ICCJ. Decizia nr. 1048/2011. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 28854/3 din 28 iulie 2008, reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate dreptul de proprietate dobândit prin uzucapiune asupra terenului în suprafața de 2.087 m.p., asupra construcției, reprezentate de biserică, în suprafață de 193,40 m.p., asupra construcției (reprezentate de casa parohiala), în suprafață de 59 m.p. și asupra terenului, în suprafață de 59 m.p., situate în București, C.V., sector 3; să se pronunțe o hotărâre care să țină loc act/titlu de proprietate asupra terenului, în suprafață de 2.087 m.p., asupra construcției (reprezentate de biserică), în suprafață de 193,40 m.p., asupra construcției (reprezentate de casa parohială), în suprafață de 59 m.p. asupra terenului, în suprafață de 59 m.p., situate în București, C.V., sector 3, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 736 din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei și s-a constatat că reclamanta P.A. a dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului situat în București, C.V., sector 3, compus din teren, în suprafață de 2267,86 mp și construcțiile edificate pe acesta, biserică, casă parohială, anexă (antreu) casa parohială, lumânărar, magazie și wc, identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de SC I.C. SRL.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Imobilul în litigiu, situat în București, C.V., sector 3, compus din teren în suprafață de cca. 2000 m.p. și construcții, formate din biserică, casă parohială și anexe, se află în posesia reclamantei, cel puțin din anul 1940, așa cum rezultă din procesul - verbal, emis Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, din procesul-verbal, încheiat, la data de 9 mai 1940, de Primăria Municipiului București, Sectorul II Negru Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice și procesul-verbal din 8 iulie 1944, încheiat de Parohia Bisericii A.
Prin procesul - verbal, emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, s-a dispus înscrierea, în cartea funciară provizorie a Municipiului București, a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, C.V., compus din teren în suprafață de cca. 2132 m.p., biserica Sfinții A.C.E., casa parohială având trei camere și antreu, în favoarea Parohiei Sfinții A.C.E., făcându-se mențiunea că a fost dobândit pe baza posesiunii și cu titlu de prescripție.
Prin procesul - verbal, încheiat, la data de 9 mai 1940, de Primăria Municipiului București - Sectorul II Negru Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, s-a constatat că biserica a fost clădită în anul 1753, fiind din zid de cărămidă, cu turlele din lemn, făcute în anii 1864-1866, acoperișul învelit cu tablă, iar casa parohială a fost clădită cu aproximativ 150 de ani în urmă, fiind zidită din cărămidă și lemn și având acoperișul învelit cu tablă.
Potrivit procesului-verbal din 8 iulie 1944, încheiat de Parohia Bisericii A., se afla în posesia Bisericii A. un imobil compus din teren în suprafață de 2.146,9 mp și clădirile edificate pe teren și anume: Biserica A., cu Hramul Sfinții împărați C.E., construită, așa cum reiese din diferite însemnări aflate în cărțile vechi de ritual ale bisericii, în anul 1743, fiind făcută din cărămidă (pereții, boitele și baza turlelor) și având două turle din lemn, făcute în anul 1863, și îmbrăcate cu tablă de fier și casa parohială, formată din 6 încăperi (două camere, antreu, sufragerie, bucătărie și cămară), menționată în Cartografia Bisericii de la 1844.
Susținerile reclamantei în legătură cu stăpânirea îndelungată a terenului și a construcțiilor edificate pe acesta și comportarea acesteia ca un adevărat proprietar, prin posesia de peste 30 de ani, și plata, pe această perioadă, a taxelor și impozitelor aferente imobilului sunt susținute și de relațiile comunicate de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3 privind istoricul rolului fiscal al imobilului și cele comunicate de Primăria Municipiului București, serviciul evidență proprietății privind situația juridică a imobilului.
