Obligare emitere decize de restituire în natură a imobilului - teren și construcție
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Decizia nr. 4156/2010
Dosar nr. 27097/3/2007
Ședința publică de la 1 iulie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1221 din 27 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanţii G.O. şi O.O.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, a anulat Decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 emisă de pârât şi a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului situat în Bușteni, judeţul Prahova către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin notificarea din 13 iunie 2001 expediată prin Biroul Executorului Judecătoresc D.I. din Sinaia, contestatorii au solicitat Primăriei Oraşului Buşteni să le restituie în natură imobilul - teren şi construcţie - situat în Buşteni.
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei E.F.I.
Contestatorii au făcut dovada calităţii lor de moştenitori ai fostei proprietare cu actele de stare civilă, certificatele de moştenitor din 07 noiembrie 2000 şi 02 decembrie 2000 şi hotărârile de adopţie depuse la dosar, identitatea de persoană dintre O.V.E. şi O.V.E. fiind evidentă şi rezultând din datele de identificare comune (domiciliu, vârstă, numele mamei) cu care aceasta apare în înscrisurile din dosar.
Imobilul situat în Buşteni, judeţul Prahova, la nivelul anului 1942 (anul dobândirii de către autoarea contestatorilor), a mai figurat ulterior la altă adresa, astfel cum s-a stabilit prin expertiza tehnică de specialitate dispusă în cauză şi cum rezultă din înscrisurile emanate de la Primăria Oraşului Buşteni.
Faţă de aceste împrejurări, faptul că imobilul a figurat în diverse evidenţe cu suprafeţe de teren aferent diferite nu este de natură prin el însuşi să conducă la concluzia lipsei de identitate dintre imobilul pretins prin notificare şi cel aflat în posesia intimatului.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul ce face obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 apare în inventarul vilelor rechiziţionate din Buşteni ca preluat de la G.F.I., soţul autoarei contestatorilor, deşi nu există indicii de transmitere valabilă a proprietăţii de la aceasta către soţul său anterior rechiziţiei, iar după război, deşi imobilul nu fusese restituit proprietarilor, Statul Român l-a considerat bun abandonat şi l-a preluat ca atare în baza Decretului nr. 111/1951.
Potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt considerate ca fiind preluate abuziv şi, deci, aflate sub incidenţa legii speciale de reparaţie, imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile.
De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
În speţă, nu s-a făcut dovada că autoarei contestatorilor i s-a plătit vreo compensaţie, iar imobilul a fost rechiziţionat pe numele altei persoane, astfel că tribunalul, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, a apreciat că este vorba de o preluare fără titlu, cu încălcarea prevederilor Constituţiei şi Codului civil în vigoare la acea dată.
Totodată, tribunalul a reţinut că reclamanţii au urmat procedura administrativă de reparaţie, formulând în termenul legal notificare şi făcând dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite, respectiv dovada dreptului de proprietate al autoarei şi dovada calităţii lor de moştenitori.
De asemenea, s-a constatat inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că imobilul există în întregul său, vila nefiind distrusă ori demolată şi poate fi restituit în natură.
În plus, tribunalul a apreciat că Normele de aplicare unitară a legii speciale, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 în care se arată expres la pct. 2.4. că formularea alternativă „şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile” din art. 2 lit. g) din Lege, are drept consecinţă faptul că, în cazul bunurilor nerestituite, este necesar ca persoana care se pretinde îndreptăţită să facă dovada proprietăţii asupra imobilului respectiv la data rechiziţionării (actul de proprietate împreună cu bonul sau chitanţa provizorie, potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940) şi să prezinte o declaraţie autentificată dată pe propria răspundere, în sensul că pentru imobilul rechiziţionat nu s-au acordat despăgubiri, adaugă la lege condiţii pe care aceasta nu le prevede, printr-un act normativ de forţă juridică inferioară şi cu încălcarea principiului separării puterilor în statul de drept, ceea ce este neconstituţional şi inadmisibil.
