ICCJ. Decizia nr. 618/2011. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 mai 2007, reclamanții M.H.D. și C. (în prezent M.) I.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.M., T.M., V.I.S. și V.M., U.E., G.G. și G.E.H., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele imobile: apartamentul nr. X, situat în București, sector 3, compus din trei camere, vestibul, bucătărie, sas, baie, doua balcoane, boxa, împreuna cu cota indiviză aferenta din părțile comune, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 (B.M.); apartamentul nr. X, situat în București, sector 3, compus din trei camere, vestibul, bucătărie, baie, balcon, împreună cu cota indiviză aferentă din părțile comune, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 628 din 25 martie 1997 (T.M.); apartamentul nr. X, situat în București, sector 3, compus din două camere, hol, vestibul, baie, oficiu, bucătărie, boxă, doua balcoane, împreună cu cota indiviză aferentă din părțile comune, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 54 din 06 noiembrie 1996 (V.I.S. și V.M.); apartamentul nr. X, situat în București, sector 3, compus din două camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, balcon, împreună cu cota indiviză aferentă din părțile comune, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1998 (U.E.); apartamentul nr. X, situat în București, sector 3, compus din două camere, vestibul, baie, hol, oficiu, bucătărie, boxă, balcon, împreună cu cota indiviză aferentă din părțile comune, identificat conform contractului de vânzare - cumpărare din 30 iunie 1999 (G.G. si G.E.H.).
Prin sentința civilă nr. 540 din 10 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității și puterii lucrului judecat; a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanți; a disjuns cererile de chemare în garanție a C.G.M.B. - A.F.I. și cererile reconvenționale, cu formarea unui nou dosar civil, acordând termen pentru soluționarea acestora.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a reținut că, având în vedere că prin acțiunea ce a format obiectul dosarului, soluționată prin sentința civilă nr. 928 din 28 ianuarie 1999, reclamanții C. (în prezent M.) I.A. și M.H.D. au revendicat de la Municipiul București, dar nu și de la mandatarul acestuia, C.I., numai spațiul comercial în suprafață de 92, 54 m. p., care pretind reclamanții că ar fi situat la parterul imobilului din București sectorul 3, că prin Decizia civilă nr. 1178 din 06 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, definitivă si irevocabilă, a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului, precum si faptul că acesta a fost preluat abuziv de către stat, aparența dreptului de proprietate operează în favoarea acestora, astfel încât a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.
Asupra excepției inadmisibilității acțiunii, tribunalul a dispus respingerea acesteia, reținând următoarele considerente:
Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost concepută ca o rezolvare globală și accelerată a tuturor cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, în doctrină și în practica judiciară s-a apreciat că o cerere în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
în prezenta cauză, imobilul revendicat a fost vândut de stat unor persoane fizice.
Este evident că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaș, întrucât ar însemna să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. în consecință, procedura specială administrativă de restituire în natură nu este aplicabilă acestor imobile, numai justiția fiind competentă, potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe asupra cererilor care se referă la acest gen de situații.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâții T.M., G.G. și G.E., B.M. și U.E. prin întâmpinările formulate, motivată pe faptul că prin hotărâri judecătorești irevocabile instanțele au respins cu putere de lucru judecat cererea formulată de reclamanți privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, instanța s-a pronunțat prin încheierea interlocutorie din 20 iunie 2008, în sensul respingerii acesteia.
întrucât excepția a fost reiterată, tribunalul a constatat că nu s-au schimbat situația de fapt și nici temeiul de drept avute în vedere, astfel că a apreciat că nu sunt motive pentru care să se revină asupra soluției.
Reclamanții se prevalează de titlul de proprietate al autorului lor, B.I.Ș., recunoscut ca valabil și prin sentința civilă nr. 928 din 28 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosar, irevocabilă, și Decizia civilă nr. 1178 din 06 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosar, definitivă și irevocabilă, prin care li s-a restituit o parte din imobil și, întrucât aceste hotărâri se bucură de putere de lucru judecat, tribunalul a apreciat că nu se mai impune a analiza nici caracterul de preluare abuzivă, nici identitatea imobilului și nici pe aceea de proprietari stabilită în favoarea reclamanților.
Pârâta B.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. X în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, iar prin sentința civilă nr. 1971 din 19 martie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul civil, irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța reținând buna-credință a pârâtei la încheierea contractului.
Pârâtul T.M., a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 în baza contractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 1997, iar prin sentința civilă nr. 1972 din 19 martie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul civil, irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța reținând buna-credință a pârâtului la încheierea contractului.