Astfel, din adresa din 17 noiembrie 2008, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3, rezultă că, în evidențele acestei instituții, reclamanta figurează, pe rolul fiscal al imobilului, situat în București, C.V., ca plătitoare de impozit pentru teren și construcție, începând cu anul 1952; începând cu anul 2004 și până în prezent, reclamanta figurează pe rolul fiscal al imobilului, ca plătitoare de impozit pentru construcție (biserica), în suprafață de 193,4 mp și teren, în suprafață de 2087 mp, construcție (casa parohială), în suprafață de 59 mp și teren, în suprafață de 59 mp.
Din adresa din 10 noiembrie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, serviciul evidență proprietății, reiese că, în evidențele cadastrale din anul 1986, figurează înscris imobilul din C.V., sector 3, cu teren în suprafață de 2.121 mp, din care construcție în suprafață de 270 mp, ca proprietate religioasă, categoria de folosință "culte", posesor la data întocmirii evidențelor fiind înregistrată Arhiepiscopia Ortodoxă București; potrivit datelor transmise de către Administrația Financiară a Sectorului 3, la nivelul anului 1992, titular de rol fiscal, la adresa poștală C.V., sector 3, figurează înscrisă Parohia Bisericii A., cu o suprafață de 1.351 mp teren în proprietate.
Afirmațiile reclamantei privind posesia utilă de peste 30 de ani asupra imobilului sunt susținute și de declarațiile martorilor audiați în cauză, M.G. și P.L.A.
Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de SC I.C. SRL (ale cărei concluzii nu au fost contestate de pârât, deși, prin adresele comunicate la 25 februarie 2009 și 08 aprilie 2009, i s-a solicitat punctul de vedere cu privire la acest raport). S-a concluzionat că imobilul situat în București, C.V., sector 3 este compus din teren, în suprafață de 2.267,80 mp, biserică (C1), suprafață construită la sol de 203,12 mp, casă parohială (C2), cu o suprafață construită la sol de 78,03 mp, anexă (antreu), casa parohială (C3), suprafață construită la sol de 5,70 mp și lumânărar, magazie și WC (C4), suprafață construită la sol de 72,53 mp și are următoarele vecinătăți: la nord, nr. poștal 141 din C.V., la est, terenul aferent blocului de locuințe M 34 din str. N.T. nr. 18, la sud - teren viran, la vest - teren viran.
împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.
în motivarea apelului, s-au susținut, în esență, următoarele:
în mod greșit, s-a considerat de către instanța fondului că sunt îndeplinite cumulativ condițiile uzucapiunii, respectiv posesia a fost exercitată în mod continuu, neîntrerupt, pașnic, public și sub nume de proprietar. Din actele depuse la dosar, nu rezultă cu claritate faptul că terenul se află în proprietatea municipalității, s-a prezumat că orice teren fără stăpân este trecut în proprietatea statului, instanța de fond considerând că Municipiul București este singurul care are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pentru a putea fi obiect al uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar în același timp să nu fie scos din comerț, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1844 C. civ.
Apelantul a arătat faptul că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, aceste prevederi legale coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
S-a invocat de către apelant faptul că, anterior Constituției din 1991, nu există distincția între domeniul privat și cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 și art. 9 alin. (1) și (2) din Constituția din 1965, precum și bunurile intrate în proprietatea de stat, în baza altor acte normative, formau obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă). Astfel, aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind scoase afară din comerț, în sensul art. 1844 C. civ., și, în consecință, nu puteau fi dobândite prin prescripție achizitivă, astfel că terenul în litigiu nu este susceptibil de a fi uzucapat.
S-a susținut că nu se poate reproșa municipalității pasivitatea în conservarea dreptului său, întrucât, la acea dată, nu exista posibilitatea dobândirii proprietății prin uzucapiune, de către terți.
Intimata P.A. a depus întâmpinare la cererea de apel, solicitând, în esență, respingerea acestuia ca nefondat.
în apel, a fost administrată proba cu înscrisul reprezentat de adresa din 27 octombrie 2008 și alte înscrisuri (f. 16-18 dosar apel).