În aceste condiţii, Decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 prin care intimatul le-a respins contestatorilor cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu apare ca neîntemeiată faţă de motivele invocate şi, prin aceasta, nelegală, fiind anulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice. Intimaţii - contestatori au formulat o cerere de aderare la apel, solicitând ca instanţa să se pronunţe direct şi să dispună restituirea în natură a imobilului în litigiu şi nu obligarea petentului să emită o dispoziţie de restituire.
Prin Decizia civilă nr. 649/A din 03 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a respins apelurile declarate, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a statuat în sensul recunoaşterii competenţei tribunalului (în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare sau a entităţii îndreptăţită să soluţioneze notificarea) de a rezolva pe fond notificarea, în cazul refuzului nejustificat al autorităţii deţinătoare, urmând ca această autoritate să emită o decizie sau depoziţie în concordanţă cu cele stabilite de instanţa de judecată, fără ca prin aceasta să se ajungă la reluarea procedurii cu caracter administrativ şi pe cale de consecinţă la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Autoritatea competentă să soluţioneze notificarea, în speţă apelantul - intimat Ministerul Sănătăţii Publice, are obligaţia de a se conforma dispozitivului sentinţei apelate, şi de a emite dispoziţia de retrocedare în natură a imobilului în litigiu, care are regimul juridic stabilit de dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la apartenenţa imobilului autorilor contestatorilor, instanţa de apel a apreciat, faţă de întreg materialul probator administrat în cauză, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, în mod corect reţinând că titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu erau antecesorii reclamanţilor, fiind dovedit în mod corespunzător atât titlul de proprietate al autorilor acestora, faptul preluării abuzive cât şi calitatea reclamanţilor de succesori în drepturi.
Aşa cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, imobilul a fost dobândit de către autoarea reclamanţilor E.F.I. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942. Calitatea de moştenitori a contestatorilor a rezultat din actele de stare civilă depuse, din certificatul de moştenitor din 07 noiembrie 2000 şi din 02 decembrie 2000 şi hotărârea de adopţie nr. 5 din 05 ianuarie 1949 pronunţată de Judecătoria Populară II Urbană Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 8022/1948.
Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 07 noiembrie 2000, de pe urma defunctei E.I. au rămas ca moştenitor reclamanţii G.O. şi O.V.E. decedată la data de 09 iunie 2005, potrivit certificatului de deces de la Dosar nr. 2329 din 10 iunie 2005.
Din sentinţa civilă nr. 5/1949 a Judecătoriei Populare II Urbană Bucureşti rezultă că soţii Ionescu au adoptat-o pe O.F. care a dobândit numele de I.F.O., căsătorită cu G.O., luând prin căsătorie numele de G. Coroborând certificatul de naştere al lui L.V.E., fiica lui L.S. cu sentinţa civilă nr. 1250/1946, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia a V a civilă, rezultă că soţii I.E. şi C. au adoptat-o pe E.V.L., dobândind după adopţie numele de L.I.V.E.
Din certificatul de căsătorie din 09 februarie 1946 reiese că fiica adoptivă a soţilor I. se căsătoreşte cu O.O. preluând după căsătorie numele de familie al soţului. Potrivit certificatului de moştenitor din 02 decembrie 2005, O.V.E. a decedat la data de 09 iunie 2005, râmând ca unic moştenitor reclamantul O.O.D. în calitate de fiu.
În ceea ce priveşte modul în care imobilul a cărui retrocedare se solicită a ieşit din patrimoniul autorilor reclamantului (care erau veritabili titulari de drepturi de proprietate), Curtea de Apel a constatat că, iniţial, imobilul a fost rechiziţionat, figurând pe inventarul imobilelor rechiziţionate din oraşul Buşteni, iar după terminarea celui de-al doilea război mondial, deşi nu fusese restituit proprietarilor, statul, considerându-l abandonat l-a trecut în proprietatea sa în baza Decretului nr. 111/1954, aşa cum reiese din procesul - verbal întocmit la data de 07 august 1954.
Curtea de Apel a apreciat că reclamanţii au făcut toate dovezile care se impun în condiţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la titlul de proprietate al autorilor lor, calitatea de moştenitori a contestatorilor şi preluarea abuzivă a imobilului (art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001), probând astfel în mod exhaustiv calitatea acestora de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii.
