ICCJ. Decizia nr. 1231/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1231/2011
Dosar nr. 10301/3/2009
Şedinţa publică din 14 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1261 din 11 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti – secţia a III – a civilă s-a admis în parte acţiunea reclamantului R.G. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 537.419 lei echivalentul a 127.031 euro, calculat la cursul de schimb B.N.R. din 16 iunie 2009, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 8 situat în Bucureşti, şi a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentului.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Procurorul General în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., deoarece potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat plătit de cei ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1997 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 prevederi ce au fost modificate expres de Legea nr. 1/2009 prin art. 14 şi 17.
Instanţa de fond a mai reţinut că în ce priveşte cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat că acţiunea reclamantului este întemeiată în parte, doar sub aspectul obligării părţii la plata valorii de circulaţie a apartamentului stabilită conform expertizei efectuată în cauză, în suma de 573.419 lei echivalentul a 127.031 euro iar pentru îmbunătăţirile solicitate s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin art. 14 din Legea nr. 1/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice iar prin decizia civilă nr. 224 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV – a civilă s-a respins ca nefondat apelul reţinându-se următoarele considerente:
Valoarea de circulaţie a apartamentului din Bucureşti a cărui proprietate a fost pierdută de reclamant prin echivoc, trebuie solicitată de la cel ce a produs evicţiunea prin înstrăinarea unui bun pentru care nu avea titlu valabil şi anume Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în temeiul prevederilor art. 51 din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 184/2002, deoarece Ministerul Finanţelor Publice în calitatea sa de reprezentant al Statului, a încasat preţul plătit de cumpărătorii ce se încadrau în prevederile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare.
S-a reţinut astfel că în cauză sunt îndeplinite şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995 cât şi H.G. nr. 20/1996 potrivit cărora, suma obţinută din vânzarea apartamentelor în temeiul acestor texte legale a fost însuşită de Ministerul Finanţelor Publice ce a constituit un venit extrabugetar şi nu de către Primăria Municipiului Bucureşti ce a încheiat contractul în calitate de vânzătoare.
Dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001 obligă Ministerul Finanţelor Publice să restituie preţul din fondul extrabugetar şi în această situaţie această pârâtă poate fi obligată la plata valorii de circulaţie a apartamentului ce a fost pierdut prin evicţiune, fiind cea care a încasat preţul în temeiul legii.
Instanţa de apel a mai constatat că potrivit dispoziţiile Legii nr. 1/2009 cei care au încheiat contractele de vânzare – cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995 trebuie să primească valoarea de circulaţie a apartamentului pierdut prin evicţiune în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar în raport de aceste dispoziţii legale sunt nefondate criticile formulate în apel referitoare la faptul că este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de desfiinţare a contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (situaţie existentă în prezenta cauză deoarece contractul de vânzare – cumpărare al reclamanţilor nu a fost desfiinţat.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel că este nefondat motivul de apel referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, deoarece nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii pentru că acest motiv de apel este în contradictoriu cu dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001 şi art. 14 – 17 din Legea nr. 1/2009.
În aceeaşi idee s-a mai reţinut că legătura contractuală dintre Ministerul Finanţelor Publice şi reclamant este reprezentată de faptul că acesta în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 este cel care a încasat preţul, deci este cel care trebuie să fie obligat la plata despăgubirilor produse prin evicţiune.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul admiterii apelului pentru motivele invocate.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurentul susţine că este incidentă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, cu atât mai mult cu cât reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1337 C. civ., privind evicţiunea iar în acest sens potrivit principiului relativităţii efectelor contractului acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Se susţine că dispoziţiile art. 1337 C. civ., şi art. 1341 C. civ., nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie specială contrară, astfel că nici măcar dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, câtă vreme obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Se mai învederează faptul că nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Astfel se susţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care se susţine că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valoarea de plată achitat de reclamanţi în baza contractului de vânzare – cumpărare.
Intimatul R.G. a depus concluzii scrise (filele 12 – 13) solicitând respingerea ca nefondat a recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Titlul de proprietate al reclamantului a format obiectul unui litigiu soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4545 din 20 martie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti filele 3 – 7 (rămasă definitivă şi irevocabilă, în cadrul căreia s-a procedat la o cumpărare a titlurilor de proprietate, stabilindu-se că titlul reclamantelor A.M., P.I., este preferabil titlului deţinut de R.G., faţă de împrejurarea că acesta din urmă a dobândit imobilul de la un non dominus.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că procedându-se la compararea titlurilor de proprietate, rezultă că R.G. a contractat cu un neproprietar, ce nu îi putea transmite şi nici nu i-a transmis dreptul de proprietate.
Ca atare prin hotărârea sus evocată a fost obligat R.G. să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
Prin aceeaşi hotărâre s-a mai respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 21 noiembrie 1996 încheiat de R.G. cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA, reţinându-se excepţia prescripţiei extinctive raportat la dispozitivul art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii reclamanţii au înaintat acţiunea la 16 martie 2009 întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru plata valorii de circulaţie a imobilului.
Împrejurarea că reclamanţii au mai indicat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., nu mai prezintă vreo relevanţă în condiţiile în care în raport de dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., a calificat-o drept o cerere pentru restituirea preţului imobilului întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate astfel încât persoanele ce şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România; - cauza Pincova şi Pina versus Republica Cehă).
Este real că desfiinţarea contractelor reclamantelor nu s-a putut dispune în condiţiile operării prescripţiei extinctive prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, însă în condiţiile obligării lor la lăsarea în paşnică folosinţă şi posesie a imobilului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, în favoarea reclamantelor presupune acordarea preţului de circulaţie a imobilului de care a fost evins, ce se poate realiza în condiţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pe criteriul proporţionalităţii.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună credinţă în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel legiuitorul român şi-a adoptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate) la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 precizată în M. Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010.
Astfel din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 224/A din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1293/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1173/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
