ICCJ. Decizia nr. 900/2010. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 900/2010
Dosar nr. 14761/3/2008
Şedinţa publică de la 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta Parohia Sfântul Anton - Curtea Veche, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă de 2.000 mp, identificat conform raportului de expertiză judiciară, pe care l-a omologat ca atare; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect accesiunea.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, din adresa 14 octombrie 2008 emisă de P.M.B. - Serviciul Evidenţă Proprietăţi, conform căreia reclamanta figurează ca titular de rol fiscal la adresa din Bucureşti, sector 3, precum şi alte înscrisuri privind rolul fiscal depuse la dosar, coroborate cu declaraţia martorului M.M., reclamanta a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, sub nume de proprietar, începând cu anul 1970.
Astfel, martorul a declarat că reclamanta este considerată în zonă ca fiind proprietar şi a stăpânit terenul în litigiu continuu, fără a fi fost tulburată de vreo altă persoană.
Pe acest temei, tribunalul a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani, conform art. 1890 C. civ., respectiv posedarea bunului în tot timpul prevăzut de Lege - 30 de ani, şi exercitarea unei posesii utile, neafectate de vreun viciu, în aplicarea art. 1847 C. civ.
În ce priveşte capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe aceste teren, prin accesiune, instanţa a constatat că nu este întrunită în cauză niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 493 şi 494 C. civ., întrucât nu a rezultat, din probele administrate, că reclamanta ar fi edificat aceste construcţii cu materialele altuia sau că o terţă persoană ar fi edificat construcţiile, cu materialele acesteia, pe terenul în litigiu (ipotezele în care se poate solicitat constatarea dreptului de proprietate prin accesiune - reclamanta putând de altfel invoca doar primul caz, întrucât în cel de-al doilea accesiunea poate fi invocată de o terţă persoană).
Astfel, martorul audiat a arătat că nu ştie cine a edificat aceste construcţii, care se aflau pe teren din 1970 şi că acestea nu au suferit modificări de-a lungul timpului, cu excepţia lucrărilor de reparaţii obişnuite; pe de altă parte, declaraţia martorului este contrazisă de raportul de expertiză construcţii, care a identificat construcţiile ca fiind edificate în anul 2004, iar nu în 1970.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 492 C. civ. stabilesc o dublă prezumţie relativă, respectiv că orice construcţie, plantaţie sau lucrare, făcută pe un fond, sunt prezumate că au făcute de către proprietarul fondului şi cu cheltuiala sa, iar această prezumţie de care beneficiază proprietarul terenului (care este distinctă de cazurile legale de accesiune) nu a fost răsturnată în speţă (de altfel, nici nu s-a încercat răsturnarea acesteia de către pârât).
Apelul reclamantei împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 367 din 11 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că cele două prezumţii legale instituite de art. 482 şi art. 492 C. civ. nu au fost răsturnate în cauză de către pârâtă, iar instanţa nu putea să se îndepărteze în analiza sa judiciară de ceea ce constituia obiectul explicit al cererii de chemare în judecată, pentru respectarea principiului disponibilităţii specific procesului civil, anume accesiunea, instituţie care presupunea ipotezele concrete deja avute în vedere şi cercetate pe fond.
În acest sens, prima instanţă a analizat probatoriul administrat în cauză, conchizând corect în sensul că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele strict prevăzute de art. 493 şi 494 C. civ.
Prima instanţă a procedat corect atunci când a analizat raportul juridic dedus judecaţii prin raportare la cadrul procesual de învestire, respectând atât obiectul clar definit, cât şi temeiul juridic al cererii introductive de instanţă.
Dacă intimatul - pârât nu a susţinut nici o probă contrarie cu privire la existenţa dreptului de proprietate pe care îl pretinde reclamanta asupra bisericii sau asupra anexelor acesteia, apelanta-reclamantă se află sub protecţia dispoziţiilor art. 492 C. civ.Incidenţa acestui text de lege, care configurează un drept în favoarea proprietarului terenului, pentru tot ce se construieşte „în pământ sau asupra pământului", devine incident în măsura în care se manifestă în mod concret o ingerinţă în exerciţiul dreptului prescris de lege, din partea unei alte persoane.
Contrar susţinerilor reclamantei, prima instanţă nu a ignorat dispoziţiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008, dimpotrivă le-a avut în vedere, fără, însă, a neglija că, sub aspectul accesiunii, temeiul juridic este cel definit de C. civ., în raport de care s-au şi valorificat probele administrate în cauză, în contradictoriu cu persoana indicată de reclamant în acţiune - pârâtul Municipiul Bucureşti.
