ICCJ. Decizia nr. 947/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 947/2010
Dosar nr. 15328/3/2004
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1345 din 2 noiembrie 2007 a admis contestaţia formulată la 16 decembrie 2004 de contestatoarea S.A. şi continuată de S.G. (moştenitoare) în contradictoriu cu pârâta A.P.P.S. RA şi a anulat Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâtă. A fost obligată pârâta să restituie contestatoarei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 997 mp şi construcţii (un corp de casă - subsol, parter şi două etaje - şi două garaje, în starea în care acesta se găseşte în prezent. A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 1.400 lei, cheltuieli de judecată către contestatoare.
În motivarea sentinţei, în esenţă Tribunalul a susţinut următoarele:
Notificarea din 6 noiembrie 2001 prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului şi în subsidiar despăgubiri băneşti, dacă nu este posibilă restituirea în natură, a fost soluţionată prin Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2004 prin respingerea acesteia. Motivul l-a constituit nedepunerea în termenul prevăzut de lege, de către petentă, a actelor prin care să probeze calitatea de persoană îndreptăţită şi să identifice imobilul revendicat.
Instanţa a analizat actele depuse în cauză şi a constatat că petenta face dovada calităţii sale de persoană îudreptăţită la reparaţii, în înţelesul Legii nr. 10/2001 în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) iar imobilul revendicat a fost identificat ca fiind cel deţinut cu titlu de proprietate de autorul său, H.S.
Astfel s-a constatat că H.S. a deţinut în București în proprietate un teren de 1.002 mp şi două corpuri de clădire - garaje precum şi un corp de casă - conform contractelor din 4 octombrie 1911 (pentru terenul de 997 mp) şi, respectiv, din 20 iulie 1923 (pentru terenul în suprafaţă de 2 x 11 ml şi autorizaţiei de construire din 21 martie 1913 pentru un corp de clădire cu patru etaje).
Potrivit certificatului din 21 noiembrie 2002 al Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a denumit până în anul 1921 Str.X iar expertiza O.M. a identificat imobilul aflat astăzi în Str. X ca fiind cel deţinut conform descrierii din actele de proprietate şi din C.F. de H.S.
H.S., care a decedat, a avut ca fiică pe S.A. Aceasta din urmă s-a căsătorit cu I.G. şi a luat numele acestuia, nume care a fost schimbat ulterior potrivit Deciziei nr. 110558/1945 a Ministerului Justiţiei, în T.
Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 111/1951 fiind preluat de la T.A. iar prin Decizia nr. 1427 din 4 noiembrie 1974 emisă de Comitetul Executiv din cadrul Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti - trecut din administrarea I.C.R.A.L. Foişor în administrarea O.D.C.D.
S-a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) şi că certificatul de moştenitor nu era absolut necesar pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită pentru că acesta nu dovedeşte, în plus, faţă de actele de stare civilă, decât transformarea vocaţiei succesorale generice în vocaţie succesorală concretă prin faptul acceptării succesiunii şi numărul şi cotele moştenitorilor iar cu privire la acceptarea succesiunii, faţă de beneficiul acordat de prevederile art. 4 alin. (3) din Lege, nu sunt necesare probe suplimentare. Cu privire la existenţa altor moştenitori, instanţa a constatat că potrivit art. 4 alin. (1) şi (4) din Lege în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cota parte ideală, potrivit dreptului comun în cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au formulat cerere de restituire, profită celorlalţi moştenitori care au depus o asemenea cerere în termen.
S-a mai constatat că la data preluării s-a consemnat că imobilul este format din trei corpuri de clădire (o clădire cu patru nivele - subsol, parter şi două etaje) şi două garaje, astfel că împrejurarea că proprietarul avea autorizaţie de construcţie numai pentru un corp de clădire, este lipsită de relevanţă.
Faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură a imobilului către S.G. care a fost introdusă în cauză, în calitate de succesoare, conform certificatelor de calitate de moştenitor din 22 mai 2006 eliberat de Biroul Notarial Public L. pentru a continua acţiunea a reclamantei S.A. care a decedat pe parcursul procesului, la 1 septembrie 2006.
Prin Decizia nr. 36 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligată de pârâta să restituie contestatoarei în proprietate un garaj (anexă) fiind menţinute celelalte dispoziţii.
In motivarea acestei decizii Curtea de Apel a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 şi că apelanta pârâtă nu a produs probe pentru a infirma situaţia de fapt şi de drept reţinută şi dovedită în cauză.
Nu s-a primit nici critica referitoare la faptul că instanţa nu putea obliga pe parată dacă cel mult la emiterea unei dispoziţii sau decizii, conform prevederile Legii nr. 10/2001.
S-a apreciat că s-a asigurat, în etapa procedurii judiciare, accesul la instanţă al persoanelor nemulţumite de modul de soluţionare a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, proceduri în cadrul cărora instanţele se pronunţă asupra încălcării dreptului de proprietate precum şi asupra cererii de restituire. Ca urmare, în mod corect instanţa a procedat la administrarea de probe şi, urmare anulării deciziei de respingere a notificării, a stabilit modalitatea de valorificare a dreptului pretins de contestatoare.
A fost găsită întemeiată numai critica referitoare la componenţa imobilului faţă de împrejurarea că prin expertiza efectuată a fost identificată o clădire D+P+2E şi un singur garaj (anexă), astfel că în mod greşit instanţa a dispus restituirea clădirii şi a două garaje, când în realitate este un singur garaj.
