ICCJ. Decizia nr. 1173/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1173/2011
Dosar nr. 2479/115/2009
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1524 din 10 decembrie 2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.D. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
La data de 18 iunie 1951, familia reclamantului a fost deportată din localitatea de domiciliu, Comorâşte, judeţul Caraş-Severin, în localitatea Borcea Nouă, judeţul Călăraşi, situată în Câmpia Bărăganului.
Astfel, conform adresei nr. 624 din 31 iulie 2009 eliberată de Direcţia Instanţelor Militare din cadrul M.Ap.N., atât faţă de reclamantul M.D., cât şi faţă de părinţii acestuia M.I. şi M.E., precum şi faţă de bunicii săi M.D. şi M.C. s-a luat decizia M.A.I. nr. 200/1951 prin care li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Borcea Nouă, interdicţie care a fost ridicată la data de 27 iulie 1955.
În drept, situaţia reclamantului se încadrează în art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009, ceea ce îl îndreptăţeşte la a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dizlocare.
La stabilirea cuantumului, tribunalul a arătat că suma de 1.000.000 de euro solicitată de reclamant este exagerată şi că, deşi prejudiciile morale nu au la bază criterii exacte şi ştiinţifice, în aprecierea acestora trebuie avute în vedere repercusiunile măsurii luate faţă de reclamant şi familia sa asupra stării lor generale de sănătate, a posibilităţii de a se realiza pe deplin social, profesional şi familial, precum şi faptul că o atare măsură administrativă lezează demnitatea şi onoarea persoanei.
În concret, tribunalul a reţinut că reclamantul era cunoscut în comunitatea din care făcea parte ca o persoană deosebită şi că, prin îndepărtarea lui şi a familiei sale printr-o măsură administrativă abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Privarea de libertate de mişcare a creat inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului şi a afectat totodată onoarea, reputaţia şi relaţiile sociale ale reclamantului şi ale celorlalţi membri ai familiei cu prietenii şi apropiaţii.
Repercusiunile s-au produs în planul vieţii private şi personale inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, din cauza condiţiilor istorice anterioare anului 1989, atât în ceea ce priveşte viaţa familială, imaginea, dar şi sursele de venit.
La stabilirea cuantumului, tribunalul a avut totodată în vedere şi indemnizaţiile lunare acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, bunicilor reclamantului ca şi reclamantului însuşi.
Judecata în apel
Prin decizia civilă nr. 76 din 31 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara - secţia civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, a schimbat în parte sentinţa şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 100.000 de euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Nu pot fi primite susţinerile pârâtului în sensul că de despăgubirile reglementate prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 beneficiază numai persoanele condamnate, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Redând textul de lege menţionat, curtea de apel arată că din interpretarea gramaticală a acestuia rezultă fără echivoc că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece atât măsurile prevăzute la lit. a) cât şi cele prevăzute la lit. b), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei conţinută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această concluzie se impune şi prin metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 şi a celorlalte articole ale legii, în raport de titlul acesteia, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, ceea ce presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.
Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate ce a fost avută în vedere şi prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.
Referitor la cuantum, curtea de apel a arătat că, într-adevăr, prin deportarea reclamantului, părinţilor şi bunicilor în Câmpia Bărăganului pe o perioadă de 5 ani au fost lezate libertatea, demnitatea şi onoarea acestora, valori esenţiale ale personalităţii umane, iar încălcarea acestor valori a avut repercusiuni asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei.
Cu toate acestea, acordarea despăgubirilor nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire pentru victima prejudiciului.
Având în vedere despăgubirile acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/1990, suma de 100.000 euro – câte 20.000 euro pentru fiecare dintre cele 5 persoane – reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceştia.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, arătând că decizia este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, or, reclamantul nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
Prin măsura dizlocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, dispusă în temeiul H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, reclamantul şi familia acestuia au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic şi nu unei condamnări, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (1) şi art. 2 din Legea nr. 221/2009, care arată expres ce înseamnă condamnări cu caracter politic şi anume cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
2. Daunele morale nu se justifică în speţă, având în vedere că Decretul-lege nr. 118/1990 republicat prevede măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Or, reclamantul a primit în baza Decretului-lege nr. 118/1990 republicat o indemnizaţie lunară de 910 lei pentru repararea prejudiciului moral.
3. Suma de 100.000 euro este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului ral suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se simt prejudiciaţi.
În susţinerea acestei critici recurentul arată că:
Daunele morale, fiind nemateriale, nu pot fi evaluate în bani.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată.
Cuantumul se stabileşte prin apreciere de către instanţa de judecată, ţinând seama de criteriul echităţii, printr-o apreciere rezonabilă şi ţinându-se seama de gravitatea prejudiciului.
