ICCJ. Decizia nr. 948/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 948/2010

Dosar nr. 4968/99/2005

Şedinţa publică de la 16 februarie 2010

Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, reclamantul B.E. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor L.V. şi M.A. la plata daunelor materiale în sumă de 100.000.000 euro şi a daunelor morale în sumă de 100.000.000 euro.

Reclamantul a arătat că acţiunea provine din penal şi că solicită „repararea erorilor judiciare voite săvârşite de instanţele de judecată din Iaşi.”

Cauza a fost declinată spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, având în vedere că obiectul acţiunii este în valoare de 100.000.000 euro şi că sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

La termenul din 26 martie 2008 apărătorul pârâţilor a invocat excepţiile netimbrării acţiunii şi pe cea a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.A., şi L.V.

Prin încheierea din 26 martie 2008 s-a constatat că acţiunea este scutită de plata taxei de timbru şi a fost prorogată pronunţarea asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 632 din 23 aprilie 2008, Tribunalul Iaşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii L.V. şi M.A., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Din cererea de chemare în judecată, precizată şi completată la Tribunalul Iaşi rezultă că reclamantul B.E. i-a chemat în judecată pe pârâţii L.V. şi M.A., solicitând obligarea lor la plata daunelor materiale şi morale ca urmare a proceselor penale desfăşurate în care au fost implicate părţile.

Prin sentinţa penală nr. 3768 din 15 octombrie 1999 a Judecătoriei Iaşi, B.E. a fost condamnat la plata unei amenzi penale de 1.000.000 lei (ROL) pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute de art. 205 şi 206 C. pen. Prin decizia civilă nr. 511 din 21 septembrie 2000 a Tribunalului Iaşi a fost respins recursul împotriva sentinţei, aceasta fiind menţinută.

Prin decizia nr. 783 din 12 februarie 2002 pronunţată în dosarul nr. 3077/ 2001 de fosta Curte Supremă de Justiţie a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă C.S.J. împotriva sentinţei penale nr. 3768 din 15 octombrie 1999 a Judecătoriei Iaşi şi deciziei penale nr. 511 din 21 septembrie 2000 a Tribunalului Iaşi şi, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., i-a achitat pe inculpaţii B.E. şi L.S.G. pentru infracţiunile prev. de art. 205, 206 C. pen. şi a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă L.V.

Reclamantul însuşi a precizat că acţiunea provine din penal şi că solicită „repararea erorilor judiciare voite săvârşite de instanţele de judecată".

A mai menţionat reclamantul că instanţele de judecată din Iaşi au comis legat de această cauză despre care face vorbire, atât erori de fapt cât şi erori de drept (care intră sub incidenţa art. 51 C. pen.), încălcându-i dreptul la despăgubiri civile potrivit art. 137 C. pen., împiedicând restabilirea situaţiei de dinaintea executării abuzive, netemeinice şi nelegale la care avea dreptul potrivit art. 169, 170 C. proc. pen., precum şi prin procesele de revizuire şi de contestaţie la executare, în baza art. 406 alin. (3) C. proc. pen.

În acelaşi timp l-au împiedicat să pornească acţiunea de reparare a pagubelor potrivit art. 504, 505, 506 C. proc. pen. Menţionează faptul că instanţele de judecată din Iaşi îl împiedică să pornească acţiunea de reparare a prejudiciilor potrivit art. 998 C. civ.

Totodată, a subliniat faptul că instanţele de judecată din Iaşi îi încalcă dreptul prevăzut în Constituţia României, în art. 48 pct. 3, de a i se repara prejudiciile aduse ca urmare a erorilor judiciare voite şi a soluţiilor pe care le-au dat în mod repetat şi flagrant, cu foarte multă rea-voinţă, cu încălcarea şi sfidarea legilor.

De asemenea, reclamantul a mai subliniat faptul că instanţele de judecată din Iaşi i-au încălcat dreptul la asigurarea unui proces echitabil şi corect, prevăzut în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa a reţinut că reglementarea legală în materie care îndreptăţeşte victimele erorilor judiciare să solicite despăgubiri este reprezentată de disp. art. 504 - 507 C. proc. pen. şi disp. art. 48 alin. (3) din Constituţie.

Conform reglementărilor anterior menţionate, statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Codul nostru de procedură penală cuprinde dispoziţii prin care cel condamnat pe nedrept poate să ceară repararea pagubelor ce i-au fost produse.