3. Recursul
împotriva acestei decizia a declarat recurs pârâta RA A.P.P.S.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt au fost invocate aceleaşi critici ca în apel, şi anume:
O primă critică a privit greşita reţinere că petenta îşi justifică calitatea de persoană îndreptăţită, actele depuse la dosar nefăcând această dovadă H.S. care a cumpărat teren în București a primit autorizaţie de construcţie pentru un singur corp de clădire. S-a arătat că autorizaţia nu este însoţită de anexele planului construcţiei, iar Decizia comitetului executiv nr. 1427 din 4 noiembrie 1974 face vorbire de trei corpuri de clădire identificate potrivit anexelor iar imobilul a fost preluate de la T.A. şi L.P., ceea ce conduce la concluzia că autorii intimatei nu au fost proprietarii imobilului solicitat prin notificare; s-a mai arătat că nu s-a ţinut cont de faptul că preluarea imobilului a fost determinată de neplata impozitului şi nici nu s-a făcut dovada că ipoteca emisă în favoarea SA G. a fost radiată.
A doua critică formulată s-a referit la împrejurarea că instanţa în mod nelegal şi netemeinic a dispus restituirea în natură a imobilului, instanţa sesizată cu contestaţie putând cel mult să oblige pe pârâtă să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului, acestea fiind limitele cu care legea investeşte instanţa ca autoritate de control.
4. A naliza instanţei de recurs
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat pentru considerentele de mai jos.
O primă constatare se impune cât priveşte împrejurarea că recurenta a reluat criticile formulate în apel în justificarea motivelui de nelegalitate invocat în recurs (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) fără să facă aprecieri sau să combată raţionamentul şi explicaţiile instanţei de apel redate punctul la fiecare critică, în considerentele deciziei atacate.
Se constată că soluţia de respingere a apelului este legală.
Instanţa a apreciat corect ca dovedită calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, care este fiica fostului proprietar H.S.
Cât priveşte titlul de proprietate al lui H.S., contractele de cumpărare a terenurilor şi autorizaţie de construire pârâta a contestat mereu împrejurarea că deşi a fost autorizat să construiască un singur corp de clădire în rapt s-au executat mai multe corpuri de clădiri.
Recurenta ridicând observaţiile exprimate în legătură cu actele oficiale prezentate în justificarea proprietăţii, nu a prezentat dovezile impuse de 1169 C. civ. (cel ce face o presupunere înainte judecăţii trebuie să o dovedească) pentru a justifica o altă situaţie decât cea dedusă din actele depuse la dosar.
De altfel, recurenta nici nu a pretins că ar exista în realitate o altă situaţie de fapt sau de drept cât priveşte proprietatea pusă în discuţie prin litigiul de faţă.
Referirile recurentei la existenţa şi a unei anexe (garaj) peste cuprinsul clădirilor autorizate (un singur corp conform contestaţiei din 21 martie 1912) şi la instituirea unei ipoteci în favoarea unei Societăţi de asigurări (prin procesul - verbal din 12 septembrie 1940) care ar afecta dreptul de proprietate al autorului reclamantei şi, ca urmare, dreptul la reparaţie pe care îl pretinde reclamanta prin acţiune rămân fără efect.
Recurenta pârâtă nu a produs dovezi care să probeze o altă situaţie decât cea prezumată legal de dispoziţiile incidente (art. 487 şi 492 C. civ.), în realizarea prerogativelor de care se bucură proprietarul cât priveşte proprietatea sa şi care îi sunt conferite şi garantate de dispoziţiile art. 490 C. civ. (proprietarul poate face asupra pământului toate plantaţiile şi clădirile ce găseşte de cuviinţă -afară de excepţiile statornicite prin titlul ce tratează despre servituti).
Cât priveşte menţiunea referitoare la instituirea unei ipoteci asupra imobilului în favoarea unei societăţi de asigurări în raporturile cu pârâta din prezenta cauză, care nu este creditor ipotecar, nu reclamanta este ţinută să facă vreo dovadă în legătură cu modalităţile de stingere a ipotecilor (în condiţiile art. 1800 C. civ. text care instituie şi o prezumţie în favoarea debitorului).
Această obligaţie în infirmarea vreunei modalităţi de stingere a ipotecii o are pârâta care pretinde alterarea proprietăţii.
Cât priveşte a doua critică referitoare la depăşirea atribuţiilor instanţei în realizarea controlului judiciar asupra modalităţilor de rezolvare a notificării nici aceasta nu este fondată.
Recurenta nu a adus nici o altă critică sau contraargument la explicaţiile date de instanţa de apel şi care sunt conforme cu voinţa exprimată de legiuitor.
Susţinerea recurentei, în sensul invocării textului legii că „imobilele care fac obiectul prezentei legi sunt restituite prin dispoziţie sau decizie de unitatea deţinătoare" nu poate fi primită ca justificare a criticilor privind greşita aplicare a Legii nr. 10/2001 întrucât textul invocat se referă la faza administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 sens în care art. 21 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) prevăd obligaţii exprese „imobilele preluate în mod abuziv (...) vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată" (art. 21 alin. (1)) şi, respectiv, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării (...) unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie asupra cererii de restituire în natură (art. 25 alin. (1)).
Legea prevede însă şi o fază judiciară prin controlul jurisdicţional pe care îl conferă tribunalului, din a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau investită cu soluţionarea notificării, în a cenzura dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură (art. 26 alin. (3)).
Interpretarea dată de instanţă acestor texte este cea corectă şi cea avută în vedere şi de redactorul legii speciale care în art. 13 alin. (1) a prevăzut în mod expres că există o distincţie între cele două faze administrativă şi, respectiv, judecătorească „în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărârea judecătorească sunt aplicabile prevederile (...)".
Pentru considerentele mai sus arătate, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat pentru a modifica hotărârea atacată şi respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva Deciziei nr. 36 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civila.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 953/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 900/2010. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