Pârâta U.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 în baza contractului de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1998, iar prin sentința civilă nr. 3739 din 15 mai 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul civil, irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța reținând buna-credință a pârâtei la încheierea contractului.
Pârâții V.S. și V.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 în baza contractului de vânzare-cumpărare din 06 noiembrie 1996, iar prin sentința civilă nr. 3738 din 15 mai 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul civil, irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța reținând buna-credință a pârâților la încheierea contractului.
Pârâții G.G. și G.E.H. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6 în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 iunie 1999, iar prin sentința civilă nr. 3737 din 15 mai 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul civil, irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța reținând buna-credință a pârâților la încheierea contractului.
Având în vedere cele reținute, tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil și al bunei-credințe își găsește aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanți, ca proprietari inițiali.
Sub acest aspect, instanța de fond a reținut și orientarea jurisprudenței C.E.D.O., în cauza Raicu împotriva României, precum și Decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele D.T.V. și B.M., precum și reclamanții M.H.D. și M.A.I., ambele apeluri fiind respinse de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 194/ A din 17 martie 2010.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel, analizând cu prioritate criticile vizând modalitatea de soluționare a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamanților, ce primează soluționării pe fond a cauzei, a reținut următoarele:
în speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil, despre care reclamanții susțin că au calitatea de proprietari și care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Cum imobilul nu se mai află în posesia unei "unități deținătoare" întrucât a fost înstrăinat către pârâți, rezultă că notificarea - și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiuni în revendicare.
A aprecia în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în nici una din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.
în speța dedusă judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât, în mod evident, nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantele au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Așadar, acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni (acțiune în revendicare împotriva persoanei fizice deținătoare a imobilului), iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiție a reclamantului.
Prin urmare, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat, urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995. Interpretarea ilustrată de pârâți echivalează cu anihilarea vocației persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, în condițiile în care, nici o altă instanță nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenției sale cu privire la bunul în concret revendicat în justiție.
în același sens a statuat și înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 33/2008 stabilind că "este însă necesar a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a drepturilor omului și dacă, admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice", ceea ce presupune tocmai analizarea pe fond a acțiunii în revendicare.
Criticile privind nedovedirea dreptului de proprietate al celor doi reclamanți asupra imobilului în litigiu au fost considerate nefondate, motivat de faptul că prin procesul verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare, certificatele de moștenitor, cei doi reclamanți au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în sectorul 3. De altfel, prin hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv sentințele civile nr. 990/1999 și nr. 928/1998 ale Judecătoriei sectorului 3 și Decizia nr. 1178/2005 a Curții de Apel București secția a III-a civilă, s-a statuat că reclamanții au dovedit dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în sectorul 3, aspect intrat în puterea lucrului judecat, astfel că nici această critică s-a considerat a fi nefondată.
în ce privește fondul litigiului, nu au fost primite nici criticile formulate de reclamanți referitoare la modalitatea de soluționare pe fond a acțiunii în revendicare.
Astfel, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existenta sa.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (2), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună - credință.
în speță, la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâților, aceștia au fost de bună-credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular; contractantul să fie de bună-credință și, în plus, să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
Mai mult, reclamanții au promovat acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care au solicitat anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiuni respinse în mod irevocabil și prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamanților.
Pe de altă parte, reclamanții dețin cel puțin o "speranță legitimă", întrucât prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a statuat că imobilul a fost preluat abuziv de stat, însă și pârâții dețin un bun în virtutea jurisprudenței C.E.D.O., care trebuie protejat de orice ingerință. Ei au, cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură, în cazul în care a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu bună credință.
Pornind de la considerentele hotărârilor pronunțate de C.E.D.O., s-a considerat că subdobânditorii au fost de bună - credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât aceștia s-au încrezut în titlul statului, care nu era contestat de către reclamanți la data cumpărării, nu era formulată cerere de restituire în natură sau de acordare despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, exista o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincoca li Pine contra Cehiei) care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
în cauza Raicu contra României, C.E.D.O. a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit că trebuie menținut un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. în acest scop.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici:
în mod greșit a reținut instanța de apel, menținând soluția primei instanțe, faptul că titlul pârâților, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, este preferabil titlului reclamanților, succesori ai persoanei al cărei imobil a fost preluat in mod abuziv de statul român.
Deși instanța de apel a respins apelul formulat de reclamanți, apreciind că acțiunea în revendicare este neîntemeiată, argumentele avute în vedere se referă la o posibilă inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.