Dispoziţiile cuprinse în art. 504-507 C. proc. pen. reglementează procedura specială prin care persoana faţă de care s-a săvârşit un act de injustiţie a fost condamnată.

În temeiul art. 504 şi următoarele C. proc. pen., răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală pentru faptele organelor sale şi care nu este condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune.

În temeiul răspunderii instituite statul este cel care are obligaţia reparării integrale a pagubei generată de eroarea judiciară.

Astfel, dispoziţiile legale anterior menţionate, conferă expres calitate procesuală pasivă statului în cauzele având ca obiect daune materiale şi morale rezultând dintr-o condamnare nedreaptă constatată astfel printr-o hotărâre definitivă.

Obligaţia statului la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea decurge din raporturile de drept public şi îşi au drept cauză eroarea judiciară.

Răspunderea revine statului, în temeiul art. 504, 507 C. proc. pen., decurgând din raporturile de drept public şi nu persoanei fizice sau juridice care a sesizat organele penale pentru in fracţiunea pretins comisă.

În acest sens sunt şi disp. deciziei civile nr. 3189 din 20 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Această interpretare a disp. art. 504 C. proc. pen. este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În aplicarea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care se referă la dreptul la libertate şi la siguranţă, Curtea Europeană a fost constantă în a condamna statele membre la despăgubiri băneşti pentru daunele morale cauzate de o arestare abuzivă sau o condamnare nedreaptă (cazul Lukanov vs. Bulgaria, cazul Dolban vs. România etc.).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, reclamantul B.E. şi pârâtul L.V.

În motivarea apelului, reclamantul a susţinut că hotărârea tribunalului este nelegală şi netemeinică, iar instanţele din Iaşi sunt incompatibile să se pronunţe în cauză, deoarece s-au antepronunţat în cauza penală ce a generat acest proces.

A susţinut reclamantul că solicită să fie despăgubit datorită faptului că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală a admis recursul în anulare, după ce a fost prejudiciat în mod grav de instanţele ieşene.

Reclamantul a arătat că, în momentul în care dosarul penal a ajuns la Curtea de Apel Iaşi, în ciuda cererilor pe care le-a formulat insistent şi în care arată cu dovezi incontestabile faptul că judecătoarea M.M. era incompatibilă, aceste cereri de recuzare, în mod abuziv, nu au fost înaintate la instanţa supremă spre soluţionare, iar cauza penală a fost judecată chiar de această judecătoare.

Reclamantul a învederat că, împreună cu cererea de apel, formulează plângere penală împotriva judecătoarei A.C., care a refuzat să trimită spre competentă soluţionare cererile de recuzare pe care le-a formulat, cereri ce nu au fost consemnate în încheierile de şedinţă şi asupra cărora judecătoarea s-a antepronunţat.

A mai susţinut reclamantul că, la tribunal, nu s-a respectat regula distribuţiei aleatorii prin calculator a dosarelor, deoarece, în urmă cu doi ani, dosarul a fost repartizat judecătoarei T.M. care pronunţase sentinţa casată de instanţa supremă, iar apoi, fără a se respecta principiul continuităţii, dosarul a ajuns la judecătoarea A.C. , care a pronunţat hotărârea atacată cu prezentul apel.

Hotărârea tribunalului este nelegală - conform susţinerilor reclamantului - datorită faptului că nu s-a ţinut cont de probele administrate în cauză şi din care rezultă calomnierea sa repetată în presă de către pârâţi, precum şi organizarea de acţiuni de represiune nedreaptă şi ilegală de către aceeaşi pârâţi.

Reclamantul a susţinut că a solicitat foarte insistent ca cei doi pârâţi să fie citaţi la interogatoriu, însă judecătoarea cauzei nu a ţinut cont de faptul că pârâtul L.V. a sfidat instanţa de judecată, deşi a fost citat de nenumărate ori, iar în ceea ce-o priveşte pe pârâta M.A., răspunsurile la interogatoriu i-au fost sugerate de judecătoarea ce instrumenta pricina dedusă judecăţii.

Reclamantul a afirmat că a solicitat ca cei doi pârâţi să răspundă la interogatoriu la acelaşi termen de judecată şi nu la termene diferite pentru ca pârâţii să nu fie favorizaţi datorită faptului că ştiau întrebările dinainte, dar nu s-a ţinut cont de acest lucru, după cum nu s-a ţinut cont nici de împrejurarea că pârâţii l-au hărţuit în justiţie prin înscenări de procese absolut nefondate timp de peste douăzeci de ani.