Prin decizia civilă nr. 172/ A din 9 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut următoarele:
S-a constatat că o primă critică a vizat împrejurarea că nu s-a făcut proba că terenul s-ar afla în "proprietatea" municipalității, critică ce ar viza calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, în cauză.
Referitor la acest aspect, Curtea a expus următoarele:
Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății, ca efect al posesiei utile, pe toată durata prescrisă de lege, anume 30 ani sau 10-20 ani, după caz. Odată împlinit termenul uzucapiunii, proprietatea se dobândește automat, de la lege, cererea de chemare în judecată, prin care posesorul solicită să se constate aceasta, având doar efect declarativ, fiind o acțiune în constatare cu caracter interogativ sau provocator, prin care pârâtul este pus în situația de a-și manifesta poziția.
Așadar, uzucapiunea conduce la dobândirea proprietății, prin exercitarea posesiei utile, iar nu prin transmiterea dreptului de proprietate de la un proprietar către altul, ca în cazul actelor juridice.
Ca atare, calitatea de proprietar a posesorului imobilului anterior posesiei exercitate de uzucapant rămâne irelevantă, atunci când se analizează îndeplinirea, în persoana uzucapantului, a condițiilor legale de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Nici măcar în cazul uzucapiunii scurte de 10-20 ani, nu este cerută, legal, calitatea de proprietar a autorului uzucapantului, dimpotrivă, prin definiție, de esența acestui mod de dobândire a proprietății, această calitate de proprietar a înstrăinătorului nu există, căci altfel dobândirea proprietății ar avea loc nu prin uzucapiune, ci prin transmitere, prin act juridic - contract de vânzare - cumpărare, mod distinct de dobândire a proprietății.
Fără îndoială, calitatea procesuală pasivă trebuie justificată și în cazul cererii prezente, însă aceasta semnifică nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului, ci dovedirea împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra imobilului și ar putea contesta drepturile pretins dobândite de reclamantă.
Așadar, Curtea a constatat că, invocând dobândirea proprietății prin uzucapiune, reclamanta nu are a proba proprietatea propriu-zisă a Municipiului București asupra imobilului, această probă impunându-se numai în situația în care se invocă un mod de dobândire a proprietății pe cale de transmitere prin act juridic (când are a se verifica dacă transmițătorul a avut, în patrimoniul său, dreptul pe care l-a transmis), ci reclamanta are sarcina doar să probeze că cererea de chemare în judecată se justifică a fi formulată, în contradictoriu cu pârâtul, întrucât, în raport de circumstanțele cauzei, acestea ar putea invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate dobândit de reclamantă prin uzucapiune.
în cauză, având în vedere faptul că, potrivit Legii nr. 213/1998, bunurile aflate pe teritoriul unității administrativ-teritoriale (și care nu sunt proprietate privată a unor persoane fizice sau juridice sau proprietatea statului) se prezumă a fi proprietatea unității administrativ-teritoriale, chemarea în judecată a Municipiului București se justifică, acesta având calitatea de a contesta dreptul reclamantei sau de a invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului, acțiunea în constatarea uzucapiunii fiind o acțiune în constatare provocatorie, în care pârâtul este chemat să își declare poziția față de pretențiile reclamantului.
A doua critică formulată de apelant se referă la faptul că imobilul în cauză nu putea fi uzucapat de către intimata reclamantă, întrucât, anterior Constituției din 1991, acesta nu era proprietate privată, ci proprietate de stat, și era scos din circuitul civil.
în primul rând, Curtea a constatat că apelantul nu a făcut dovada că imobilul (teren și/ sau construcție) ar face parte din domeniul public, la momentul actual sau la un moment anterior, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din Constituția României și ale Legii nr. 213/1998. Conform acestor dispoziții, fac parte din domeniul public al statului bunurile care au asemenea caracter, fie ca urmare a naturii acestuia și uzului public, fie prin declararea, ca atare, prin lege.
