ICCJ. Decizia nr. 810/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 810/2010
Dosar nr. 7605/3/200.
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 2 martie 2007, sub nr. 7605/3/20076, reclamanta P.E.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fie obligat la restituirea suprafeţei de 305 mp teren situat în sectorul 2, Bucureşti, iar cu privire la apartamentele de la etajul doi şi parter a solicitat restituirea în natură, în caz contrar despăgubiri. Prin precizarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură doar a suprafeţei de 107,01 mp teren iar pentru diferenţa de teren şi apartamentele sus arătate a pretins acordarea de despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 290 din 11 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea precizată, şi a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei în natură suprafaţa de 107,01 mp, situat în sectorul 2 şi să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri pentru diferenţa de 197 mp cât şi pentru apartamentele aflate la parter şi la etajul doi, potrivit evaluărilor cuprinse în rapoartele de expertiză topografică şi construcţii. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi s-a respins acţiunea precizată îndreptată împotriva acestui pârât.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în natură pentru suprafaţa de 107,01 mp teren situat în sector 2, iar pentru apartamentele solicitate şi diferenţa de teren va primi despăgubiri băneşti, că prin sentinţa civilă nr. 288 din 24 aprilie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti au fost obligaţi pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC F. SA, să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie, partea din imobil situat în Bucureşti, care nu a fost vândută foştilor chiriaşi, respectiv apartamentele de la etajul nr. 1 al acestui imobil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, arătând că instanţa nu putea soluţiona fondul cauzei, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată. Instanţa de judecată se putea pronunţa numai în condiţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a obliga pârâtul să emită o dispoziţie ca urmare a notificării cu care a fost sesizat, nicidecum să soluţioneze notificarea. Se mai arată în motive că instanţa de judecată a dispus restituirea în natură a unei părţi din imobil fără a clarifica situaţia juridică a acestuia şi că s-au încălcat prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 55 din 27 ianuarie 2009, a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că reclamanta a depus notificarea pentru restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren la data de 13 iulie 2001, iar pârâta nu a răspuns până în prezent, la notificare, deşi avea obligaţie legală în acest sens, iar absenţa răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţă, în condiţiile legii speciale. A considera că, în situaţia în care persoana juridică notificată refuză să emită Decizia sau dispoziţia asupra notificării, instanţa nu ar fi competentă să examineze şi fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat şi s-ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001. În acest sens s-a pronunţat Decizia în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite. Referitor la situaţia juridică a terenului, s-a reţinut că nu s-au produs dovezi în sensul că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor Deciziei în interesul legii nr. 52/2007 s-a reţinut că nu rezolvă problema notificărilor nesoluţionate, cu privire la care unitatea notificatoare nu a dat niciun răspuns.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând incidenţa dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Termenul de 60 de zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptăţită a depus o dată cu notificarea toate actele de care înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv, va curge de la data depunerii acestora.
- Reclamantul nu a înţeles să depună toate actele doveditoare şi nici declaraţie în sensul că nu mai deţine acte, astfel că soluţionarea notificării a fost condiţionată de existenţa acestei declaraţii în mod expres.
- Reclamanta nu a înţeles să completeze dosarul administrativ, situaţie în care nu se poate reţine culpa pârâtei pentru nesoluţionarea notificării.
- Dispoziţiile Legii nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII – nu sunt aplicabile speţei supuse analizei.
- În mod greşit a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat următoarele:
În şedinţa publică din 11 februarie 2010 intimaţii au invocat nulitatea recursului datorată lipsei semnăturii.
Având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., se va analiza cu prioritate excepţia nulităţii recursului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 133 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.
Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii.
În speţa supusă analizei, excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii, este nefondată, având în vedere că cererea de recurs poartă semnătura atât a consilierului juridic cât şi a şefului serviciului Direcţia Juridic, Contencios, Legislaţie, iar Municipiul Bucureşti reprezentat de către Primarul General a împuternicit, prin dispoziţia nr. 1808/2008, Direcţia Juridic, Contencios, Legislaţie să-i reprezinte interesele.
Aşa fiind, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă ca nefondată.
Recurenta, pe fond, critică hotărârea pe motiv că nu se afla în culpă procesuală în ceea ce priveşte soluţionarea notificării formulată de reclamant, iar, în speţa supusă analizei nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 247/2005, respectiv art. 16 din Titlul VII al acestei legi.
Reclamanta a înregistrat la Primăria Municipiului Bucureşti o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la obiectul supus analizei.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestora să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu există nici un temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adevărate sau suficiente, pârâtul să refuze soluţionarea notificării şi eventualul control al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia de fapt susţinută constant de recurentă – aceea a nedepunerii de către reclamantă a tuturor actelor doveditoare precum şi a declaraţiei exprese că nu mai deţine alte acte – soluţia instanţei de obligare a acestuia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivele, este în concordanţă cu legea.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiile Legii nr. 247/2005, în mod corect au fost reţinute de către instanţe ca fiind aplicabile în speţa supusă analizei având în vedere că notificarea formulată de reclamant nu fusese soluţionată la data intrării în vigoare a acestei legi, deci nu exista emisă o dispoziţie sau decizie de către pârâtă în sensul acordării unor măsuri reparatorii.
Drept urmare, numai deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a noii legi (ca urmare a atacării lor cu contestaţie), ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu pot fi transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cum corect a reţinut instanţa fondului.
Aşa fiind, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva deciziei nr. 55 din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 987/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 811/2010. Civil → |
|---|
