (1) C. civ., analizând ipoteza „imposibilitatea reconstituirii înscrisului doveditor al vânzării", când, în fapt, Muzeul Naţional de Artă al României a invocat imposibilitatea conservării înscrisului ca probă, imposibilitate datorată intervenirii unui caz de forţă majoră cum a fost incendierea Muzeului la Revoluţia din decembrie 1989.
c. Aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 1191 C. civ., a făcut ca în mod greşit instanţa de apel să reţină inadmisibilitatea probei cu mărturisire pe considerentul neîntrunirii cerinţelor art. 1205 C. civ.
Dacă ar fi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1191 alin. (3) şi art. 1198 pct. 4 C. proc. civ, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că, în măsura în care la fondul cauzei au fost audiaţi martori, în egală măsură instanţa trebuia şi putea să ţină seama şi să valorifice înscrisul probator al mărturisirii extrajudiciare, acest fapt fiind conform dispoziţiilor art. 1205 C. civ.
d. Interpretarea greşită a dispoziţiilor legale privind administrarea probelor a condus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale, vânzarea statuetei fiind pe deplin dovedită.
Instanţa avea obligaţia să stăruie în aflarea adevărului, examinând toate probele administrate, inclusiv prezumând existenţa sau inexistenţa unor acte sau fapte cu relevanţă juridică pornind de la înscrisurile autentice întocmite în epocă, înscrisuri care constatau o anumita situaţie de fapt şi de drept.
Esenţiale în stabilirea adevărului erau înscrisurile autentice, încheiate potrivit art. 1171 C. civ. de funcţionari ai statului competenţi, întrucât spre deosebire de mărturii care sunt de cele mai multe ori alterate de trecerea vremii, acestea pot fi păstrate îndelung, reflectând fidel cele întâmplate.
Aşadar, înscrisurile prezentate de Muzeul Naţional de Artă al României, chiar dacă nu sunt semnate de autorii reclamantelor fac dovada deplină a celor reţinute in cuprinsul lor de funcţionari ai statului, fiind credibile şi preferabile mărturiei indirecte a unor.
În lipsa contractului de vânzare cumpărare, ca instrumentum probationis pierit în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, procesul - verbal de predare datat 30 mai 1957 fiind semnat de funcţionarul anume desemnat cu primirea statuetei, atestă că intrarea în gestiunea Muzeul Naţional de Artă al României este consecinţa a două fapte juridice relevante constatate personal, aşa cum acestea sunt descrise în înscrisul redactat: existenţa unei oferte de cumpărare a statuetei făcută de R.M. la un preţ de 25.000 lei şi existenţa unei hotărâri a Comisiei Speciale a muzeului, care examinând statueta prezentată spre cumpărare, a acceptat oferta făcută.
Aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1170 C. civ., implica obligaţia instanţei de a corobora înscrisurile autentice atât cu declaraţiile martorilor S.D.N. şi C.P., cât şi cu mărturisirea fostului proprietar G.R. din ziarul „F." publicată în anul 1975.
Declaraţiile martorelor M.B.S. şi C.D.M., audiate la cererea intimatelor reclamante trebuiau înlăturate ca puţin credibile, acestea necoroborându-se cu nici o alta probă, fiind contrare mărturiei lui G.R. şi contrazise de alte elemente ce ţin de contextul social şi istoric în care se susţine că a avut loc pretinsul fapt al preluării abuzive.
e. Aplicarea greşită a art. 1295 şi urm. C. civ. a făcut ca instanţa să reţină în mod greşit că preţul a fost stabilit unilateral şi că nu a fost plătit.
Declaraţia martorului C.P. se coroborează cu nota contabilă nr. 24 din 12 februarie 1958., iar lipsa dovezii de plată a preţului nu induce ideea săvârşirii unui abuz ci, cel mult, la ideea existenţei unei creanţe a vânzătorului împotriva cumpărătorului.
f. Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1890 C. civ., privind prescripţia achizitiva de 30 de ani ca mod de dobândire a bunului mobil revendicat, instanţa de apel reţinând greşit că aceste dispoziţii intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Legea 182/2000 republicată.