în cauză, apelantul susține că imobilul nu putea fi susceptibil de posesia utilă necesară pentru a uzucapa, datorită faptului că, anterior anului 1991, nu a fost proprietate privată, fără să susțină că, și ulterior anului 1991, acesta ar fi fost proprietate publică și fără să probeze, cu atât mai mult, că, ulterior anului 1991, acesta ar fi fost proprietate publică. De fapt, apelantul susține că, pe perioada regimului comunist și până la adoptarea Constituției din anul 1991, care a modificat cadrul legal cu privire la proprietate, imobilele terenuri puteau fi susceptibile de posesie de către particulari, fiind scoase din circuitul civil, proprietatea fiind de stat, fără distincție între proprietate privată si publică.
Deci, problema pusă în discuție este de a determina care a fost situația, anterior anului 1991.
Astfel cum a rezultat din probele administrate, si cum s-a reținut de către instanța de fond, fără a fi combătute aceste aspecte de către apelantă prin cererea de apel, posesia intimatei reclamante asupra imobilului în discuție a început, cel mai târziu în anul 1940, proprietatea, la acel moment, asupra imobilului fiind privată, atât timp cât nu s-a făcut dovada că ar fi fost de altă natură.
Curtea a constatat că, și sub imperiul legislației în vigoare, în regimul comunist, exista proprietatea privată (personală) a particularilor asupra terenurilor și construcțiilor, cu un regim juridic care comporta mari limitări, iar nu numai proprietatea de stat.
Curtea a constatat că imobilul din prezenta cauză nu cade sub incidența dispozițiilor art. 7 și 9 alin. (1) si (2) din Constituția din anul 1965, deci nu poate fi considerat că a făcut obiectul proprietății de stat, în baza acestor texte.
în același sens, nu s-a făcut dovada de către apelantul pârât că imobilul în discuție ar fi făcut obiectul proprietății socialiste, fiind dobândit, în orice alt mod, de către acesta.
Or, având în vedere că, și pe durata regimului comunist, dispozițiile Codului civil referitoare la uzucapiune au fost în vigoare, producându-și pe deplin efectele, se constată că nu poate fi identificată o cauză pentru care posesia reclamantei, începută cel mai târziu în anul 1940, ar fi fost întreruptă, pe durata regimului comunist.
Dispozițiile art. 1844 C. civ. reglementează că "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț ".
în cauză, nu s-a făcut dovada că imobilul în discuție ar fi fost proprietate socialistă, pe durata regimului comunist, iar, prin natura lui proprie, imobilul poate face obiectul proprietății private, astfel că nu s-a făcut dovada incidenței art. 1844 C. civ.
în concluzie, imobilul a fost proprietate privată la momentul începerii posesiei de către reclamantă, cel mai târziu în anul 1940, iar, ulterior instaurării regimului comunist, nu a fost trecut în altă formă de proprietate, astfel că posesia reclamantei a continuat până în prezent cu toate calitățile cerute pentru a uzucapa.
Au fost respinse, în consecință, criticile apelantului în acest sens, constatându-se că imobilul în litigiu nu a fost scos din circuitul civil, astfel că era susceptibil de posesie utilă de către reclamantă și, în final, pentru a fi uzucapat.
Astfel, este neîntemeiat și argumentul susținut de apelant, în sensul că nu poate fi sancționat pentru pasivitate, de vreme ce imobilul nu putea, legal, sa fie uzucapat și este neîntemeiată și susținerea că termenul de 30 ani poate fi calculat numai începând cu anul 1991, susținere făcută cu aceeași argumentare, iar nu în sensul că stăpânirea propriu-zisă de către reclamantă ar fi început în anul 1991.
Curtea a constatat, totodată, că apelantul nu aduce niciun fel de critici sentinței tribunalului, referitor la modul în care aceasta a apreciat probele administrate, pentru a ajunge la concluzia că reclamanta a exercitat o stăpânire continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar asupra imobilului, începând cel mai târziu cu anul 1940, sau referitor la alte aspecte de fapt, astfel că, asupra acestor aspecte, instanța de apel nu are a se pronunța, față de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Apelantul face referire la neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii, însă referirea este generică, singurele critici formulate în concret fiind cele de mai sus, cărora Curtea le-a răspuns în cele ce preced.