Cu privire la cealaltă critică formulată în cadrul celui de-al doilea motiv de apel, referitoare la necompetenţa instanţei de a califica prevederile art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca fiind neconcordante cu prevederile legii, pe motivul că adaugă la lege, Curtea de Apel a constatat că respectiva critică este nefondată pentru următoarele considerente:
În susţinerea acestei critici apelantul s-a prevalat de faptul că nu s-a invocat în cauză excepţia de nelegalitate a acestei norme juridice (asupra căruia doar instanţele de contencios administrativ se pot pronunţa în condiţiile Legii nr. 554/2004) astfel că secţia civilă a Tribunalului Bucureşti s-a pronunţat asupra unui aspect de nelegalitate a unui act administrativ în condiţii de neregularitate procedurală.
Având în vedere că tribunalul nu s-a pronunţat asupra nelelgalităţii prevederilor art. 2.4 din H.G. nr. 250/2007 prin dispozitivul sentinţei atacate, ci doar a făcut aprecieri asupra concordanţei acestei dispoziţii legale cu prevederile Legii nr. 10/2001 (în aplicarea căror a fost edictată hotărârea de guvern) pentru a-şi argumenta soluţia pronunţată asupra capetelor de cerere cu care a fost legal investit, Curtea de Apel a considerat că prima instanţă nu a nesocotit în nici un fel dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi nici competenţa instanţei de contencios administrativ. În motivarea pe care o dă soluţiei pronunţate, instanţa poate aduce astfel de argumente, fiind îndreptăţită să aprecieze asupra conformităţii cu legea, aceste aprecieri reprezentând doar argumente de drept şi nicidecum o tranşare directă a legalităţii unui act normativ cu forţă juridică inferioară.
De asemenea, faptul că reclamanţii nu au invocat neconcordanţa prevederilor art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile acestui act normativ, nu împiedică instanţa să facă astfel de aprecieri, în condiţiile în care ele reprezintă raţiuni, argumente pe care instanţa le are în vedere pentru fundamentarea în drept a soluţiei pronunţate şi nu pot fi considerate sub nici o formă capete de cerere pentru a intra sub incidenţa prevederilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Cu privire la cerinţele suplimentare pe care dispoziţiile art. 2.4 din H.G. nr. 250/2007 le impune pe fondul litigiului şi anume: dovada proprietăţii asupra imobilului la data rechiziţionării constând în actul de proprietate însoţit de bonul sau chitanţa provizorie potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940, Curtea de Apel a constatat că reclamanţii au făcut dovada proprietăţii asupra imobilului prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, iar lipsa bonului sau a chitanţei provizorii emise conform art. 9 din Legea nr. 139/1940, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că reclamanţii au făcut dovada preluării imobilului cu acest titlu, prin depunerea la dosar a tabelelor cu imobilele rechiziţionate din oraşul Buşteni în care, la poziţia 5, figurează imobilul în litigiu.
Cu privire la cerinţa depunerii unei declaraţii certificate din care să rezulte dacă s-au primit despăgubiri sau nu pentru imobilul rechiziţionat, Curtea de Apel a constatat că exigenţa a fost îndeplinită de reclamanţi prin prezentarea ulterioară a acestora. Apelantul-pârât avea obligaţia să informeze reclamanta-notificatoare cu privire la necesitatea depunerii acestor declaraţii iar din copia dosarului administrativ format la Ministerul Sănătăţii Publice pe baza notificării reclamantelor nu rezultă că pârâtul şi-a îndeplinit această obligaţie, nerespectând astfel prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
În orice caz, nedepunerea declaraţiilor autentificate nu poate constitui un impediment pentru soluţionarea notificării, existând totodată posibilitatea restituirii ulterioare a eventualelor despăgubiri primite.