Posesia exercitată de stat, chiar şi în absenta unui titlu, aşa cum au reţinut instanţele, nu este viciată întrucât din probele administrate nu rezultă că pe parcursul a celor 50 de ani statul ar fi săvârşit acte de violenţă asupra familiei R. pentru conservarea posesiei.
Aşa zisă violenţă generică a statului din anii 1950 - 1960, nu constituie în sine viciu întrucât, prin niciuna din legile edictate după 1990, nu s-a prevăzut expres acest fapt, deşi statul avea o astfel de posibilitate.
La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2010, recurentul Muzeul de Artă al României a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinând că, faţă de dispoziţiile art. 99 din Legea 182/2000, pentru repararea prejudiciilor pretinse, reclamantele trebuiau să formuleze cererea în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând, în baza art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., cu prioritate această excepţie, Înalta Curte constată că ea nu este fondată pentru următoarele considerente:
Reclamantele au învestit instanţa cu o cerere în revendicare a unui bun mobil, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia.
Acţiunea în revendicare, definită ca fiind acţiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului. Or, este necontestat în cauză că sculptura „C.P." care constituie obiectul material al pretenţiilor deduse judecăţii se află în posesia recurentului Muzeul Naţional de Artă al României. Această posesie, raportată la finalitatea urmărită prin promovarea cererii şi care este restituirea bunului în litigiu, face ca recurentul să fie cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, adică cel ce are calitate procesuală pasivă.
Calitatea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută chiar de legiuitor prin dispoziţiile actului normativ pe care se întemeiază cererea formulată. Astfel, art. 99 din Legea 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către „instituţiile deţinătoare", norma legală trimiţând din nou, în aplicare regulii generale anterior expuse, la posesorul operei revendicate.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că pe parcursul soluţionării litigiului de către Tribunalul Bucureşti după casarea cu trimitere dispusă de instanţa de recurs, pârâtul Muzeul de Artă al României a susţinut că are, alături de Ministerul Culturii şi Cultelor, calitate procesuală pasivă în cauză, „întrucât aceste două instituţii exercită dreptul de proprietate în numele statului" asupra bunului revendicat de reclamante (încheierea de la termenul de judecată din data de 5 iunie 2007).
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtelor la plata sumei cu care s-a diminuat valoarea bunului revendicat, Înalta Curte apreciază că pârâtul Muzeul de Artă al României are, de asemenea, calitate procesuală pasivă.
Calitatea procesuală pasivă aparţine subiectului pasiv al raportului juridic şi se apreciază prin raportare la dreptul subiectiv afirmat sau pretins, a cărei existenţă sau inexistenţă se va constata, în final, prin hotărârea judecătorească.
Reclamantele au pretins că diminuarea valorii operei revendicate s-a produs în perioada în care statueta s-a aflat în posesia pârâtului recurent, fiind determinată de întreţinerea necorespunzătoare a bunului efectuată de posesor. Prin urmare, în raportul juridic astfel dedus judecăţii, cel obligat la executarea pretenţiilor formulate, cel ce este subiectul pasiv al obligaţiei a cărei executare o pretind reclamantele şi care are, prin urmare, calitate procesuală pasivă, este recurentul - pârât.
Existenţa sau inexistenţa dreptului este o problemă de fond, dezlegată prin hotărârea judecătorească, însă calitatea procesuală pasivă a pârâtului nu poate fi negată, faţă de conţinutul pretenţiilor deduse judecăţii de reclamante şi de justificarea acestora cuprinsă în motivarea cererilor formulate.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
1. Recursul declarat de reclamantele P.I. şi A.Ş.
În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele critică Decizia pronunţată de instanţa de apel pentru greşita interpretare a art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susţinând că aceste prevederi legale permit reclamantului să solicite plata sumei cu care s-a diminuat valoarea de circulaţie a bunului. Se arată că, în sensul acestui text de lege, prin pieire parţială a bunului se poate înţelege atât o dispariţie fizică parţială, cât şi o diminuare semnificativă a valorii, nedatorată uzurii şi că, în orice cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanţa trebuie să analizeze fapta, vinovăţia şi legătura de cauzalitate.