Instanța de apel a apreciat, de altfel, că tribunalul a făcut o analiza foarte exactă și completă a probatoriului și a situației de fapt, cu probele administrate în cauză - înscrisuri și martori - făcându-se dovada posesiei utile a reclamantei, începând cu anul 1940, fiind astfel îndeplinite condițiile art. 1837, 1847 și 1890 C. civ. Sub aceste aspecte, Curtea și-a însușit pe deplin constatările instanței de fond, necontestate prin apelul formulat.
Curtea a considerat necesar să arate că, în ce privește adresa poștală a imobilului, aceasta poate fi actualizată, în raport de noua configurație a zonei, imobilul în sine fiind clar identificat și delimitat, prin raportul de expertiză efectuat, la care face trimitere expresă sentința tribunalului, astfel că acest aspect nu ridică probleme de identificare a imobilului.
împotriva acestei decizii, în termenul legal, a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod procedura civilă (hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), s-a raportat la faptul că, pentru a putea face obiectul uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar, în același timp, să nu fie scos din comerț.
în acest sens sunt dispozițiile art. 1844 C. civ., conform cărora "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor car, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate private, ci sunt scoase din comerț, limitându-se domeniul bunurilor supuse prescripției achizitive".
Având în vedere aceste dispoziții legale, rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale amintite coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
în același sens, s-a susținut că, anterior Constituției din 1991, nu exista distincție între domeniul privat și cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 si art. 9 alin. (1) si (2) din Constituția din 1965, precum si bunurile intrate în proprietatea de stat, în baza altor acte normative, formau obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă). Astfel, aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind scoase afară din comerț, în sensul art. 1844 C. civ. și, în consecință, nu puteau fi dobândite prin prescripție achizitivă, astfel că terenul în litigiu nu este susceptibil de a fi uzucapat.
Având în vedere aceste considerente, s-a opinat că termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă sa curgă după anul 1991. în consecința, în mod greșit, s-a apreciat de instanța de fond că uzucapiunea de 30 de ani s-a activat în cazul imobilului în cauză.
Tot astfel, s-a susținut că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 si 59/1974, doctrina și practica instanțelor judecătorești au apreciat unanim că dreptul de proprietate asupra terenurilor nu se mai poate dobândi prin uzucapiune, întrucât, prin legile amintite, terenurile de orice fel au fost scoase practic din circuitul civil.
După abrogarea Legii nr. 58/1974 si, parțial, a Legii nr. 59/1974, s-a pus problema dacă, pentru perioada 1974 - 1991, se poate considera că respectivele legi au avut un efect întreruptiv al prescripției achizitive, recurentul împărtășind ideea că aceste acte normative au întrerupt natural cursul prescripției în perioada în care s-au aflat în vigoare.
în consecință, dacă o persoană a intrat în posesia unui teren și nu se împlinise termenul uzucapiunii, până la intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 și 59/1974, sau a intrat în posesie, în perioada 1974 - 1991, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, va trebui să se reia termenul prescripției de la data abrogării Legii nr. 58 și 59/1974.
S-a susținut că Legile nr. 58 și 59/1974 au scos parțial terenurile din circuitul civil, și anume, în principiu, față de toate persoanele care nu aveau calitatea de moștenitori legali, astfel încât, în speță, ne-am afla într-un caz de întrerupere naturală a prescripției achizitive, conform art. 1864 pct. 2 C. civ.
De asemenea, uzucapiunea are rolul de sancționare a proprietarului imobilului care, prin pasivitatea lui, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia unei alte persoane, care s-a comportat ca proprietar sau titular al unui alt drept real, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece nu i se poate reproșa municipalității pasivitatea în exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, la acea dată, neexistând posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către terți, prin efectul uzucapiunii.