A mai pretins reclamantul că nu s-a ţinut cont de împrejurarea că, în data de 20 aprilie 2001 persoane plătite de către pârâţi au atacat-o pe mama sa în faţa intrării în bloc şi i-au produs fracturi şi entorse la umărul stâng şi la piciorul stâng, care au determinat spitalizarea ei la Spitalul de recuperare şi la alte spitale din Iaşi.

Reclamantul a susţinut că nu s-a ţinut cont de faptul că aceleaşi persoane, plătite de pârâţi, i-au distrus uşa de la apartament, iar el a fost nevoit să doarmă la hoteluri sau la prieteni şi nici de faptul că pârâta M.A. a dat numeroase telefoane de ameninţare părinţilor săi, aceasta continuând să dea asemenea telefoane tatălui său şi în prezent.

Reclamantul a solicitat ca, pentru toate crimele, samavolniciile, fărădelegile săvârşite de cei doi pârâţi şi care i-au adus prejudicii enorme, fiecare dintre cei doi pârâţi să fie obligaţi să-i plătească despăgubiri în cuantum de câte 100.000.000 euro, fiecare.

Pârâtul L.V. a considerat că sentinţa este nelegală deoarece tribunalul a omis să oblige reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, de 2000 lei, conform chitanţei de onorariu depuse la dosar.

Pârâta M.A. a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea apelului declarat de reclamant şi admiterea apelului declarat de V.L.

A susţinut intimata că apelantul B.E. a hărţuit-o nejustificat şi abuziv introducând-o în această cauză, deşi ea nu-l cunoaşte pe pârâtul V.L. şi nu are nici un fel de relaţii cu acesta.

Intimata a afirmat că reclamantul-apelant, încă de la promovarea acţiunii, s-a folosit cu rea-credinţă de mijloacele procesuale legale cu scopul de a tergiversa judecarea cauzei pe fond şi de a-i hărţui pe pârâţi timp de trei ani.

La data de 30 iunie 2008, apelantul B.E. a depus la dosarul cauzei precizări la motivele de apel, invocând şi excepţia de neconstituţionalitate a Legii de organizare a avocaturii şi a Legii de organizare judiciară care-i permit fostei judecătoare, M.M. - fostă şefă a Secţiei Penale a Curţii de Apel Iaşi - să funcţioneze ca avocat la instanţele ieşene.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca inadmisibilă, conform art. 29 alin. (1) şi 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 (republicată), în şedinţa publică din 12 septembrie 2008.

Prin decizia civilă nr. 133 din data de 9 septembrie 2008 , Curtea de Apel Iaşi a respins apelul declarat de reclamantul B.E. şi a admis apelul declarat de pârâtul L.V., a schimbat sentinţa în parte şi a obligat reclamantul să plătească pârâtului L.V. suma de 2000 lei (RON), cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin cererea cu care a investit judecătoria, la data de 07 februarie 2005, reclamantul B.E. a chemat în judecată pârâtul L.V. solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale şi morale în cuantum total de 200.000.000 euro.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că a fost hărţuit de pârât, care i-a adus enorme pagube materiale şi morale prin intentarea abuzivă a procesului penal ce a făcut obiectul dosarelor nr. 15154/1998 al Judecătoriei Iaşi, nr. 1283/2000 al Tribunalului Iaşi şi nr. 4477/2000 al Curţii de Apel Iaşi, dosare în care instanţele de judecată ieşene au dat soluţii cu încălcări grave ale legii, dar care au fost desfiinţate prin decizia penală nr. 783/2002 a I.C.C.J.

Prin sentinţa civilă nr. 3136 din 13 aprilie 2005, Judecătoria Iaşi a admis excepţia lipsei competenţei sale materiale şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi.

Prin memoriul depus la Tribunalul Iaşi (filele 4-64, dosar 4968/2005), reclamantul B.E. a precizat că se judecă cu pârâţii L.V. şi M.A. pentru repararea erorilor judiciare săvârşite de instanţele de judecată din Iaşi.

La termenul de judecată din 28 septembrie 2005, reclamantul a arătat că înţelege să se judece cu pârâtul L.V., iar la termenul de judecată din 4 ianuarie 2006 acesta a solicitat să fie introdusă în cauză, în calitate de pârâtă şi M.A.

