Contestație dispoziție primărie. Anulare. Măsuri reparatorii prin echivalent.
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5246/2010
Dosar nr. 9918/1/2009
Ședința publică din 14 octombrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 329 din 18 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Vaslui, s-a respins excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de pârâţii Primarul şi Primăria comunei Micleşti, judeţul Vaslui; s-a admis contestaţia formulată de reclamantul P.A. împotriva Dispoziţiei din 30 noiembrie 2003, emisă de Primarul comunei Micleşti, judeţul Vaslui, pe care a anulat-o; s-a constatat că reclamantului Popovici Adam se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent ce vor fi acordate în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru un imobil casă de locuit ce a fost situată în satul Micleşti, comuna Micleşti, judeţul Vaslui, compusă din trei camere, beci, anexe gospodăreşti, în suprafaţă de 75 mp, construită din lemn şi pământ, acoperită cu tablă şi scândură.
S-a respins cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministrul Finanţelor Publice, privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul mai sus menţionat.
S-a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa hotărârea, tribunalul a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia tardivităţii, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada comunicării dispoziţiei contestate, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel încât, excepţia invocată de pârâţi nu este întemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1189 din 11 mai 2005 a Judecătoriei Vaslui, ce a intrat în puterea lucrului judecat, s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, ce se încadrează astfel, în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, autorul reclamantului fiind proprietarul acestuia.
Reclamantul a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria comunei Micleşti, judeţul Vaslui, pentru a fi obligaţi la plata sumei de 15.000 lei, ca urmare a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului, proprietatea autorului său, la data de 27 decembrie 1951.
Cererea de acordare de despăgubiri băneşti a fost respinsă, întrucât art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, care reglementau această posibilitate, au fost abrogate prin Titlul VII, art. 33 din Legea nr. 247/2005, statul nefiind implicat în derularea acestei proceduri, ci Ministerul Finanţelor în nume propriu.
Totodată, cererea de cheltuieli de judecată a fost respinsă ca nedovedită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Primăria comunei Micleşti.Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 144 din 14 octombrie 2009, a respins ca nefundat, apelul Primăriei comunei Micleşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că cererea prin care reclamantul P.A. a solicitat despăgubiri pentru preluarea abuzivă a imobilului în litigiu a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, la data de 07 aprilie 2006.
Cererea a fost soluţionată, într-un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 1886 din 04 octombrie 2006, prin care s-a dispus admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice; respingerea acţiunii formulate de reclamantul P.A. împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi, pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 50 din 26 martie 2008, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1886/2006 a Tribunalului Vaslui şi a trimis cauza pentru rejudecare primei instanţei.
Instanţa de control judiciar, în apel, a constatat că - prima instanţă nu a soluţionat în fond cererea reclamantului, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cerere prin care a solicitat măsuri reparatorii şi a înţeles să conteste Dispoziţia din 2003 emisă de Primarul comunei Micleşti. În limitele investirii prin decizia de casare, tribunalul a soluţionat cererea, în al doilea ciclu procesual, pe baza dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 ce a modificat Legea nr. 10/2001.
Deşi, succint motivată, hotărârea cuprinde conform art. 261 C. proc. civ., considerentele ce au format convingerea judecătorilor în darea soluţiei, atât pe excepţie, cât şi pe fond. În declaraţia de apel sunt invocate în drept, dispoziţii ale C. proc. civ. aplicabile la judecata recursului, ce sunt reţinute de Curte ca fiind critici în aplicarea art. 294 şi art. 296 C. proc. civ., care prevăd că apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Prin Dispoziţia din 30 decembrie 2003, Primarul comunei Micleşti a respins notificarea înregistrată din 2001, formulată de P.A., motivat de faptul că nu a făcut dovada proprietăţii imobilului casă de locuit şi nici a trecerii acestuia în proprietatea statului.
Curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, comunicarea dispoziţiei trebuia făcută în modalitatea cerută de legea specială, iar în situaţia în care legea nu prevede, sunt aplicabile conform art. 721, dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură. În cauză nu s-a făcut dovada certă a comunicării dispoziţiei contestate prin scrisoare recomandată, actul fiind depus la dosar în cursul judecăţii, aşa cum s-a reţinut în primul ciclu procesual, în care Curtea a statuat asupra obiectului judecăţii şi a trimis cauza pentru rejudecare. În soluţionarea excepţiei tardivităţii, tribunalul a aplicat corect dispoziţiile procedurale ale Legii nr. 10/2001 şi nu prevederile Decretului nr. 167/1958.
Instanţa de prim grad a soluţionat cauza potrivit competenţei stabilite de legea specială, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul entităţii investite cu soluţionarea notificării, sau unitatea deţinătoare, aşa cum este definită prin lege şi Normele metodologice de aplicare.
Prin sentinţa civilă nr. 1189 din 11 mai 2005, Judecătoria Vaslui a constatat nulitatea absolută a donaţiei materializată în înscrisul intitulat „declaraţie” din data de 27 noiembrie 1951 - prin care tatăl reclamantului, P.A., a donat Sfatului Popular al Comunei Micleşti, judeţul Vaslui, casa situată în satul Mirceşti, comuna Micleşti, judeţul Vaslui. Hotărârea a intrat în puterea lucrului judecat, face dovada preluării abuzive a imobilului şi că acesta s-a aflat în proprietatea autorului reclamantului, condiţii cerute de Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda măsuri reparatorii.
Faptul că imobilul nu a fost înregistrat în evidenţele comunei, nu înlătură dreptul la măsuri reparatorii pentru reclamant.
Dispoziţiile Legii nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ nu sunt incidente în cauză, comunicarea din 2004 nefiind un act de autoritate pentru a impune competenţa materială a instanţei de contencios administrativ.
Competenţa de a soluţiona notificarea revenea Primăriei comunei Micleşti prin Primar, unitate administrativ-teritorială în a cărei rază s-a aflat imobilul la data preluării cât şi a formulării notificării.
Sentinţa atacată nu cuprinde dispoziţii contradictorii, instanţa de prim grad pronunţându-se asupra a ceea ce a fost investită şi a indicaţiilor obligatorii ale instanţei de control judiciar.
Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură la care face trimitere tribunalul prin dispozitivul sentinţei, în sarcina unităţii administrativ-teritoriale cu personalitate juridică - comuna, a Primarului şi a Primăriei. În aplicarea Legii nr. 10/2001 nu este stabilită obligaţia de despăgubire, în concret, legea specială prevede doar „ofertă de despăgubire”. Faptul că nu s-a individualizat „oferta” nu se sancţionează cu nulitatea hotărârii, în condiţiile în care reclamantul nu a atacat hotărârea cu apel, iar motivarea nu este contradictorie, despăgubirile fiind acordate în procedura specială.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca neîntemeiat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs pârâta Primăria comunei Micleşti.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Instanţa de apel nu a luat în considerare documentaţia care a stat la baza emiterii Dispoziţiei din 30 decembrie 2003 de către Primarul comunei Miclesti, judeţul Vaslui, pe baza căreia s-a respins notificarea şi cererea de despăgubiri formulată de reclamantul P.A. (moştenitor al tatălui decedat, cu acelaşi nume).
Având în vedere, că nu s-a făcut dovada înregistrării imobilului, respectiv a proprietăţii acestuia şi anexelor pretinse, în registrele agricole ale Primăriei comunei Micleșsti, s-a procedat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, la respingerea notificării şi a despăgubirilor solicitate, aspecte ce nu au fost luate în consideraţie de către prima instanţă şi nici în procedura de judecare a apelului.
În acest sens, esenţial este faptul că respectivul imobil, pretins a fi fost preluat abuziv de stat, s-a degradat, a fost abandonat, părăsit, iar în perioada anului 1975 s-a distrus, ulterior nemaiexistând urme de imobil, timp în care, pe respectivul teren a fost construit alt imobil, cu alt proprietar.iar în această perioadă de timp, de la pretinsa preluare, din anul 1951 şi până în anul 2001, aceste aspecte nu l-au mai interesat pe reclamantul P.A.