Aceste susţineri nu sunt întemeiate.
Alin. (2) pct. 3 al art. 132 C. proc. civ., prevede că cererea de chemare în judecată nu se socoteşte modificată dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit. În acest caz, spre deosebire de situaţia modificării sau întregirii cererii (reglementată de alin. (1) al art. 132 C. proc. civ.), instanţa nu are obligaţia de a acorda un nou termen de judecată, ci doar de a consemna în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale ale părţilor.
Raţiunea reglementării cuprinse în art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. rezidă în faptul că, în situaţia enunţată (ca de altfel şi în celelalte ipoteze prevăzute la punctele 1, 2 şi 4 al aceluiaşi aliniat ), substanţa apărării pârâtului rămâne neschimbată, fapt pentru care nici nu este necesară acordarea unui nou termen de judecată, iar cererile la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pot fi formulate în tot cursul judecăţii, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.
Pornind de la această raţiune a textului de lege, concluzia care se impune este aceea că reclamantul îşi poate preciza cererea iniţială în temeiul art. 132 alin. (2) pct.3 C. proc. civ., în situaţii imprevizibile survenite – pierderea sau pieirea obiectului solicitat, care nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât sub aspectul drepturilor procesuale exercitate până la momentul precizării cererii de către reclamant.
Or, în cauză reclamantele nu au solicitat prin cererea formulată la data de 15 aprilie 2008 valoarea obiectului care, fiind pierdut sau pierit nu mai poate fi restituit în natură, ci au cerut instanţei să oblige pârâtele la plata sumei cu care, din culpa lor, valoarea de circulaţie a obiectului solicitat a fost diminuată.
În această ipoteză nu se poate aprecia că nu s-a modificat cadrul general al litigiului aşa cum acesta s-a definit până la acel termen de judecată prin exercitarea drepturilor procesuale al părţilor, pentru ca cererea formulată să poată fi apreciată ca o simplă precizare a cererii iniţiale.
Noua pretenţie a reclamantelor presupunea apărări noi din partea pârâţilor, administrarea de dovezi cu privire la stabilirea elementelor specifice angajării răspunderii pârâţilor pentru fapta pretinsă, deşi data de 15 aprilie 2008 nu reprezenta prima zi de înfăţişare, astfel încât să poată fi aplicabile prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru întregirea cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a interpretat prevederile art. 132 alin. (2) pct.3 C. proc. civ. atunci când a apreciat că solicitarea reclamantelor de obligare a pârâţilor la plata sumei cu care s-a diminuat valoarea operei din cauza întreţinerii deficitare a bunului în perioada în care s-a aflat în posesia pârâţilor, nu se circumscrie acestui caz în care cererea de chemare în judecată nu se socoteşte modificată sau întregită, ci reprezintă o cerere care trebuia formulată în condiţiile alin. 1 al acestui articol.
2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Motivele de recurs formulate sunt încadrate în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte va verifica legalitatea deciziei recurate numai din perspectiva criticilor care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, deşi în finalul motivelor de recurs formulate sunt indicate şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., niciuna din susţinerile formulate nu pot fi circumscrise acestor cazuri de modificare a hotărârii recurate. Pentru a duce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate instanţei.
Or, în cuprinsul motivelor de recurs nu se poate identifica nici o critică care să argumenteze nelegalitatea deciziei din perspectiva nemotivării acesteia sau a unor considerente contradictorii, astfel încât controlul de legalitate să poată fi exercitat în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Tot astfel, Decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecăţii şi care, greşită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Simpla menţionare a cazului de modificare nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât Decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte, grupând susţinerile cuprinse în motivele de recurs, apreciază că, din perspectiva art. 304 pct. 9, pot fi analizate următoarele critici formulate de recurentul pârât:
a. Interpretarea greşită a art. 1204 - 1205 C. civ., recurentul susţinând că extrasul de ziar în care este consemnat interviul acordat de G.R., autorul reclamantelor, unui reporter al ziarului „F." are valoarea unui înscris.
