ICCJ. Decizia nr. 811/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 811/2010
Dosar nr. 31684/3/200.
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 20 mai 2007, sub nr. 31684/3/2007, reclamanta S.O.M. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 3 Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 3, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1558 din 17 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.O.M.; a fost obligată Primăria Municipiului Bucureşti să emită Dispoziţie de restituire în natură către reclamantă a imobilului teren în suprafaţă de 311,09 mp şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a constatat că prin notificarea nr. 4358 din 14 decembrie 2001 comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin BEJ T.G., reclamanta S.O.M. a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 3, pe care statul l-a deţinut fără titlu, însă notificarea nu a fost soluţionată până la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Procedând la analizarea cererii de restituire pe fond, tribunalul a reţinut că pentru a fi persoană îndreptăţită la restituire în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarea trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii: imobilul să facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite"; persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora sau moştenitor legal sau testamentar.
În ceea ce priveşte imobilul, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43766 din 5 decembrie 1938 la Tribunalul Ilfov Secţia notariat, numita E.M. a cumpărat de la M.P. şi F.S. imobilul teren în suprafaţă de 334,56 mp, formând lotul I A şi II A, situat în Bucureşti.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislaţiei în vigoare la data preluării, respectiv a dispoziţiilor art. 481 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă şi o prealabilă despăgubire, precum şi dispoziţiile art. 8 din Constituţia din 1948 care prevede că: „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege" precum şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie tribunalul a reţinut că potrivit certificatului de moştenitor nr. 2081 din 29 noiembrie 1993 emis de Notariatul de stat al sectorului 3 Bucureşti, de pe urma defunctei M.E., decedată la data de 25 iunie 1980 au rămas ca moştenitori D.J.M. – fiică şi S.E.M. – fiică, iar de pe urma defunctei S.E.M., decedată la data de 6 octombrie 1983 au rămas ca moştenitori S.V. soţ, decedat la data de 8 septembrie 1991 şi F.S.O.M. – fiică astfel cum rezultă astfel cum rezultă din certificatul de moştenitori nr. 501 din 14 martie 1995 emis de Notariatul de stat sector 6.
În urma desfacerii căsătoriei dintre F.S.C. şi F.S.O.M. reclamanta a revenit la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de S., astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1927 din 10 februarie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Tribunalul a constatat că este îndeplinită şi cea de a doua condiţie, contestatoarea făcând dovada că este moştenitor al persoanelor fizice îndreptăţite.
Din adresa nr. 33355/9730 din 31 octombrie 2001 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti Direcţia Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii, Cadastru, rezultă potrivit registrului de numerotare a imobilului, că imobilul poartă în prezent nr. 1, sector 3 Bucureşti şi avea la nivelul anului 1986 o suprafaţă de 319 mp.
Din raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie efectuat de dl. expert B.C., omologat de instanţă, rezultă că în prezent imobilul în litigiu a fost identificat şi are o suprafaţă de 311,09 mp şi poate fi restituit în natură.
Tribunalul a reţinut că între dimensiunile terenului rezultând din actul de vânzare-cumpărare şi cele din diverse evidenţe, în timp rezultă diferenţe.
Tribunalul a avut în vedere dimensiunea rezultată în urma efectuării expertizei tehnice ca fiind singura măsurătoare efectuată cu mijloacele de tehnică performante, deci reală.
Din situaţia de fapt reţinută a rezultat fără putinţă de tăgadă că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din lege, iar contestatorul are calitate de persoană îndreptăţită la restituire, având calitatea de moştenitor al foştilor proprietari, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură".