Nu poate fi acceptat punctul de vedere al apelantei-reclamante, conform căruia dovada dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune a fost făcută în faţa instanţei de fond, prin raportare la natura specială a bunurilor imobile care erau unite cu fondul, respectiv la incidenţa dublei prezumţii privind dobândirea acestui drept prin accesiune, întrucât C. civ. a reglementat doar două cazuri de accesiune imobiliară artificială - cele avute în vedere de prima instanţă, singurele în măsură să genereze ideea de conflict judiciar.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a analizat superficial motivele de apel, totodată, prin aprecierea că prezumţia de proprietate nu este suficientă pentru a da naştere unei constatări a dobândirii dreptului de proprietate, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 482 şi 492 C. civ.
Ambele instanţe de fond se referă, în mod eronat, la necesitatea încadrării în unul din următoarele doua articole C. civ., respectiv art. 493 sau art. 494, pentru a putea fi constatat dreptul de proprietate prin accesiune.
Or, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 492, situat în aceeaşi secţiune C. civ., atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, trebuiau sa facă aplicarea prezumţiei legale ce izvorăşte din acest articol ca urmare a constatării dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului pe care sunt construite lăcaşul de cult şi celelalte anexe individualizate prin expertiză.
Deşi însăşi instanţa de fond reţine faptul că dispoziţiile art. 492 instituie o dublă prezumţie, respectiv că orice construcţie, plantaţie sau lucrare făcută pe un fond este prezumată că a fost făcută de către proprietarul fondului pe cheltuiala sa, iar această prezumţie de care beneficiază proprietarul terenului nu a fost răsturnată în speţă, în mod greşit, a încercat sa încadreze capătul de cerere în vreunul din cazurile dreptului de accesiune reglementat ulterior art. 492.
Recurenta a susţinut că prezumţia legală din art. 492 C. civ. este întărită şi de natura specială a bunurilor imobile care erau unite cu fondul deciziei atacate, respectiv bunuri din patrimoniul bisericesc, fiind aplicabile prevederile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Cu toate că motivele de recurs au fost încadrate de către reclamantă în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora, rezultă că este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, mai precis, a dispoziţiilor art. 482 şi 492 C. civ.
Împrejurarea că instanţa de apel nu şi-a însuşit argumentele reclamantei din motivarea căii de atac nu echivalează cu absenţa motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia adoptată sau cu o motivare necorespunzătoare, pentru a fi incident cazul de recurs descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci cu o interpretare a dispoziţiilor legale diferită de cea propusă de către reclamantă.
În contextul cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţine că prima instanţă a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.000 mp, situat în Bucureşti, sector 3, dispoziţie ce a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către pârât.
Reclamanta, ca proprietar, astfel recunoscut, al terenului, pretinde, în acelaşi timp, că este titular al dreptului de proprietate şi asupra construcţiilor edificate pe teren - identificate prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză -, invocând dispoziţiile art. 492 C. civ.
Potrivit art. 482 C. civ., „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ceea ce produce lucrul şi asupra tot ceea ce se uneşte, ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”, regulă generală materializată în prezumţie de proprietate în cuprinsul art. 492 C. civ., în sensul că „orice construcţie sau plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră”.
Normele anterioare, care reglementează efectele juridice create de faptul material al unirii sau încorporării lucrului accesoriu în lucrul principal, ca fapt juridic stricto sensu (o primă semnificaţie a noţiunii de „accesiune”), anume efectul achizitiv şi prezumţia de proprietate pentru construcţiile şi plantaţiile de pe teren, nu exclud ipoteza în care ambele lucruri aparţin aceluiaşi proprietar, dimpotrivă, art. 490 - 492 C. civ. reglementează tocmai această din urmă situaţie.
Art. 493 şi 494 C. civ., vizând situaţiile în care lucrările de construcţii au fost realizate de proprietarul terenului, însă cu materialele altcuiva, respectiv de către o terţă persoană cu materialele sale, pe terenul proprietatea altcuiva, aşadar situaţii în care bunul accesoriu şi cel principal aparţin unor proprietari diferiţi, nu epuizează formele sub care se poate manifesta faptul juridic al accesiunii, reprezentând ipoteze particulare, expres reglementate de legiuitor.
Ca atare, referirea la aceste din urmă norme, realizată de către instanţa de apel, nu este utilă analizei presupuse de speţă, din moment ce art. 482 şi 492 C. civ. permit aplicarea prezumţiei de proprietate, în favoarea proprietarului terenului, asupra construcţiilor edificate chiar de către acesta, cu materialele sale şi pe cheltuiala sa, iar reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile din cererea de chemare în judecată chiar pe aceste dispoziţii legale.
Împrejurarea existenţei sau absenţei vreunei contestări din partea unui terţ care să pretindă că este proprietarul construcţiei este lipsită de relevanţă, nu numai în ipotezele din art. 493 şi 494 C. civ., dar şi în cea din cauză, în care lucrul accesoriu şi cel principal aparţin aceluiaşi proprietar.
Ca regulă, efectul achizitiv de proprietate nu se produce în mod direct din însuşi faptul juridic al încorporării bunului accesoriu în cel principal: acest fapt dă naştere unui drept potestativ în favoarea proprietarului terenului, care poate opta în sensul exercitării sau nu a dreptului de accesiune.
Pe de altă parte, valorificarea dreptului potestativ nu are în sine scopul provocării terţului la formularea unor pretenţii asupra construcţiilor, pentru ca, în ipotezele accesiunii în care nu este implicat un terţ, să existe un dubiu în privinţa interesului proprietarului bunului principal în a-şi exercita dreptul de accesiune.
Exprimarea opţiunii este realizată în scopul producerii tuturor consecinţelor juridice specifice fiecărui caz de accesiune în parte, demersul judiciar reprezentând forma de materializare a acestui drept subiectiv.
Ca atare, eventuala pretenţie a unui terţ asupra construcţiilor este consecutivă manifestării de voinţă a proprietarului terenului, care poate fi exprimată indiferent de eventualitatea pretenţiei terţului de apropriere a construcţiilor.
În consecinţă, prezenta cerere de chemare în judecată echivalează cu exercitarea dreptului potestativ de accesiune, în aplicarea art. 482 şi 492 C. civ., care, în mod eronat, nu au fost aplicate de către instanţa de apel, în conformitate cu cele expuse prin considerentele anterioare.
Chiar dacă argumentele anterioare sunt suficiente pentru conturarea soluţiei asupra recursului, pentru a epuiza considerentele de natură teoretică cu privire la accesiune, este de menţionat că nu se recunoaşte întotdeauna caracterul achizitiv al accesiunii: în ipoteza din speţă, reglementată de art. 492 C. civ., se poate discuta, într-adevăr, un asemenea efect în privinţa construcţiilor şi plantaţiilor, în condiţiile în care unirea sau încorporarea nu determină o modificare a titularului dreptului de proprietate, ci doar a obiectului dreptului de proprietate.
Chiar dacă s-ar accepta o asemenea idee - cu toate că, în prezent, accesiunea este recunoscută drept un mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, iar proiectul noului C. civ. vorbeşte despre naşterea unui drept de proprietate în favoarea proprietarului terenului asupra construcţiilor edificate pe acel teren, din momentul începerii lucrării (art. 594) -, finalitatea cererii de faţă nu poate fi infirmată: pretenţiile vizând accesiunea au forma unei cereri în constatare a dreptului asupra construcţiilor de pe terenul proprietatea reclamantei, odată cu constatarea dobândirii dreptului asupra terenului însuşi, prin uzucapiune, în scopul determinării certe a limitelor exercitării dreptului.
Ambele instanţe de fond au constatat, în fapt, că toate construcţiile identificate prin raportul de expertiză de specialitate întocmit de expertul Ş.G. (file 82 - 115 dosar tribunal) au fost edificate chiar de către reclamantă (fapt căruia i-au dat o semnificaţie juridică greşită), într-o perioadă îndelungată, după începerea exercitării posesiei asupra terenului şi până în anul 2004, fără ca această apreciere de fapt să fie contestată în cauză.
Pe acest temei, se impune admiterea recursului şi, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei recurate.
Evaluând apelul reclamantei pe acelaşi aspect al accesiunii, urmează a se constata că este fondat, pentru considerente deja expuse şi, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., va fi admis ca atare, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei şi a admiterii şi a cererii privind constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, prin accesiune, asupra construcţiilor edificate pe terenul în suprafaţă de 2.000,09 mp din Bucureşti, sector 3, identificate prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul Ş.G., raport care va fi omologat ca atare.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Sfântul Anton - Curtea Veche împotriva Deciziei nr. 367/ A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia recurată, admite apelul, schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că admite şi capătul de cerere privind accesiunea construcţiilor edificate pe terenul în suprafaţă de 2.000,09 mp din, sector 3, construcţii identificate prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul Ş.G., pe care îl omologhează.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 947/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 899/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