Critica nu este fondată.
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile şi care este de natură să producă efecte probatorii împotriva celui ce a făcut-o.
Este adevărat că mărturisirea extrajudiciară scrisă este supusă regulilor privitoare la proba cu înscrisuri, însă interviul acordat de G.R. nu poate fi calificat ca înscris, aşa cum se susţine prin motivele de recurs. Nefiind vorba de o declaraţie a autorului reclamantelor, întocmită şi semnată de partea de la care emană, acest interviu nu poate avea valoarea probatorie a unui înscris.
Pe de altă parte, mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi ca dovadă „când obiectul convenţiei nu poate fi dovedit prin martori" (art. 1205 C. civ.).
Textul trebuie interpretat prin raportare la prevederile art. 1191, art. 1197 şi art. 1198 C. civ. care reglementează condiţiile în care un act juridic poate fi dovedit cu martori şi anume atunci când valoarea acestuia nu depăşeşte suma de 250 lei.
Cum în cauză obiectul revendicat de reclamante are o valoare superioară acestei sume, în mod corect, instanţa de apel, constatând că obiectul convenţiei nu ar putea fi dovedit cu martori, a înlăturat dovada menţionată din ansamblul probator administrat.
b. Susţine recurentul că instanţa de apel trebuia să constate că statueta „C.P." a fost cumpărată de Staul Român de la R.M., autoarea reclamantei, deoarece, pe de o parte, din interpretarea art. 1295 C. civ., rezultă că nu este necesară forma scrisă pentru dovedirea vânzării bunului, consimţământul vânzătorului fiind o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, iar pe de altă parte, preţul stabilit de 25.000 lei a fost achitat.
Înalta Curte apreciază şi această critică ca nefondată.
Într-adevăr, art.1295 C. civ. reglementează caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare, stabilind că acesta poate fi încheiat prin simplu acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut ori a preţului.
Pe tărâm probator însă, devin aplicabile prevederile art. 1191 C. civ. în temeiul cărora, dovada unui act juridic de o valoare mai mare de 250 lei nu poate fi făcută decât prin act autentic sau printr-un act sub semnătură privată.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a acestor prevederi legale. Pornind de la valoarea obiectului litigiului, în mod corect, în lipsa unui înscris constatator al actului juridic pretins de pârâţi, nu a fost admisă proba testimonială pentru dovedirea convenţiei de vânzare - cumpărare invocată de aceştia ca temei al naşterii dreptului de proprietate al statului asupra bunului.
În ceea ce priveşte plata preţului, ca element al contractului de vânzare - cumpărare pretins încheiat, recurentul arată că instanţa trebuia să coroboreze declaraţia martorului C.P. cu nota contabilă nr. 24 din 12 februarie 1958, să prezume că plata a fost făcută către doamna R. şi că, deşi procesul verbal datat 30 mai 1957 nu conţine expres dovada plaţii preţului, acest fapt este irelevant sub aspectul perfectării vânzării, faţă de prevederile art. 1295 C. civ.
Aceste susţineri vizează, de fapt, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, prin interpretarea probelor administrate.
Însă, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din OUG 138/2000.
Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Pentru aceste considerente, instanţa de recurs nu va analiza nici susţinerile prin care recurentul pretinde că în cauză, prin dovezile administrate s-a probat împrejurarea că autoarea reclamantelor a oferit spre vânzare opera, caz în care nu s-ar mai pune problema lipsei consimţământului, a determinării preţului doar de către una din părţi şi a încălcării dreptul de proprietate al reclamanţilor intimaţi, ori cele vizând aspectele de fapt ce rezultă din interpretarea conţinutului procesului verbal de preluare şi din cel al depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, măsura în care acestea se coroborează între ele şi efectele prezumţiei lipsei de interes a statului în achiziţionarea operei lui C.B. la data la care a intrat în posesia statuetei „C.P.".
3. Recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.
1. În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pârâtul susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru necitarea Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în soluţionarea capătului de cerere privind răspunderea delictuală, încălcarea dispoziţiilor imperative privind dreptul la apărare prin respingerea probei cu martori propusă de Muzeul Naţional de Artă al României şi încălcarea dispoziţiilor imperative privind soluţionarea cererii de recuzare formulată de recurentul - pârât.
Înalta Curte apreciază că niciuna dintre aceste critici nu sunt fondate.
a. Recurentul arată că soluţionarea capătului de cerere prin care reclamantele pretind repararea prejudiciului produs şi care vizează materia răspunderii civile delictuale, nu se putea face decât cu citarea Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi susţine că instanţa de apel a „încălcat dispoziţiile imperative privind citarea Statului la Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice".
Aceste susţineri nu pot fi primite. Principiul disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului civil include dreptul persoanei interesate de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării.
Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecată şi obiectul cererii.
În litigiul civil, instanţa nu poate introduce din oficiu şi nu poate dispune citarea unei alte persoane decât cele indicate de reclamant prin cerere, posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului revenind în mod exclusiv părţilor.
Prin urmare, în lipsa unei cereri formulate în condiţii legale, de atragere în proces a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, instanţa nu putea dispune citarea acestuia.
Norma menţionată de recurent – art. 3 pct. 48 din HG nr. 386/2007 – şi care reglementează reprezentarea statului, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor judecătoreşti, nu vine în conflict cu principiul enunţat anterior. În măsura în care, cu respectarea principiului disponibilităţii, statul este atras în litigiu, citarea acestuia se va dispune în condiţiile stabilite prin actul normativ invocat de recurent.
b. Respingerea probei cu martori solicitată de pârât nu atrage nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea dreptului la apărare al acestuia.
În sens larg, dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, inclusiv dreptul de a propune probe. Însă, proba solicitată prin exercitarea acestui drept trebuie să satisfacă condiţia de legalitate în sensul de a nu fi oprită de legea materială sau de cea procesuală.
La termenul de judecată din data de 18 noiembrie 2008, apărătorul apelantului-pârât Muzeul Naţional de Artă al României a solicitat instanţei de apel încuviinţarea probei testimoniale „pe aspectul consimţământului reclamantei cu privire la vânzarea statuetei şi valabilitatea titlului statului".
În mod corect, Curtea de Apel a respins cererea de administrare a acestei probe. Art. 1191 C. civ. interzice dovada cu martori a actelor juridice prin care se naşte, se modifică, se recunoaşte sau se stinge un drept şi a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei.
Consimţământul nu este un act sau fapt distinct de actul juridic a cărei existenţă se invocă, ci este o condiţie esenţială, de fond şi generală, în lipsa căreia naşterea raportului juridic nu este posibilă. De aceea, dovada consimţământului autoarei reclamantelor la încheierea unui act de înstrăinare a bunului în litigiu către stat şi, implicit valabilitatea titlului statului astfel constituit, înseamnă tocmai dovada încheierii actului juridic pretins. Cum valoarea acestuia depăşeşte suma de 250 lei., în aplicarea restricţiei probatorii impusă de art. 1191 C. civ., dovada actului juridic nu se putea face prin depoziţii de martori.
c. Soluţionarea cererii de recuzare a completului de judecată formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă pe parcursul judecării apelului nu s-a făcut cu încălcarea normelor aplicabile în această materie.
Cererea de recuzare a fost formulată de apelantul Muzeul Naţional de Artă după ce instanţa de apel a respins proba cu martori solicitată, pârâtul afirmând că, prin respingerea acestei probe, instanţa s-a antepronunţat, ceea ce atrage incidenţa cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.