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea şi a obligat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie de restituire în natură, în favoarea reclamantei a imobilului teren în suprafaţă de 311,09 mp.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 129 din 18 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta – pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti – prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 17 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut că: notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluţionată până la data promovării acţiunii, respectiv 20 septembrie 2007, în condiţiile în care potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deţinătoare avea obligaţia să emită o decizie de soluţionare a notificării într-un termen de 60 de zile de la data formulării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
În speţă, aşa cum rezultă din copia notificării, actele doveditoare au fost depuse odată cu notificarea (copie contract vânzare-cumpărare al autorului, copii certificate de moştenitor, istoric adresă poştală, istoric rol, schiţe cadastru), astfel că în speţă termenul de 60 de zile curgea de la data formulării notificării.
În mod evident acest termen a fost depăşit din culpa apelantului-pârât, care nu poate justifica motivele pentru care nu a emis dispoziţia de soluţionare a notificării, pe o perioadă de 6 ani.
Vătămarea suferită de intimata-reclamantă constă în faptul că nu îşi poate valorifica drepturile recunoscute de lege.
În situaţia dată, practica judiciară este constantă în a considera că lipsa răspunsului la notificare pe o perioadă atât de îndelungată, reprezintă un răspuns negativ şi el poate fi cenzurat în instanţă în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ca atare, nu poate fi primită teza apelantului în sensul că depăşirea acestui termen ar putea fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de persoană îndreptăţită, aceasta a fost realizată în speţă, fiind dovedit faptul că imobilul solicitat a aparţinut numitei E.M. şi a fost preluat de stat fără titlu.
În ceea ce priveşte calitatea de moştenitor, Curtea reţine că potrivit certificatului de moştenitor nr. 2081 din 29 noiembrie 1993 emis de Notariatul de stat al sectorului 3 Bucureşti, de pe urma defunctei M.E., decedată la data de 25 iunie 1980 au rămas ca moştenitori D.J.M. – fiică şi S.O.M. – fiică, iar de pe urma defunctei S.E.M., decedată la 6 octombrie 1983, au rămas ca moştenitori S.V. soţ, decedat la data de 8 septembrie 1991 şi F.S.O.M. – fiică astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 501 din 14 martie 1995 emis de Notariatul de stat sector 6.
Ca urmare a desfacerii căsătoriei dintre F.S.C. şi F.S.O.M. reclamanta a revenit la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de S., astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1927 din 10 februarie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Fiind dovedită calitatea de persoană îndreptăţită, precum şi împrejurarea că imobilul ce a fost identificat printr-o expertiză efectuată în faţa instanţei de fond, poate fi restituit în natură, soluţia pronunţată de instanţa de fond apare ca fiind conformă dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primar General, care a învederat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii atacate:
Nu au fost aplicate în mod just dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi respectiv, Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire putând avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Se mai reţine că potrivit Legii nr. 10/2001, notificarea urmează a fi analizată şi soluţionată de o comisie constituită în acest sens; iar calitatea de persoană îndreptăţită va fi stabilită de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind atributul exclusiv al acesteia.
Se invocă în drept incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Asupra excepţiei nulităţii recursului prin nesemnarea acestuia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată.
Dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. sunt îndeplinite prin semnarea cererii de recurs de către consilierul juridic al pârâtei, fiind îndeplinită şi dovada calităţii de reprezentant a acestei persoane juridice, conform art. 16.1 C. proc. civ.
Faţă de aceste dispoziţii legale, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar General va fi respinsă.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 în urma republicării din 2005) stabileşte în mod neechivoc că în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin Decizia sau dispoziţia motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul de 60 de zile, pentru îndeplinirea „obligaţiei de a face" potrivit art. 23 din HG nr. 498/2003 se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia prezentată este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite, faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează de drept în beneficiul unităţii notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe aşa cum susţine recurentul.
Prelungirea termenului fiind condiţionată de analizarea notificării de către unitatea deţinătoare, precum şi de comunicarea, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, în mod corect prin Decizia atacată s-a menţinut soluţia primei instanţe prin care Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a fost obligat să emită dispoziţia.
Nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurentul Municipiul Bucureşti, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva deciziei nr. 129 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 810/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 808/2010. Civil → |
|---|