Recurenții susțin că acțiunea este admisibilă pentru următoarele argumente:
Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea introducerii unei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că aceasta cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă C. civ., iar legea specială reglementează doar măsurile reparatorii în raporturile dintre persoana îndreptățită și unitățile deținătoare, deci în raporturile dintre "alții" decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.
Totodată, între acțiunea in revendicare întemeiată pe singurele dispoziții legale din aceasta materie, respectiv C. civ., și așa-zisele posibilități deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea "drept comun - normă specială", căci cele două căi legale au obiect diferit.
Astfel, acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului in natură și conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise fostului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului vizează posibilitatea acordării exclusiv de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente, iar nu și restituirea bunului în natură.
Legea specială de reparații nr. 10/2001 privește doar raporturile juridice dintre foștii proprietari și stat, însă nu și raporturile juridice dintre aceștia si chiriașii - cumpărători, care au rămas în continuare supuse dreptului comun, reprezentat de art. 480 si urm. C. civ.
Aceasta a fost și rațiunea pentru care, prin Decizia nr. 145/2004, Curtea Constituțională a decis că art. 46 alin. (2) (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001 este constituțional in raport cu art. 44 din Constituția României.
Incidența art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar si cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la ipoteza acțiunii în declararea nulității actului juridic, textul nereferindu-se la raporturile dintre cumpărător si proprietarul deposedat în materia revendicării, nemodificând principiile comparării titlurilor și nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de verus dominus.
Acțiunea în revendicare este admisibilă inclusiv prin raportare la dispozițiile din Decizia nr. 33/2008, în condițiile în care prin aceasta nu se consacră decât aplicabilitatea regulii "specialia generalibus derogant", arătându-se că în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
în realitate, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii nu a fost consacrată inadmisibilitatea de plano a acțiunii in revendicare, ci doar s-a stabilit că urmează ca aceasta să fie stabilită concret, în funcție de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe în parte si prin raportare la existența unui "bun", a unei "valori sau interes patrimonial" sau a unei "speranțe legitime" in sensul Convenției europene și a practicii C.E.D.O.
Nu se poate reține ideea inadmisibilității acțiunii în revendicare pe motiv că nu a fost urmată procedura prealabilă, întrucât în acest caz ar opera o îngrădire nejustificată a liberului acces la justiție (în acest sens relevante fiind si cele reținute in hotărârile pronunțate de C.E.D.O. în cauzele Străin, Porteanu, Canciovici, Katz, Gingis împotriva României).
în ce privește posibilitatea analizării legalității modului de preluare a imobilului în condițiile în care reclamanții nu au investit instanța cu un capăt de cerere distinct având acest obiect, pentru soluționarea pe fond a acțiunii in revendicare, instanța trebuie să stabilească în prealabil dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, acest lucru putându-se face inclusiv in cadrul litigiului având ca obiect acțiunea în revendicare (in acest sens sunt considerentele hotărârilor pronunțate de C.E.D.O. referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție - cauzele Gingis, Porteanu ori Străin contra România).
Aceasta a fost si ipoteza reținută în mod corect de instanța de apel în considerentele hotărârii sale, însă în mod "surprinzător" ignorată în totalitate și lipsită de efecte la momentul analizării temeiniciei apelului reclamanților.
întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, rezultă că imobilul nu a părăsit în nici un moment patrimoniul autorului reclamanților, astfel că nici Statul Român nu a avut calitatea de proprietar asupra acestuia.
Față de nelegalitatea si caracterul abuziv al preluării, reclamanții dețin un "bun" in sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.
Chiar dacă titlul pârâților este valabil (contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995), acestea urmează sa fie comparate cu titlul reclamanților, fiind preferabil acesta din urmă întrucât provine de la adevăratul proprietar.
Deși în speță au fost respinse cererile privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acest aspect nu poate produce vreo consecință juridică în ce privește revendicarea imobiliară în care, ceea ce prezintă relevanță sunt viciile titlului de proprietate ale pârâților, ce au cumpărat apartamentele revendicate de la un non dominus.
Faptul că s-a reținut că nu sunt lovite de nulitate contractele de vânzare - cumpărare, prin raportare la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, acest aspect nu echivalează cu lipsa viciilor acestor contracte ce trebuie analizate în cadrul prezentei acțiuni in revendicare.
înaintea cumpărării apartamentului, pârâții nu au efectuat nici un demers în vederea aflării situației juridice a imobilului si de asemenea nu au depus diligențe pentru a afla modalitatea de preluare a imobilului de către statul român, precum și cine era proprietarul imobilului pe care urma să îl cumpere.