Cu privire la cel de al treilea motiv de apel, referitor identitatea imobilului revendicat, Curtea de Apel a apreciat ca fiind lămuritoare sub aceste aspecte adresele emise de Primăria Buşteni din care rezultă că, de-a lungul timpului, imobilul în litigiu, iniţial rechiziţionat şi ulterior trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Simplul fapt că str. X este distinctă de str. X nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, imobilul a fost localizat diferit de-a lungul timpului, făcându-se referire la străzii diferite pe care se află laturile imobilului. Astfel, există o adresă oficială a Primăriei Buşteni care clarifică această problemă cuprinzând istoricul de rol poştal a imobilului, rezultând că un singur imobil este cunoscut în evidenţele instituţiei cu denumirea de Vila F. care a purtat în timp, mai multe adrese, dat fiind faptul că imobilul are laturi pe mai multe.
Faptul că în anexele H.G. nr. 1705/2006 care a aprobat inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului, imobilul apare sub denumirea Vila F., situat pe str. X, în egală măsură nu poate determina, o altă concluzie cu privire la identitatea dintre imobilul proprietatea soţiilor I., imobilul preluat abuziv conform Decretului nr. 111/1951 şi cel pentru care s-a dispus restituirea în natură în prezenta cauză. Este evident, din coroborarea probelor administrate în cele două faze procesuale, faptul că imobilul numit Vila F. este singular şi bine cunoscut la nivel local, neexistând nici o dificultate pentru identificarea corectă a acestuia de către apelantul - pârât în vederea restituiri în natură. Faptul că în anexele H.G. nr. 1705/2006 apare ca fiind localizat la un alt nr. poştal nu constituie decât o inadvertenţă între evidenţele Primăriei Buşteni şi inventarul bunurilor din domeniul public al statului, erori care nu împiedică identificarea şi restituirea imobilului în natură persoanelor îndreptăţite.
S-a mai reţinut că menţionarea ca titular al dreptul de proprietate al numitului I.F., soţul lui I.E. (dobânditoarea imobilului conform contractului de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1942), în tabelele nominale cuprinzând imobile rechiziţionate, în condiţiile în care nu rezultă că acestuia i s-ar fi transmis dreptul de proprietate asupra imobilului constituie un element în plus ce pledează în favoarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de apel prin care se invocă diferenţa dintre certificatul de naştere şi respectiv cel de moştenitor pe de o parte şi hotărârea de adopţie şi certificatul de naştere pe de altă parte sub aspectul prenumelui antecesoarei reclamantului O.O.D., Curtea de Apel a apreciat că aspectul menţionat nu este de natură să afecteze calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile în care, comparând datele personale ale acestuia înscrise în actele de stare civilă, rezultă că este vorba de aceeaşi persoană.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii.
Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc., se formulează următoarele critici de nelegalitate:
1. În mod nelegal, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile instanţei de fond în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Sănătăţii de a emite o nouă decizie prin care să se dispună restituirea bunului care a făcut obiectul notificării, deoarece instanţa avea posibilitatea de a anula decizia şi de a restitui bunul, iar nu de a obliga Ministerul Sănătăţii la emiterea unei noi decizii.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia 20 din 19 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, a stabilit că instanţa judecătorească poate să dispună ea însăşi, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, în măsura în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare a imobilului.
2. Este greşită concluzia instanţei de apel în sensul că imobilul aparţine autorilor reclamanţilor şi că acesta poate fi restituit în natură.
Sub acest aspect se arată că instanţa a nesocotit dispoziţiile pct. 2.4 ale H.G. nr. 250/2007 şi că a apreciat în mod greşit asupra locului situării imobilului, întrucât nu există identitate între imobilul notificat, respectiv cel din contractul de vânzare-cumpărare, cel preluat de stat, cel menţionat în adresa din 16 aprilie 2007.Imobilul situat în administrarea Ministerului Sănătăţii Publice se află pe str. X aşa cu rezultă din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, neputând fi vorba de identitate între imobilul deţinut de minister şi cel care face obiectul notificării.
Chiar dacă s-ar reţine concluzia instanţei cu privire la eventualele neconcordanţe cu privire la numărul stradal din Anexa la H.G. nr. 1507/2006, nu se justifică faptul că, în procesul verbal din 21 aprilie 1948 suprafaţa clădită a imobilului era de 150 mp, iar din Anexa la H.G. nr. 1507/2006, suprafaţa construită este de 234 mp.