Dispoziţia din 30 decembrie 2003, cât şi alte documente privind evidenţa terenurilor agricole, au fost comunicate în termen către reclamantul P.A., care direct şi personal a semnat adresa de primire din 08 ianuarie 2004, fără a contesta în mod expres şi în termenul legal de 30 de zile, această dispoziţie, conform legii speciale, dar nici ca act administrativ, prin procedura de „contencios administrativ” la secţia de contencios administrativ a Tribunalului Vaslui, în conformitate cu prevederile Legii nr. 544/2004, astfel că, în mod nelegal şi netemeinic, respingând excepţia tardivităţii, instanţa de judecată a dispus după 6(sase) ani, anularea Dispoziţiei din 30 decembrie 2003 emisă de Primarul comunei Micleşti.
Se aduc critici instanţei de apel şi pentru faptul că nu a clarificat motivarea sentinţei civile nr. 329/18 martie 2009 a Tribunalul Vaslui, care a pronunţat o hotărâre judecătorească ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, prin aceea că în pag. 3 alin. (9), se reţin aspecte nelegale şi netemeinice.
Astfel, cererea reclamantului de acordare de despăgubiri băneşti ar fi fost respinsă, deoarece art. 36-40 din Legea nr. 10/12001 ce reglementau o astfel de posibilitate, au fost abrogate prin Titlu VII art. 33 din Legea nr. 247/2005, iar în plus, statul nu era implicat în derularea acestei proceduri, această calitate revenind Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu.
În dispozitivul hotărârii judecătoreşti, se constată că reclamantului P.A. i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent ce se vor acorda în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru un imobil care a fost situat în sat Miclesti, com. Miclesti jud. Vaslui, fară a exista un inventar al acestuia, iar în realitate, este vorba de satul Chircesti, nu satul Miclesti, cum eronat a fost menţionat în dispozitiv.
Instanţa de judecată a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece, eventualele pretenţii ale reclamantului P.A. se impune să fie pretinse prin echivalent de la Statul Român, prin acţiune formulată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, şi nu împotriva Primăriei comunei Miclesti.
În acest context, instanţa de judecată a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, în sensul că a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, de acordare de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, iar instanţa si-a depăşit atribuţiunile puterii judecătoreşti, edictând norme juridice proprii, pentru care a trecut în sfera puterii legiuitoare, ocazie cu care a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegală şi netemeinică.
Instanţa de judecată a pronunţat, totodată, o hotărâre judecătorească lipsită de temei legal ce a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motivat de faptul că s-au încălcat cerinţele imperative ale prescripţiei extinctive, aspecte de nulitate absolută şi motive de administrare a justiţiei, de "ordine publică", de exonerare a răspunderii personale, materiale şi financiare a Primăriei comunei Miclesti, a Primarului, care nu are nicio responsabilitate faţă de pretenţiile reclamantului, cu privire la imobilul donat în anul 1951, ocazie cu care nici comunitatea locală prezentă nu acceptă asemenea pretenţii ale reclamantului P.A. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În drept, se invocă dispoziţiile art. 299-3l6, cu referire la art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 301/2009, Constituţia României şi Legea nr. 247/2005.
În recurs, Înalta Curte constată că prin cererea intitulată „Precizări” depusă la dosar la data de 15 aprilie 2010, recurenta-pârâtă a structurat, din punct de vedere juridic, succesiunea de fapte şi afirmaţii expuse în cererea de recurs, subliniind relevanţa pe care acestea o prezintă pentru cazurile de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care permit analiza în calea extraordinară de atac a recursului, a hotărârii pronunţate în apel.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi având în vedere motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică, prin care se contestă însăşi existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, se constată că instanţele anterioare au avut în vedere, în primul rând, sentinţa civilă nr. 1189 din 11 mai 2005 a Judecătoriei Vaslui, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei materializată în înscrisul intitulat „declaraţie” din 27 noiembrie 1951, prin care tatăl intimatului reclamant, P.A., a donat Sfatului Popular al comunei Micleşti, judeţul Vaslui, casa situată în satul Chirceşti, comuna Micleşti, judeţul Vaslui.