Recurentul a apreciat astfel că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, termenul de 30 de ani nefiind încă împlinit, calculul acestuia începând a se face de la data când a încetat cazul de întrerupere naturală a prescripției extinctive, respectiv, de la data abrogării Legilor nr. 57/1974 si nr. 58/1974.
în ceea ce privește dobândirea de către reclamanți, prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe teren, recurentul a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, deoarece accesiunea, potrivit art. 494 C. civ., operează în favoarea proprietarului terenului, acesta fiind cel care, în raport de buna sau reaua - credință a constructorului, are facultățile prevăzute de acest text legal, iar art. 492 C. civ., invocat ca temei al acțiunii, presupune existenta dreptului de proprietate asupra terenului, pe care se construiește, ceea ce nu se regăsește în speța de față.
Recurentul a învederat că acest capăt de cerere este inadmisibil, față de principiul specialia derogant generalia și O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.
Astfel, în toate cazurile, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de această ordonanță de urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen, nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare.
A considerat că nu este încălcat accesul liber la justiție al reclamantei, prin excepția invocată, deoarece legea specială are o procedură aparte și acest act normativ reglementează, în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinația lor.
Astfel, chiar dacă textul menționat este controversat, sub aspectul interpretării, instanțele consideră că acest act normativ este aplicabil cauzelor aflate în curs de judecată, inclusiv sub aspectul normelor de fond, de drept substanțial, deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste, în paralel, mai multe reglementări ale acestor categorii de litigii, respectiv dreptul comun, incluzând Legea nr. 213/1998, precum și O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ceea ce nu este posibil, deoarece ar conduce la o practică judiciară neuniformă și la soluționarea diferită a unor cazuri similare.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, înalta Curte consideră că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra primului motiv de recurs, prin care se invocă faptul că nu sunt îndeplinite, în cauză, cerințele legale pentru a se putea uzucapa imobilul în litigiu, întemeiat, în esență, pe dispozițiile Legilor nr. 58 și 59 din anul 1974 și ale articolelor 1864 pct. 2 și 1844 C. civ., instanța de recurs retine următoarele:
Sub aspectul efectelor juridice pe care le-au avut Legile nr. 58 și 59 din anul 1974 asupra prescripției achizitive, înalta Curte apreciază că este incidentă în cauză decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane si rurale și a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar, decizie publicată în M. Of. nr. 288/2006 si obligatorie pentru instanțe, conform fostului art. 329 alin. (3) C. proc. civ., (dispoziție preluată în actualul art. 330 alin. (4) C. proc. civ.), și care anihilează doctrina si jurisprudența invocată de recurent în susținerea acestui motiv de recurs.
în considerentele acestei decizii, s-a statuat că, din examinarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 și ale art. 44 din Legea nr. 59/1974, rezultă că intrarea în vigoare a acestor acte normative nu a determinat nicio modificare esențiala asupra cursului posesiilor achizitive începute anterior.
Astfel, prevăzând, la art. 30 alin. (1), că dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri, Legea nr. 58/1974 nu conține, în ansamblul său, nicio dispoziție referitoare la posesiile exercitate până în acel moment asupra terenurilor.
Tot astfel, nici Legea nr. 59/1974, care reglementează, în mod similar, dobândirea de terenuri agricole, la art. 44, nu conține vreo prevedere referitoare la posesiile exercitate asupra acelor terenuri până la data intrării ei în vigoare.
Caracterul real și util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoașterea și protecția acordată acțiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974.
Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile legale aplicabile în materie, nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 si nr. 59/1974, s-ar fi produs, astfel cum susține recurentul, o întrerupere naturală a prescripției începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi.
In acest sens, este de observat că, prin art. 1864 pct. 2 C. civ., se prevede că este întrerupere naturală a prescripției, atunci când lucrul este declarat neprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii sau destinației sale.
Or, prin dispozițiile Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au fost restrânse modalitățile de transmitere si dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripția pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.
De altfel, în raport cu dispozițiile art. 1844 C. civ., potrivit cărora nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț, terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 si nr. 59/1974 si-au păstrat apartenenta la domeniul proprietății private, atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate si, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise si dobândite pe calea restrânsă a moștenirii legale.