Instanţa a apreciat greşit că imobilul, deşi rechiziţionat pe numele altei persoane decât autorul reclamantelor, aparţine autorului reclamantelor şi poate fi restituit. De asemenea, actele de moştenitor au fost depuse pentru moştenirea doamnei E.F.I., iar nu pentru cea a domnului general F.I. care apare ca proprietar în actele de predare-preluare.În plus, din actele de stare civilă s-a constatat că prenumele V. apare în hotărârea de adopţie şi în certificatul de căsătorie, iar în certificatul de naştere şi cel de moştenitor apare prenumele V.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
1. Este fondată susţinerea vizând posibilitatea instanţei de a dispune, în mod direct, restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Prin Decizia nr. 20/19 martie 2007, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi au decis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că, din moment ce s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i-a acordat prin lege, instanţa judecătorească cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că ea nu corespunde cerinţelor legii o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Faţă de dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată prin decizia menţionată este obligatorie pentru instanţe.
Prin urmare, constatând întemeiată contestaţia formulată în cauză de contestatorii G.O. şi O.O., în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ. raportat la decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată, anulând Decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 emisă de intimat, trebuia să dispună restituirea în natură a bunului către persoanele îndreptăţite, iar nu să oblige intimatul la emiterea unei noi decizii în acest sens.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 329 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia recurată în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii şi cererea de aderare la apel formulată de contestatorii G.O. şi O.O. împotriva sentinţei nr. 1221 din 27 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi va schimba în parte sentinţa în sensul că va obliga pârâtul să restituie în natură imobilul situat în Buşteni, jud.Prahova către contestatori, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
2. Nu este fondată critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor pct. 2.4 ale H.G. nr. 250/2007.
Curtea de apel a făcut aplicarea şi interpretarea acestor prevederi legale şi a arătat., în mod corect, că cerinţele suplimentare pe care dispoziţiile art. 2.4 din H.G. nr. 250/2007 le impun şi anume: dovada proprietăţii asupra imobilului la data rechiziţionării constând în actul de proprietate însoţit de bonul sau chitanţa provizorie potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940 şi depunerea unei declaraţii certificate din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri pentru imobilul rechiziţionat, nu pot determina respingerea contestaţiei formulate.
Reclamanţii au făcut dovada proprietăţii asupra imobilului prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, iar lipsa bonului sau a chitanţei provizorii emise conform art. 9 din Legea nr. 139/1940, este suplinită prin depunerea la dosar a tabelelor cu imobilele rechiziţionate din oraşul Buşteni în care, la poziţia 5, figurează imobilul în litigiu, ceea ce dovedeşte preluarea bunului cu acest titlu.
Cerinţa depunerii unei declaraţii certificate din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri pentru imobilul rechiziţionat a fost îndeplinită de reclamanţi prin prezentarea ulterioară a acestora.
Prin urmare, contrar celor afirmate prin motivele de recurs, dispoziţiile legale menţionate nu au fost ignorate de instanţa de apel la pronunţarea deciziei recurate.
Celelalte susţineri formulate prin motivele de recurs prin care se arată că nu există identitate între imobilul ce face obiectul notificării şi cel deţinut de recurent, date fiind neconcordanţele care apar în cuprinsul înscrisurilor depuse cu privire la locul situării bunului şi la întinderea suprafeţei de teren, precum şi cele prin care se invocă diferenţele existente în actele administrate în cauză cu privire la numele autorilor reclamanţilor, urmează a fi, de asemenea, înlăturate.
Aceste susţineri vizează, de fapt, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, prin interpretarea probelor administrate.
Însă, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. 138/2000.
Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice împotriva Deciziei nr. 649/A din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice şi cererea de aderare la apel formulată de contestatorii G.O. şi O.O.D. împotriva sentinţei nr. 1221 din 27 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pârâtul să restituie în natură imobilul situat în Buşteni, jud. Prahova către contestatori.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← Contestație dispoziție primărie. Anulare. Măsuri reparatorii... | ICCJ. Decizia nr. 3528/2010. Civil. Anulare act. Revizuire -... → |
|---|