În acţiunea având ca obiect daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv la posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală, şi nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Este necesar ca cel care pretinde daune morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin constituţie i-au fost lezate şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Recurentul invocă drept practică judiciară sentinţa civilă nr. 199/2009 a Tribunalului Ialomiţa şi solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare, iar cu ocazia dezbaterilor orale a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie observat că recurentul critică decizia curţii de apel atât pentru nelegalitate, cât şi pentru netemeinicie, după cum el însuşi menţionează în cerere.
Or, recursul este o cale e atac nedevolutivă, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.; interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, precum şi alte aspecte de temeinicie intră în atributul exclusiv al instanţelor de fond.
Referitor la criticile dezvoltate de recurent, Înalta Curte constată următoarele:
1. Art. 5 din Legea nr. 221/2009 a prevăzut în alin. (1) că:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…);
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscat prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (…);
c) repunerea în drepturi în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Susţinerea recurentului în sensul că legea prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit doar prin condamnare, nu şi prin măsuri administrative cu caracter politic se bazează pe realitatea că la lit. a) din textul anterior redat se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Chiar dacă din punct de vedere gramatical argumentul recurentului este just, voinţa legiuitorului a fost corect decelată de instanţa de apel atunci când a apelat şi la alte metode de interpretare, respectiv logico-sistematică şi teleologică.
În acest scop a corelat dispoziţia cuprinsă în lit. a) a alin. (1), cu cea din preambulul acestui alineat, care se referă deopotrivă la persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Totodată, a avut în vedere că, aşa cum indică însuşi titlul actului normativ, Legea nr. 221/2009 priveşte condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora.
Din această asimilare operată chiar de legiuitor, curtea de apel a desprins în mod concluzia că intenţia acestuia a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate din motive politice, cât şi persoanele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Această intenţie a legiuitorului a fost confirmată ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010, care, deşi a fost între timp declarată neconstituţională, este edificatoare pentru rezolvarea problemei de drept ce interesează în speţa de faţă.
Prin O.U.G. nr. 62/2010 art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat, în sensul că s-a prevăzut:
„acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…)”.
Aşa după cum rezultă din succinta expunere de motive plasată în partea introductivă a actului normativ, O.U.G. nr. 62/2010 a fost adoptată exclusiv în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor care să menţină echilibrul bugetar, în pericol a fi periclitat, nu şi în scopul de a extinde sfera persoanelor ce urmau a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Referirea din paragraful anterior redat la persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pe lângă referirea la cele condamnate, are semnificaţia unei clarificări a textului iniţial şi nu a extinderii ariei sale de aplicare.
Prin urmare, legalitatea sentinţei sub aspectul includerii situaţiei reclamantului în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost corect constatată de instanţa de apel, iar în speţă nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Împrejurarea că reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie lunară de 910 lei pentru repararea prejudiciului moral produs prin măsura administrativă în baza art. 3 alin. (1) din Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei, pentru care acţiunea acestuia să poată fi respinsă.
Faptul că inclusiv persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 pot primi despăgubiri pentru prejudiciul moral în temeiul Legii nr. 221/2009 rezultă chiar din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a al acestei legi.
Astfel, textul menţionat prevede că:
„La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (…)”.
Din această exprimare a legiuitorului reiese că eventuala indemnizaţie primită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 de către persoana care solicită despăgubiri morale reprezintă doar un criteriu ce trebuie avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor şi în niciun caz un fine de neprimire al cererii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
3. În ceea ce priveşte întinderea cuantumului, atunci când a redus suma acordată de tribunal de la 250.000 de euro la 100.000 de euro, curtea de apel a avut în vedere drept criterii: valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei reclamantului, despăgubirile deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, precum şi principiul echităţii în aprecierea prejudiciului moral, care nu poate fi transformat într-un mijloc de îmbogăţire pentru victima prejudiciului.
Sub aspectul cuantumului despăgubirii, cu care recurentul nu este de acord, acesta nu formulează propriu-zis nicio critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Recurentul se mărgineşte să redea o serie de consideraţii de ordin general, pornind de la imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral şi ajungând la criteriile care trebuie respectate atunci când se procedează la o astfel de evaluare.
Deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată în concret care sunt greşelile săvârşite de instanţa de apel în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamantului.
În atare situaţie, Înalta Curte ca instanţă de recurs, ce poate proceda la modificarea sau casarea unei decizii numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în lipsa unor critici pe aspectul cuantumului care să se poată circumscrie la speţă unuia din motivele de recurs prevăzute de lege, nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de instanţa de apel.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 76/A din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1231/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1174/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