Or, din moment ce, în perioada 1974 - 1989, în care au fost în vigoare dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns modalitățile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut avea loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 C. civ., care să poată fi invocată ca impediment legal la dobândirea dreptului de proprietate, pe calea prescripției achizitive.
Rezultând, astfel, că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ. referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.
Mai mult, fată de caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripției, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 C. civ., care nu se putea produce atât timp cât, în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, se invocă o prescripție de durată, bazată pe o posesie efectivă si necontestată, începută anterior adoptării acestor legi și încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin Decretele-lege nr. 1/1989 din 26 decembrie 1989 si nr. 9/1989 din 31 decembrie 1989, constatarea prescripției achizitive, în astfel de cazuri, devine de neînlăturat.
în același sens, înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute, ca valide, argumentele recurentului, în sensul că, până în anul 1989, nu se putea opune statului o posesie utilă, deoarece proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, întrucât, și în perioada 1974 - 1989 (cât timp au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 si 59/1974), cursul prescripției a curs, prin cele doua legi interzicându-se numai transmiterea bunurilor prin acte juridice între vii (inter vivos), or, uzucapiunea este un fapt juridic, astfel că s-ar adăuga la lege, dacă s-ar susține că aceste legi au prohibit si faptul juridic al uzucapiunii.
Cum, prin decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor, prin Decretul-lege nr. 1/1989 si Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri, înalta Curte, reținând că posesia reclamantei intimate P.A. a început cel mai târziu în anul 1940, consideră că aceasta îndeplinește condițiile legale pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin prescripție achizitivă, sub aspectul duratei posesiei și a calităților acesteia (asupra cărora nu s-au enunțat critici de către recurent), urmând a verifica, din perspectiva legalității, îndeplinirea, de către intimata reclamantă, și a celeilalte cerințe legale, invocată de către recurent, privind apartenenta imobilului.
în acest sens, înalta Curte apreciază că este corectă susținerea instanței de apel, conform căreia nu s-a făcut dovada apartenentei imobilului în litigiu la proprietatea socialistă, anterior anului 1991, sau la domeniul public al statului, după această dată, apartenentă ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, prin prescripție achizitivă, astfel încât, acest teren, aparținând domeniului privat al statului, este susceptibil de posesia cerută de lege pentru a uzucapa si, în considerarea argumentelor deja expuse, poate face obiectul unei acțiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, în care să se verifice, în procedură judiciară, calitățile și durata acestei posesii.
Analizând motivul de recurs, prin care se invocă O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și obligativitatea parcurgerii procedurii speciale, derogatorii impuse de acest act normativ, înalta Curte constată că acesta reprezintă un motiv de recurs invocat omisso medio.
Or, având în vedere atributul recursului de a fi o cale de atac subsecventă, ce survine numai după judecarea apelului, evident, în ipoteza hotărârilor judecătorești susceptibile de apel si de recurs, motivele de recurs, ce reprezintă cauza juridică a acestuia, nu pot fi invocate direct în această cale de atac, decât dacă reprezintă motive de ordine publică.
în cauza dedusă judecății, recurentul Municipiul București, prin Primarul General, avea posibilitatea de a invoca acest motiv prin cererea de apel, pentru a putea fi examinat de instanța de apel și, ulterior, cenzurat, sub aspectul legalității, de către instanța de recurs, dar, neprocedând în acest mod, și neputând fi caracterizat acest motiv ca un motiv de ordine publică, este inadmisibil a fi invocat direct în recurs.
Mai mult, domeniul de aplicabilitate al O.U.G. nr. 94/2000 este expres delimitat în art. 1 și se referă la imobilele preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, aflate în patrimoniul statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 al acestui act normativ, imobilul în litigiu neputând fi circumscris acestui domeniu.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. erau nefondate, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 172/ A din 9 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1182/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 618/2011. Civil → |
|---|