Această hotărâre judecătorească pronunţată în Dosarul nr. 343/2004 al Judecătoriei Vaslui, în contradictoriu cu Consiliul local al comunei Micleşti, judeţul Vaslui statuează în considerente, că reclamantul P.A. este fiul şi continuatorul în drepturi al tatălui său P.A., că acesta din urmă a fost obligat să doneze Sfatului Popular al comunei Micleşti casa sa situată în satul Chirceşti, comuna Micleşti, instanţa constatând, în mod irevocabil, nulitatea absolută a acestei donaţii.
Considerentele şi dispozitivul acestei hotărâri au putere de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa imobilului în litigiu, proprietate a autorului reclamantului P.A., precum şi în ceea ce priveşte preluarea abuzivă a imobilului de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Toate aceste aspecte se impun cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie într-un proces ulterior, fără a încălca principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrate, atât în doctrina internă, cât şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin urmare, în mod corect au reţinut instanţele anterioare că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
Celelalte susţineri ale recurentei pârâte, privind faptul că imobilul nu mai există şi că, până în anul 2001, intimatul-reclamant nu s-a interesat de el, sunt irelevante în evaluarea aplicării în cauză a Legii nr. 10/2001.
Critica relativă la obiectul litigiului cu care a fost învestită instanţa de judecată, urmează a fi înlăturată cu motivarea că Tribunalul Vaslui, ca instanţă de trimitere, a fost reinvestit după casare, în limitele Deciziei nr. 50 din 26 martie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă şi irevocabilă, cu soluţionarea acţiunii reclamantului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acesta înţelegând să conteste, implicit, Dispoziţia din 30 decembrie 2003 emisă de Primarul comunei Micleşti, prin care s-a respins notificarea adresată în temeiul legii speciale.
Prin urmare, în limitele reinvestirii, tribunalul a soluţionat cererea în al doilea ciclu procesual, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
De precizat este că, împotriva Deciziei nr. 50 din 26 martie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, părţile nu au declarat recurs, aceasta rămânând irevocabilă.
Referitor la critica privind prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului, Înalta Curte constată că în mod corect, au calificat judecătorii fondului acţiunea ca fiind o contestaţie împotriva Dispoziţiei din 30 decembrie 2003 (faţă de limitele reinvestirii), pe care a analizat-o în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, respingând excepţia tardivităţii contestaţiei şi reţinând în acest sens că, în cauză, nu s-a făcut dovada certă a comunicării dispoziţiei contestate. În soluţionarea excepţiei tardivităţii, tribunalul a aplicat în mod corect dispoziţiile legii speciale şi nu prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, făcând o aplicare corectă a principiului de drept „specialia generalibus derogant”.
În consecinţă, nu suntem în situaţia când instanţa de judecată a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, astfel cum susţine recurenta pârâtă, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. în cauză. Instanţa judecătorească săvârşeşte un exces de putere, devenind incident acest motiv de recurs, atunci când îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, ceea ce nu este cazul în speţă.
Recurenta-pârâtă invocă, în continuare, că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, sens în care susţine că eventualele pretenţii ale reclamantului ar fi trebuit îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu împotriva primăriei, „din motive de nevinovăţie şi imposibilitate economică şi financiară” (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate în mod formal de recurenta pârâtă, deoarece susţinerile acesteia nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate.
În procedura Legii nr. 10/2001, competenţa de a soluţiona notificarea formulată de reclamant în anul 2001, revine Primăriei comunei
Micleşti, unitate administrativ-teritorială în a cărei rază s-a aflat imobilul la data preluării, cât şi a formulării notificării.
În ceea ce priveşte măsura reparatorie dispusă de instanţa de rejudecare, după desfiinţarea cu trimitere, în mod corect s-a stabilit că intimatul-reclamant are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat şi care nu mai poate fi restituit în natură, făcându-se trimitere în acest sens, la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care intimatul-reclamant nu a atacat hotărârea instanţei de fond cu apel - sub acest aspect.
În consecinţă, constatând că nu este incident motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţele anterioare făcând o corectă aplicare a legii incidente corespunzător situaţiei de fapt, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria comunei Micleşti, prin Primar împotriva Deciziei nr. 144 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← Modificarea decizie societate comercială. Obligarea... | Obligare emitere decize de restituire în natură a imobilului -... → |
|---|
