ICCJ. Decizia nr. 1174/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1174/2011
Dosar nr. 1645/90/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 28 mai 2008, reclamantul Z.D.D. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 lei, reprezentând valoarea unor bunuri (utilaje) preluate abuziv şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că în anul 1948 i-au fost preluate prin naţionalizare mai multe bunuri imobile şi mobile, iar ulterior anului 1990 a recuperat o parte din acestea, respectiv terenul şi o clădire în care au funcţionat o moară, o fabrică de ulei şi un gater.
Întrucât nu a recuperat şi utilajele existente în clădire a formulat notificare, iar prin adresa nr. 11638 din 8 mai 2008, Primăria Municipiului Drăgăşani i-a comunicat că nu a putut identifica deţinătorul acestora, motiv pentru care reclamantul a solicitat obligarea statului la plata valorii următoarelor bunuri: magazie pentru cereale, gater, postamente metalice cu pietre de măcinat, valţ pentru măcinat porumb, fabrica de ulei vegetal având mai multe componente, motor cu ardere internă, valţ pentru făină de grâu, racordul electric la reţeaua comunală şi instalaţia electrică interioară.
Prin sentinţa civilă nr. 141 din 12 februarie 2009 prima instanţă de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Finanţelor Publice Vrancea - şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva menţionatei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Z.D.D., N.E., G.C.V.N. şi Z.A.S., în calitate de moştenitori legali ai reclamantului Z.D.-decedat.
Prin decizia civilă nr. 125/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Piteşti - secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că reclamantul a recunoscut prin anumite înscrisuri şi anume: notificările aflate la filele 7, 8 dosar fond, prin cererea de chemare în judecată care a avut obiect revendicare, înregistrată sub nr. 3073 din 28 iunie 1998, precum şi în prezenta cerere de chemare în judecată, că bunurile din acţiune nu mai există fizic, ceea ce reprezintă o dovadă certă şi indubitabilă a acestui fapt. Nici o altă probă, cum ar fi declaraţiile de martori, nu poate răsturna recunoaşterea reclamantului în sensul că bunurile din acţiune nu mai există fizic.
În concluzie, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu este îndeplinită una dintre cerinţele textului legal, respectiv existenţa fizică a bunurilor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Curtea a mai constatat că instanţa a soluţionat fondul cauzei, reţinând în mod corect situaţia de fapt şi, raportându-se la susţinerile reclamantului şi interpretând în mod legal prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul şi-a manifestat rolul activ, administrând toate probele utile şi concludente soluţionării cauzei, iar sarcina probei existenţei fizice a bunurilor din acţiune revine petentului şi nu intimaţilor.
Faptul că la dosar reclamantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte că bunurile solicitate prin acţiune mai există fizic, nu dovedeşte o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în speţă nefiind incident art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanţă a avut în vedere toate declaraţiile de martori depuse la dosar (f.20-25), care reprezintă probe extrajudiciare, aşa cum rezultă şi din practicaua sentinţei civile nr. 141 din 12 februarie 2009, unde tribunalul a apreciat că sunt suficiente probe, inclusiv extrajudiciare, ce vor fi analizate la deliberare.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant Z.D.D. pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia civilă recurată este nelegală întrucât instanţa de apel trebuia să manifeste rol activ prin emiterea unor adrese prin care să se facă dovada existenţei sau inexistenţei bunurilor în litigiu la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aceasta deoarece ar fi excesiv a pune numai în sarcina reclamantului obligaţia de a proba existenţa sau inexistenţa bunurilor revendicate la momentul intrării în vigoare a legii, din moment ce reclamantul nu are acces la informaţii vizând situaţia economică şi juridică a acestor bunuri ulterior momentului când a fost deposedat de ele, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv unitatea deţinătoare nu a fost identificată.
Din moment ce s-a probat cu înscrisuri certe dreptul de proprietate al autorului său, în momentul preluării bunurilor ca efect al naţionalizării, în favoarea acestuia operează o prezumţie de proprietate, instituită de altfel de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de fond şi instanţa de apel, în temeiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) aveau obligaţia de a-i pune în vedere pârâtului să facă dovada contrară în măsura în care contestă prezumţia de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Aspectele ridicate în cauză se circumscriu art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi implică în cauzele privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil, recunoaşterea posibilităţilor oricăreia din părţi de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în faţa părţii adverse, iar Curtea Europeană a stabilit încă din 1970 că egalitatea armelor este un principiu fundamental al procesului echitabil.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a plecat de la o premisă eronată şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a considerat că reclamantul a recunoscut că bunurile mobile care fac obiectul cauzei nu mai existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce ar face inutilă administrarea oricărei alte probe.
Recunoaşterea inexistenţei bunurilor de către reclamant constituie o premisă care exprimă numai perspectiva proprie pe care reclamantul o avea asupra unui fapt, perspectivă care nu exprimă în mod necesar adevărul, căci, prin chiar prezenta cerere de recurs, recurentul a menţionat că aprecierea sa asupra inexistenţei bunurilor se datorează cunoştinţelor pe care le deţine asupra acestei împrejurări, fără ca această recunoaştere să poată fi apreciată ca o dovadă suficientă în acest sens, căci instanţa avea posibilitatea, în temeiul rolului activ, să ceară relaţii asupra condiţiilor de aplicare a art. 6 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, respectiv asupra existenţei, casării, înlocuirii sau distrugerii utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul.
Înalta Curte consideră ca fiind corectă apărarea recurentului că ar fi excesiv a pune numai în sarcina reclamantului obligaţia de a proba existenţa sau inexistenţa bunurilor revendicate la momentul intrării în vigoare a legii, din moment ce reclamantul nu are acces la informaţii vizând situaţia economică şi juridică a acestor bunuri ulterior momentului când a fost deposedat de ele.
Prin urmare, în nici un caz afirmaţia reclamantului în sensul că bunurile mobile nu mai existau la data de 14 februarie 2001 nu putea constitui singurul motiv pentru respingerea cererii de suplimentare a probatoriului, în temeiul art. 167 alin. (1) C. proc. civ., cât timp o astfel de susţinere putea fi combătută printr-o probă contrară. Această probă nu putea fi administrată decât prin exercitarea de către instanţă a rolului activ, deoarece, pe de o parte, unitatea deţinătoare nu a fost identificată, iar, în cazul în care ar fi fost identificată, aceasta nu ar fi dorit să administreze probe contrare interesului său, decât la cererea instanţei.
În cauză existau indicii cu privire la ultima unitate deţinătoare a bunurilor, respectiv cele aflate în dosarul de revendicare a morii şi terenului, care s-a judecat şi în contradictoriu cu SC A. SA Drăgăşani, din patrimoniul căreia s-a restituit în natură moara, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 810/2000 a Curţii de Apel Piteşti.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a dat dovadă de rol activ, astfel cum prevede art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că nu a solicitat acestei societăţi comerciale să comunice modalitatea în care a intrat în posesia morii şi să depună lista activelor morii la momentul în care a preluat-o, pentru a se putea determina istoricul deţinătorilor morii, deci a persoanelor juridice care ar putea preciza şi dovedi dacă bunurile solicitate au existat, dacă au fost casate sau mai există încă, dacă se aflau în patrimoniul altor persoane juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 14 februarie 2001.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile privind încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care reglementează condiţiile în care se exercită rolul activ al instanţei, ceea ce atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
Luând în considerare că, prin respingerea greşită a cererii de probatoriu, nu s-a ajuns la cercetarea fondului cauzei, recursul va fi admis, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va fi casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Z.D.D. împotriva deciziei civile nr. 125/A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1173/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 341/2011. Civil → |
|---|