La termenul de judecată din 23 aprilie 2008, instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, ocazie cu care reclamantul a precizat din nou faptul că prezenta cauză provine dintr-un proces penal.

Potrivit dispoziţiei înscrise în art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Art. 506 alin. (3) C. proc. pen. stabileşte că pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea de apel a reţinut că, în raport de obiectul pricinii deduse judecăţii şi de prevederile art. 506 alin. (3) C. proc. pen., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor a fost soluţionată în mod corect de către tribunal.

Criticile formulate de reclamant cu privire la incompatibilitatea judecătorilor de la instanţele ieşene de a soluţiona prezenta cauză nu sunt întemeiate, deoarece, conform art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.

Dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. sunt de strictă interpretare referindu-se la incompatibilitatea judecătorului care, după ce a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu mai poate lua parte la judecarea ei în recurs ori la rejudecarea după casare, neputând fi extinse la alte cauze şi la alţi judecători decât acei care au judecat fondul pricinii.

Susţinerile apelantului B.E. referitoare la modalitatea de soluţionare a dosarului penal nu pot fi analizate în cadrul căi de atac promovate, deoarece acestea au fost deja verificate în cadrul recursului în anulare finalizat prin decizia penală nr. 783 din 12 februarie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată şi susţinerea reclamantului-apelant privind nerepartizarea aleatorie a cauzei şi a lipsei continuităţii completului de judecată.

Astfel, „Situaţia repartiţiei dosarelor după data efectuării repartiţiei: 27 mai 2005-27 mai 2005" înaintată de Tribunalul Iaşi, coroborată cu data înregistrării dosarului la registratura aceluiaşi tribunal (27 mai 2005, fila 1 dosar fond) confirmă împrejurarea că dosarul cauzei deduse prezentei judecăţi a fost repartizat aleatoriu în sistem informatic prin programul MJREP, conform art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

În ceea ce priveşte continuitatea completului de judecată, instanţa de apel a reţinut că acesta a fost instrumentat în perioada 29 iunie 2005-1 martie 2006 de judecător P.D., care compunea completul civil D.1.

La data de 1 martie 2006, dosarul cauzei a fost înaintat la Curtea de Apel Iaşi în vederea soluţionării cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Iaşi, cerere formulată de B.E.

După soluţionarea cererii de recuzare, dosarul a revenit la completul civil D.1, care era compus din judecător T.M., ca urmare a planificării judecătorului P.D. într-un complet specializat de litigii de muncă, conform planificării şedinţelor de judecată avizate de Colegiul de conducere a tribunalului.

Prin încheierea nr. 11 bis din 9 ianuarie 2007 s-a admis cererea de abţinere formulată de magistrat T.M., iar dosarul a fost repartizat completului civil imediat următor celui care a soluţionat cererea de abţinere C.D3, conform art. 98 alin. (3) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005.

La termenele acordate în perioada 14 februarie 2007-16 mai 2007, dosarul a fost instrumentat de judecător A.C., iar începând cu data de 16 mai 2007, dosarul a fost instrumentat de judecător P.C. ca urmare a repartizării magistratului A.C. într-un complet specializat de litigii de muncă.

Prin încheierea nr. 32 din 28 ianuarie 2008 s-a admis cererea de abţinere formulată de magistrat P.C., ca urmare a faptului că reclamantul-apelant a formulat plângere penală împotriva acestui magistrat, iar dosarul a fost repartizat, prin aceeaşi încheiere de soluţionare a cererii de abţinere, la completul D.5, conform art. 98 alin. (3) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005.

Judecătorul de la completul D.5 a formulat cerere de abţinere care a fost admisă prin încheierea nr. 38 din 30 ianuarie 2008, iar dosarul a fost repartizat din nou completului D.1, conform art. 98 alin. (3) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, complet în cadrul căruia funcţiona judecător A.C., care a şi pronunţat hotărârea supusă prezentului apel.

Faţă de cele reţinute, instanţa de apel a constatat că apelul declarat de reclamantul B.E. nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul L.V., curtea de apel a arătat că, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Pârâtul-apelant, prin apărător, a solicitat cu ocazia dezbaterii fondului pricinii, să i se acorde cheltuielile de judecată efectuate, însă instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la această cerere.