Prin încheierea dată la data de 2 decembrie 2008, Curtea de Apel a respins cererea de recuzare, iar Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este corectă.
Motivele de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ. se întemeiază pe o prezumţie de parţialitate a judecătorului în soluţionarea unei cauze civile concrete. Cazul reglementat de pct. 7 al art. 27 C. proc. civ. permite recuzarea a judecătorului care „şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă", legiuitorul prezumând că, în acest caz, părţile nu mai pot beneficia de o judecată imparţială deoarece dezlegarea pe care judecătorul o va da asupra litigiului este deja cunoscută.
Raţiunea reglementării incidentului procedural al recuzării pentru ipoteza prevăzută de art. 27 cpt. 7 C. proc. civ., nu se regăseşte în cazul în care judecătorul, prin aplicarea unei norme legale, respinge, motivat, cererea de administrare a unui mijloc de probă.
Legiuitorul a înţeles să instituie, pe tărâm probator, anumite limitări în ceea ce priveşte admisibilitatea anumitor mijloace de probă. Aplicarea normelor legale care cuprind astfel de restricţii nu poate reprezenta o antepronunţare asupra cauzei în sensul art. 27 pct. 7 C. proc. civ. - judecătorul neexprimându-şi opinia în legătură cu soluţia pe cere o va da în cauză, ci reprezintă o obligaţie de care instanţa este ţinută pe parcursul judecării litigiului.
2.
a. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea pronunţată este nelegală pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 republicată privind scutirea de plata taxei de timbru.
Critica nu este fondată.
Art. 99 din Legea 182/2000 prevede că acţiunile în justiţie pentru revendicarea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 sunt scutite de taxe judiciare de timbru şi că restituirea se va face pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Legea nu distinge în funcţie de modalitatea de restituire a bunurilor ce intră în domeniul său de reglementate – în natură sau prin echivalent, ceea ce impune concluzia că scutirea de plata taxelor judiciare de timbru a vizat ambele forme de restituire.
Unul din scopurile urmărite în adoptarea acestui act normativ a fost şi repararea prejudiciului produs foştilor proprietari de Statul Român prin preluarea ilegală a unor bunuri culturale mobile (nelegalitatea titlului statului constituie premisa reglementării cuprinse în art. 99 din Legea 82/2000). Or, repararea unui neajuns cauzat foştilor proprietari de către stat nu s-ar putea realiza prin instituirea unei sarcini pecuniare de a cărei îndeplinire prealabilă să depindă repararea abuzului produs.
b. În baza aceluiaşi motiv de recurs (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), se susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1191 şi 1198 alin. (4) C. civ.
În acest sens se susţine că în cauză au fost greşit reţinute şi aplicate dispoziţiile art. 1198 alin. (1) C. civ., instanţa analizând ipoteza imposibilităţii reconstituirii înscrisului doveditor al vânzării, când în fapt Muzeul Naţional de Artă al României a invocat imposibilitatea conservării înscrisului ca probă, imposibilitate datorată unui caz de forţă majoră cum a fost incendierea Muzeului la Revoluţia din decembrie 1989.
Este adevărat că, prin derogare de la regula instituită prin art. 1191 C. civ., art. 1198 pct. 4 C. civ. permite administrarea probei cu martori, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, când creditorul a pierdut titlul ce-i servea ca dovadă scrisă din cauză de forţă majoră şi că incendierea sediului recurentului constituie un caz de forţă majoră.
Însă, pentru aplicarea acestei excepţii sub aspectul probării conţinutului actului juridic, este necesar ca, în prealabil, prin probele administrate să se facă dovada că manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice a existat, şi că, ulterior încheierii lui, dintr-un caz de forţă majoră nu a mai putut fi conservat şi înfăţişat instanţei de judecată.
Or, prin interpretarea probelor administrate, instanţa de apel a stabilit, sub aspectul situaţiei de fapt reţinută în cauză, că între părţi nu a intervenit niciodată un raport juridic de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu şi, cu atât mai mult, un înscris constatator al acestui, astfel încât, în mod corect, administrarea probei cu martori pentru dovedirea actului juridic, prin excepţie permisă de art. 1198 pct. 4 C. proc. civ., nu a fost dispusă.