Decizia recurată este nelegală inclusiv prin raportare la dispozițiile C.E.D.O. si la jurisprudența C.E.D.O. în această materie, instanța de apel aplicând în mod greșit normele europene prin care s-a statuat că, vânzarea către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar si atunci când este anterioară confirmării în justiție, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauzele Străin contra România, Gingis contra România s.a).
Principiile de interpretare ale Curții sunt aplicate in cauzele contra României, începând cu cauza Păduraru contra României, Străin, Porteanu contra României, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către stat.
Cauzele menționate reprezintă precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte imobilul în litigiu.
Prin prisma aprecierilor Curții Europene, reclamanții dețin un "bun" în sensul Convenției, în condițiile în care s-a recunoscut de către instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului in litigiu si deci, existența dreptului de proprietate in patrimoniul acestora la momentul înstrăinării apartamentelor către chiriași.
în evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului acestui drept, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității si imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății și sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
în același timp, deși pârâții sunt deținători ai unor titluri asupra apartamentelor în litigiu, viciul care afectează titlul autorului acestora - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului acestora, în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.
Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată si obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele revendicate, astfel cum sunt acestea individualizate prin cererea de chemare în judecată.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
în raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., Curtea de Apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.
în primul rând, curtea de apel nu a considerat inadmisibilă acțiunea în revendicare, ci, analizând pe fond cauza, a considerat că cei care au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu sunt pârâții.
Așa fiind, criticile formulate de recurenți vizând admisibilitatea acțiunii în revendicare, expuse pe larg, nu au legătură cu hotărârile pronunțate în pricina de față.
Prin acțiunea în revendicare formulată, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului reclamanților, cu obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele în litigiu.
Având în vedere însă că, apartamentele revendicate fac parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.
Astfel, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din același act normativ.
Din aceste reglementări legale rezultă ca legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,art. 20 alin. (2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptățite - proprietarul deposedat - la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Acțiunea reclamanților nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.
în consecință, criteriul de analiză a acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.
De altfel, nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat, constant, de jurisprudență și de literatura de specialitate, nu garantează restituirea bunului în natură, deoarece este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege menționat și faptul că acțiunea reclamanților a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în speță, iar instanțele de fond au dat în mod corect eficiență legii speciale.
Așa fiind, indiferent de textul de lege invocat de reclamanți, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, formulate ulterior apariției acestui act normativ, nu se poate face abstracție de existența legii speciale, potrivit principiului "specialia generalibus derogant" - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială.
Rezultă că nu există posibilitatea pentru recurenți, astfel cum susțin, de a opta în demersul lor judiciar între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept de opțiune ar duce la încălcarea principiului sus-amintit.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia recurenții ar deține "un bun" în sensul Convenției ori speranța legitimă de a-l dobândi, întrucât prin sentințele civile nr. 1971/2003, 1972/2003, 3739/2003, 3738/2003, 3737/2003 pronunțate de Judecătoria sectorului 3 București, definitive și irevocabile, au fost respinse acțiunile privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, stabilindu-se astfel, cu putere de lucru judecat, valabilitatea lor și reținându-se că actele juridice încheiate de pârâți au fost perfectate cu respectarea Legii nr. 112/1995.
în acest sens, în Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
(_) "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice."
"Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect".
în același sens, este relevantă decizia C.E.D.O. în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. în acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Nici din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O. nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate.
în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a reținut că:
"134. (_) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (_) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. în speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
Față de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a apartamentelor solicitate în prezenta cauză, constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire, ci dă dreptul la o despăgubire.
Pe de altă parte, nu se poate reține că prin soluția pronunțată s-ar încălca dreptul de acces la justiție al reclamanților, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, sub rezerva ca această cale oferită de lege să fie și efectivă.
Or, reclamanții au avut la dispoziție calea de-a și valorifica dreptul de proprietate pretins, de care au și uzat prin promovarea litigiilor anterioare și a celui de față.
Faptul că soluția obținută în acele procese nu este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului de acces la părților la justiție, ci este rezultatul aplicării dispozițiilor legale la situația concretă din speță.
în ce privește susținerile recurenților privind necondiționarea, potrivit legii speciale, a restituirii în natură a apartamentelor către foștii proprietari sau moștenitorii lor, de anularea sau constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, și acestea sunt nefondate față de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Câtă vreme contractele nu au fost constatate nule, beneficiază de prezumția că au fost încheiate legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamaților în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ., apartamentele în litigiu.
Acestea au fost considerentele pentru care decizia curții de apel a apărut ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1048/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1974/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