Având în vedere că reclamantul se află în culpă procesuală ca urmare a respingerii acţiunii promovate, iar pârâtul-apelant a făcut dovada achitării sumei de 2000 lei, cu titlu de onorariu de avocat, reclamantul urmează a fi obligat la plata acestor cheltuieli, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul B.E., solicitând casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi rejudecarea cauzei sau trimiterea cauzei spre rejudecare la alte instanţe de judecată, care să nu se fi antepronunţat, ca instanţele de judecată din Iaşi.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că: completul de judecată de la Curtea de apel Iaşi din care făcea parte judecătoarea incompatibilă A.C. l-a împiedicat să participe la şedinţa de judecată, să-şi susţină cauza, nu a admis cererea de amânare, deşi dovedită; a cerut în zadar să se aştepte soluţiile date de parchete cu privire la plângerile penale formulate în legătură şi în cadrul dosarului de faţă; a cerut în zadar un alt termen de judecată pentru a avea timpul necesar să îşi angajeze un avocat din Bucureşti şi pentru a consulta întreg dosarul; nenumăratele cereri de recuzare formulate nu au fost trimise spre competentă soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; excepţiile de neconstituţionalitate cu privire la recuzare nu au fost trimise spre competentă soluţionare la Curtea Constituţională; cererile pe care le-a formulat insistent şi în care arată cu dovezi incontestabile faptul că judecătoarea M.M. era incompatibilă, în mod abuziv, nu au fost înaintate la instanţa supremă spre soluţionare; judecătoarele incompatibile A.C. şi A.C. au refuzat să trimită cererile de recuzare spre competentă soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; la Tribunalul Iaşi nu s-a respectat deloc regula distribuţiei aleatorii prin calculator a dosarelor către judecători; la pronunţarea soluţiei de către curtea de apel nu s-au avut în vedere probele administrate, care sunt în favoarea reclamantului, declaraţiile martorilor, certificatele medicale ale mamei reclamantului şi certificatul acesteia de deces; a cerut ca părţile adverse să fie citate pentru a răspunde la interogatoriu, iar judecătoarea A.C. n-a ţinut cont de faptul că pârâtul V.L. a sfidat instanţa, deşi acesta a fost citat de nenumărate ori; pârâţii, prin abuz de drept şi abuz procesual, l-au hărţuit pe reclamant prin justiţie timp de 20 de ani; din probele administrate reiese că pârâţii au organizat tentative de omor repetate, agresiuni însoţite de vătămări corporale deosebit de grave împotriva reclamantului şi a pârâţilor săi; pârâţii au organizat acţiuni de represiune nedrepte în vederea distrugerii reclamantului şi acaparării samavolnice a apartamentului acestuia, situat ultracentral în Iaşi, învecinat direct, adiacent cu apartamentele şi spaţiile comerciale deţinute de M.A., rudele, acoliţii şi complicii săi; nu s-a ţinut cont de împrejurarea că, în data de 20 aprilie 2001 persoane plătite de către pârâţi au atacat-o pe mama reclamantului în faţa intrării în bloc şi i-au produs fracturi şi entorse la umărul stâng şi la piciorul stâng, care au determinat spitalizarea ei la Spitalul de recuperare şi la alte spitale din Iaşi; agresiunile împotriva mamei reclamantului s-au repetat ducând la moartea acesteia; pârâta M.A. a dat numeroase telefoane de ameninţare părinţilor săi, aceasta continuând să dea asemenea telefoane tatălui său, aspect ce poate fi verificat la Romtelecom; pârâta M.A. a trimis scrisori denigratoare la adresa reclamantului către autorităţile statului.

Reclamantul a formulat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 12 septembrie 2008, prin care instanţa de apel a respins ca inadmisibilă excepţia invocată de apelantul B.E., privind neconstituţionalitatea întregii legi de organizare judiciară şi a legii avocaturii.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin motivele formulate, reclamantul B.E. şi-a exprimat nemulţumirile referitoare la modalitatea de soluţionare a dosarului penal, însă acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză civilă. Criticile ce vizează judecarea cauzei penale au fost deja verificate în cadrul recursului în anulare finalizat prin decizia penală nr. 783 din 12 februarie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În dosarul de faţă nu a fost indicat temeiul de drept al recursului formulat, însă vor fi analizate criticile privind încălcarea dreptului la apărare al reclamantului şi incompatibilitatea judecătorilor, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în care acestea sunt susceptibile de încadrare.