Se mai susţine că, „în administrarea şi interpretarea probelor aflate la dosar, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1171, art. 1173, art. 1191, art. 1197 şi art. 1198 C. civ., fapt ce a constituit premisa falsă a pronunţării unei soluţii eronate".
Înalta Curte constată că, prin susţinerile formulate în acest sens, recurentul critică în realitate situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, modul de interpretare a probelor administrate, coroborarea acestora şi valoarea probatorie recunoscută dovezilor administrate. Or, faţă de cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel prin coroborarea şi interpretarea probelor administrate nu mai poate fi reanalizată în calea de atac a recursului.
Indicarea unor texte legale în cuprinsul motivului de recurs nu înseamnă formularea unei critici de nelegalitate atunci când dezvoltarea motivelor de recurs cuprinde argumente ce ţin de netemeinicia hotărârii în raport de probele administrate în proces şi nu investesc în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului judiciar de legalitate asupra deciziei recurate.
c. Tot în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 1191 C. civ. ceea ce a făcut ca în mod greşit instanţa de apel să reţină inadmisibilitatea probei cu mărturisire pe considerentul neîntrunirii cerinţelor art. 1205 C. civ.
Modul de interpretare al prevederilor art. 1205 C. civ. a fost cenzurat de instanţa de recurs în analizarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, astfel încât argumentele expuse pentru respingerea criticilor formulate în acest sens nu vor mai fi reluate.
d. - e. În cadrul motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine şi că „interpretarea greşită a dispoziţiilor legale privind administrarea probelor a condus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale, vânzarea statuetei fiind pe deplin dovedită" şi că „aplicarea greşită a art. 1295 şi urm. C. civ. a făcut ca instanţa să reţină în mod greşit că preţul a fost stabilit unilateral şi că nu a fost plătit".
În dezvoltarea acestei critici, recurentul face aprecieri legate de forţa probantă diferită a dovezilor administrate, de importanţa prezumţiilor ca mijloc de probă admis de lege şi de faptul că, dacă probele administrate ar fi fost corect interpretate şi coroborante în raport de valoarea lor probatorie, situaţia de fapt reţinută de instanţa ar fi fost diferită.
Pentru considerente anterior expuse, aceste susţineri nu investesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor, ele nereprezentând critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci aspecte care ţin de interpretarea probelor, de situaţia de fapt stabilită prin dovezile administrate şi care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului.
f. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susţine şi greşita aplicare a dispoziţiilor art.1890 C. civ., privind prescripţia achizitivă de 30 de ani ca mod de dobândire a bunului mobil revendicat.
Înalta Curte apreciază ca nefondată şi această critică.
Prin art. 99 din Legea 182/2000, legiuitorul a reglementat dreptul proprietarilor de a revendica bunurile mobile culturale care au fost preluate ilegal de autorităţile statului după data de 6 septembrie 1940.
Dacă autorităţile statului ar putea invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra unor astfel de bunuri prin uzucapiune, atunci norma legală menţionată ar fi lipsită de orice finalitate câtă vreme, pentru bunurile ce intră sub incidenţa sa – şi anume cele preluate de stat după data de 6 septembrie 1940 – termenul prescripţiei achizitive era deja împlinit la data adoptării legii.
Nu se poate concluziona decât în sensul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a lipsi statul de posibilitatea de a paraliza efectele acţiunii în revendicare pornită de foştii proprietari prin invocarea uzucapiunii ca modalitate de dobândire a dreptului real de proprietate asupra bunurilor ce intră în sfera de reglementare a art. 99 din Legea 182/2000.
Pentru considerentele expuse, apreciind ca legală hotărârea instanţei de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele I.P. şi Ş.A. şi de pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă al României împotriva Deciziei nr. 206din 17 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6238/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 778/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