Din verificarea şi analizarea actelor şi lucrărilor dosarului nr. 4968/99/2005 al Curţii de Apel Iaşi, în care a fost pronunţată decizia atacată cu prezentul recurs, reiese că la termenul din 11 iulie 2008, instanţa, în temeiul art. 156 C. proc. civ., a încuviinţat cererea de amânare a judecării cauzei în vederea angajării unui apărător, formulată de apelantul B.E. şi a dispus comunicarea către apelant a întâmpinării depuse la dosar de intimata M.A., dispoziţie ce a fost îndeplinită conform menţiunii din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 65 din dosar. Mai mult, la termenul din 12 septembrie 2008, instanţa, constatând apelul în stare de judecată şi văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, a rămas în pronunţare şi, în temeiul dispoziţiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., pentru a da posibilitatea apelantului B.E. să formuleze şi să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea în cauză la data de 19 septembrie 2008.

Aşadar, criticile prin care se susţine încălcarea dreptului la apărare sunt nefondate, reclamantului fiindu-i respectate toate drepturile procedurale, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.

Nici susţinerile privind incompatibilitatea judecătorilor nu se verifică şi nu pot fi reţinute, faţă de dispoziţiile art. 24 şi urm. C. proc. civ. şi având în vedere înscrisurile aflate în dosarul curţii de apel, privind planificarea judecătorilor în şedinţele de judecată şi situaţia repartiţiei dosarelor la Tribunalul Iaşi, din care rezultă că dosarul a fost repartizat şi soluţionat cu respectarea planificării judecătorilor în şedinţele de judecată şi a repartiţiei dosarelor după repartizarea computerizată aleatorie a acestora.

Celelalte critici formulate de reclamant nu pot fi încadrate în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obţine doar în condiţiile de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

În speţă, modalitatea de redactare de către reclamant a celorlalte motive nu permite încadrarea acestora într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, iar susţinerile formulate nu sunt structurate din punct de vedere juridic.

Pe de altă parte, este de reţinut că toate criticile ce privesc fondul cauzei nu pot fi analizate, deoarece pricina a fost soluţionată pe excepţie, constatându-se lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 12 septembrie 2008, se constată că instanţa de apel în mod corect nu a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelantul-reclamant şi a reţinut că aceasta este inadmisibilă, motivat de faptul că dispoziţiile legale menţionate nu au legătură cu obiectul cauzei.

Potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Astfel, s-a decis constant că una din cauzele de inadmisibilitate în jurisdicţia constituţională – cauză legată de obiectul sesizării – o constituie o lege ori o dispoziţie dintr-o lege care, deşi este reclamată ca neconstituţională de una dintre părţile în proces, de acea prevedere legală nu depinde soluţionarea cauzei.

Totodată, este de reţinut că textul art. 29 din Legea nr. 47/2002 leagă excepţia de neconstituţionalitate de o lege „de care depinde soluţionarea cauzei”. Prin sintagma „soluţionarea cauzei” legiuitorul a înţeles rezolvarea în fond a unui proces, adică s-a referit la hotărârea finală ce se va pronunţa de o instanţă judecătorească şi prin care se rezolvă conflictul dintre părţile în litigiu.

În cauză, excepţia invocată de reclamantul B.E., priveşte neconstituţionalitatea întregii legi de organizare judiciară şi a legii avocaturii.

Or, prezenta acţiune în justiţie provine din penal, astfel cum a precizat reclamantul, care a solicitat „repararea erorilor judiciare voite săvârşite de instanţele de judecată".

Totodată, reclamantul a învederat că instanţele de judecată din Iaşi l-au împiedicat să pornească acţiunea de reparare a pagubelor potrivit art. 504, 505, 506 C. proc. pen.

Instanţele de fond au reţinut în cauză că reglementarea legală în materie care îndreptăţeşte victimele erorilor judiciare să solicite despăgubiri este reprezentată de disp. art. 504 - 507 C. proc. pen.

Aşadar, văzând textele legale invocate de reclamant, respectiv întreaga lege de organizare judiciară şi a legii avocaturii, se constată că acestea nu au nici o legătură cu cauza de faţă şi nu au înrâurire asupra soluţionării litigiului, faţă de obiectul acestuia şi de temeiul de drept reţinut, respectiv art. 504 - 507 C. proc. pen.

Faţă de cele ce preced, recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa păstrării deciziei pronunţate de instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.E. împotriva deciziei nr. 133 din data de 9 septembrie 2008 şi a încheierii de şedinţă din 12 septembrie 2008 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia Civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4184/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6287/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 948/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 948/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs